Când eram mică, mi-am dorit foarte mult să am şi eu un frate sau un câine. Deşi ordinea era oarecum inversă: obsesia de a avea un animal a fost aşa de mare, încât îmi aduc aminte că am prins odată un muscoi uriaş pe care l-am botezat Eugen şi l-am închis într-o cutie, să fie doar al meu. Până la urmă l-am eliberat, sătulă de bâzâitul lui nocturn.

În orice caz, senzaţia mea era că, spre deosebire de prietenii mei, eu n-aveam nimic cu care să mă laud. Şi exact asta voiam: să pot zice şi eu că am ceva pe acasă, altceva în afară de păpuşi şi cuburi.

Gândul că sunt pe cont propriu mi s-a împământenit aşa de bine în cap, încât acum mi se pare ciudat să văd familii uriaşe ce-şi petrec vacanţele sau sărbătorile împreună.

Cu Ana, lucrurile stau exact pe dos. Pentru ea, cu cât suntem mai mulţi, cu atât mai bine. Din păcate, nu suntem prea mulţi, încăpem pe degetele de la o mână. Nu are nici unchi, nici mătuşi, nici altfel de rude. Iar fraţi nu vrea. Bine, nu e după ea, dar nu lipsa lor o face să viseze la clanurile mari şi unite.

Aşa că, astă-vară, când i-a cunoscut pe Lucy şi pe Victor şi a aflat că sunt verişorii ei, Ana nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Ce-i drept, verişori de gradul III spre IV, care în plus vorbesc stricat româneşte şi, colac peste pupăză, trăiesc în Singapore.

Dar, ce contează, sângele apă nu se face, aşa că Ana s-a năpustit cu toată dragostea asupra lor, ca şi cum l-ar fi prins pe Dumnezeu de picior. Cât despre cei doi verişori, de 7 şi 9 ani, după ce şi-au măsurat ruda mai mică din cap până-n picioare, au hotărât că e de gaşcă şi au fugărit-o de bucurie vreo jumătate de oră, suficient cât să-şi dea seama că se potrivesc. Apoi, ei au venit la ţară la noi şi o zi întreagă au stat împreună, toţi trei, ca o familie.

La sfârşit, Lucy a plâns, Ana a plâns, Victor, mai bărbat şi mai mare cu vreo trei ani decât Ana, s-a mulţumit să urce bosumflat în maşină.

Acum, Ana îşi aşteaptă cu nerăbdare ziua de naştere. Şi plânge în hohote pentru că nu înţelege de ce verişorii ei nu pot să vină la petrecere. Dar, mamă, ei stau departe, fac vreo 20 de ore pe avion! Şi au şi şcoală! -- Şi ce? Sunt singurii mei verişori, pentru mine, asta contează.

Îmi dau seama ce fericită ar fi să poată să-i ia de mână şi să defileze cu ei prin faţa tuturor prietenilor de la grădiniţă şi din parc, spunând: ăştia sunt verişorii mei, trăiesc în Singapore şi, dacă vreţi să ştiţi, nici măcar nu vorbesc româneşte!

Cred că toţi ar vrea atunci o familie ca a ei. Chiar şi cei cu fraţi sau câini.