Mă uit la ceas: 22h22. Oră bizară în perfecțiunea ei, ca și cum timpul s-a decis pentru un minut să meargă braț la braț cu el însuși. Un cer gri, de noapte de iunie, luminat pe alocuri de felinare, se lasă în jos peste acoperișuri, învelind acolo unde este de învelit și ascunzând acolo unde este de ascuns. De fiecare dată când vine seara pe străzile din orașe ajungem să ne uităm în jur și mai niciodată în sus; pentru că în orașe, noaptea are legătură cu noi și mai deloc cu cerul. Mă decid într-un moment de inconștiență să profit de o ultimă dâră de lumină, dată mai degrabă de felinare și mai puțin de soare, ca să-mi urc privirile pe clădirea din fața mea până sus, pe cupola cea flancată de două statui- personaje mitologice, goale și aplecate periculos spre strada vârâtă deja în beznă. Stau spate în spate, ținându-se cu un braț de cupolă, în timp ce pe celălalt îl îndreaptă în jos, ca și cum ar vrea să-și arate unul altuia cât de multe lucruri se petrec la picioarele lor. Sau poate că de fapt nu le pasă defel de mersul străzii, ci sunt prinși pur și simplu într-o discuție care presupune gesturi și dat din mâini. Sau poate că încearcă să se ferească de păsările ce li se odihnesc pe capete sau pe umeri. Porumbei enervanți care își petrec nopțile la înălțime, înainte de a coborî în stradă, odată cu dimineața și primii măturători.

De aici, de pe Lipscani, noaptea se vede altfel. Ceasul a depășit deja minutul de perfecțiune și se îndreaptă vertiginos către orele 23h00, acolo unde timpul pare că se numără în ordine cronologică, pe sine însuși. După doi vine trei- exact ca-n viață.Uneori patru. Alteori, te întorci la unu. Depinde în ce sens vrei să numeri și cât de repede. Agățată parcă de cele două statui, prinsă cumva între ele, noaptea a rămas suspendată între sus și jos. Pe jumătate gri, pe jumătate negru. Pe jumătate întuneric, pe alocuri lumini de felinare ce se reflectă în bălțile de pe asfalt. A plouat torențial, în reprize zgomotoase, de ziceai că cineva, acolo sus, își stoarce rufele peste pământ. Degeaba ne zicem că rufele murdare se spală în familie. Până la urmă se pare că ne înrudim cu toții, avem bucăți comune de ADN și rufe identice de primenit.

Într-un final, a căzut și noaptea. Cu totul. Dintr-o dată. Cu nici câteva secunde în urmă, o ultima dâră de lumină zgâria fața uneia dintre statui, punându-i o sclipire bizară în priviri. Acum, nimic. Degeaba mă uit în sus. Nu se mai întâmplă nimic acolo. Tot ceea ce era, acum e doar ce îmi aduc eu aminte. Ca-ntr-un joc de memorie cu un singur jucător și fără miză. Doar cu un București lăsat singur după ploaie, cufundat în mijloc de iunie și învelit cu o cer de noapte, cu modele mitologice. Doar atât.