Sunteţi prea critică. Un copil are nevoie şi de un umăr pe care să plângă, de cineva la care să vină, atunci când are probleme.


Asta mi-a spus ieri logopeda Anei.
Recunosc că m-am prăbuşit. Cum adică, copilul meu nu simte că sunt lângă el? Nu ştie că braţele mele sunt doar pentru a o strânge tare, tare, atunci când are necazuri?
Am încercat să-mi iau apărarea: păi, eu mă joc cu ea şi vorbim mult şi ne distrăm împreună şi....
Logopeda a zâmbit aproape cu milă. Mie aşa mi se pare. Oricum, nu-i momentul să discutăm despre asta, cu cea mică de faţă.


Am fost dată peste cap. Oare unde greşesc? Oare Ana pare nefericită în ochii celorlalţi? Oare eu nu văd nimic? Oare o cunosc?
Nu se pune problema că nu o iubesc. Dar, oare o plac? Şi mai ales, oare ea ştie că o plac?

Mă tot frământ de aseară şi mă gândesc dacă nu cumva visez la copilul perfect. Dacă nu cumva mă grăbesc să corectez orice defect din faşă, când poate ar fi mai bine să-l las acolo, până când cea mică l-ar simţi ca pe o aşchie ce împunge şi l-ar da singură afară.
Mi-am adus aminte de cineva care spunea că cel mai mult îi plăcea faptul că mama lui ştia să tacă.
Poate vorbesc prea mult? Poate gândesc cu voce tare? Poate că uneori mă transform în faţa Anei din mamă în femeia care are şi ea problemele ei? Nu mari, nu grave, doar câteva.


Când s-a născut Ana, mi-am dorit din tot sufletul să pot să fiu pentru ea aşa cum a fost şi este încă mama pentru mine. Din păcate, Ana m-a învăţat că semăn mai mult cu tata. Tatăl meu a fost tată de fată. M-a avut târziu şi m-a dorit mult. Atât de mult, încât se panica din orice. Şi eu fac asta. Şi reacţionez, nu cu forţa unui bărbat, dar cu disperarea unei mame, ceea ce poate e chiar mai rău. Cu tata aveam momente speciale, o complicitate şi nişte discuţii din care mama era uneori exclusă. Dar, acum ştiu sigur că mama era pentru mine umărul pe care plângeam. Umărul despre care mi s-a vorbit aseară.


Şi poate că Ana nu are nevoie atât de braţele mele în jurul ei, cât de mine, liniştită şi pregătită oricând să primesc pe umăr un căpşor obosit ce caută alinare. Poate că ar trebui să învăţ să tac şi doar să-i spun cât de tare o plac. Şi mai ales să-i spun că totul va fi bine. Cred că asta am uitat să-i spun. Dar o voi face şi atunci totul va fi bine. Nu-i aşa?