Ştiţi zilele alea când sunteţi obosită, copilul nu a dormit la prânz, afară plouă, în casa e frig şi seara pare că nu se mai sfârşeşte? Adăugaţi la asta şi o viroză pe care o plimbaţi de o săptămână şi o să ajungeţi să vă simţiţi ca mine. Adică groaznic.

Totuşi, ziua de astăzi se anunţa promiţătoare. Am fost să vedem Staţia Spaţială la Samsung IMAX, filmuleţul 3D despre staţia spaţială (despre care am aflat de la Ada). La prima secvenţă cu decolarea, Ana şi-a smuls ochelarii şi a început să tremure. S-a liniştit când a văzut imaginile cu Pământul şi i-a plăcut cum mâncau astronauţii în imponderabilitate. Per total, filmul a fost un succes. Am plecat din sală, mulţumită că am contribuit la cultura generală a copilului. Doar că, ieşirea din cinema dă exact în spaţiul de joacă. Brusc, precum naveta Discovery, Ana a ţâşnit printre oameni, s-a repezit înnebunită spre toate jocurile şi ţipând de încântare, a început să-şi facă planuri: întâi mă dau în bărcuţe, apoi mă joc în castelul gonflabil, mergem cu trenuleţul... Stai aşa, îi zic. Alege o chestie şi aia să fie!

A ales trenuleţul. Plecând în căutarea lui, am dat însă peste alte drăcii: jocuri, joculeţe, maşinuţe, popice. Până la urmă am ales o maşinărie cu popice. După două lovituri virtuale, hop, s-a terminat partida. M-am înmuiat. Hai, să-ţi mai alegi un joc. O chestie de dat în cap unor monştri. Trei lovituri şi gata şi cu asta. Bun, acum mergem să-i luăm ceva lui tata, căci aveam şi asta în plan.

După o juma' de oră de stat prin magazin, Anei i se face foame. Imposibil să-i propun să mai reziste până acasă, adică încă o oră. Mă uit disperată în jur, la puhoiul de bucureşteni de la mese. Într-un final, găsim loc la Paul. O braserie de sorginte franţuzească cu o servire tipic românească. Adică 15 persoane la coadă care se îmbulzesc unele peste altele şi două vânzătoare drăguţe şi lente. Altă jumătate de oră pierdută pentru un sandviş cu pui şi o gogoaşă cu gem.

Mai liniştită, copila îmi îngăduie să mergem să căutăm şi un cadou pentru o prietenă de-a ei la ziua căreia suntem invitate. Nu de alta, dar nu ştiu când mai ajung într-un magazin. Găsim în sfârşit ceva de îmbrăcat, dar Ana apare pe cap cu o pălăriuţă colorată pe care o pupa să-mi arate cât de mult îi place. Luăm şi pălăriuţa, nu de alta, dar poate va veni şi la noi vara cândva şi plecăm. Mi-e groază să mă uit la ceas. Pe drum, decid că e deja prea târziu să o mai culc de după-amiază, iar Ana conchide că "a fost cea mai frumoasă zi, mămico!" Bine zis, a fost.

Ajunse acasă, oboseala îşi spune cuvântul. Ana e întoarsă rău pe dos. Nimic nu-i convine. Mai grav e că nici mie nu-mi convine nimic. Nici că plouă, nici că mâine e luni, nici că weekend-ul viitor mă duc la muncă, nici că îmi curge nasul şi nici că am promis un griş cu lapte la masa de seară. Acum, fii-mea stă bosumflată în vârful patului şi se uită pe o carte. Peste vreo oră o să o culc şi lucrurile vor reintra pe un făgaş normal. Iar mâine, când va fi odihnită, sper să le povestească prietenilor de la grădi, că duminică "a fost cea mai frumoasă zi".