Azi am fost la petrecere. Ana Mare a împlinit 6 ani. Dar nu de asta e Mare.
Ana Mare e Mare de când se ştie. Din ziua în care, fiind în parc cu gaşca ei de pitici, a descoperit că se numeşte la fel ca fii-mea. Adică sunt două Ane. Şi atunci, prietenii ei au tranşat: eşti mai înaltă, deci eşti mai mare. De atunci, ea e Ana Mare, iar Ana mea e, cum altfel decât Ana Mică.
Să revenim deci. Azi, am fost la ziua Anei Mari. Au fost şi Mihai şi Matei şi David, toţi piticii pe care îi cunoaştem din parc, de pe vremea când împingeam la cărucioare şi aruncam ocheade în stânga şi-n dreapta să vedem al cui e mai frumos, mai mâncăcios, mai guraliv şi bineînţeles mai mare.
Copiii noştri se ştiu de când aveau 4 luni. Astăzi au 6 ani şi curticica din spatele casei Anei Mari a devenit neîncăpătoare. Primul joc: alergatul în toate părţile, pe scări, prin noroi. Prima victimă: Ana Mică ce a primit din greşeală o crosă de plastic peste ochi. După ce a plâns bine, înapoi la joacă. Dar nu a durat mult. În îmbulzeala din camera ei, Ana Mare se supără: de ce Ana cealaltă nu strânge şi ea jucăriile de pe jos? Ana cealaltă protestează: păi, eu vorbeam cu mama lui David! Argumentul nu o convinge pe sărbătorită, care se pune pe bocit. Şi plânge în hohote vreo juma' de oră.
În timpul acesta, pe petecul de iarbă din spatele casei, se consumă altă dramă: Matei s-a supărat pe Mihai. Cel din urmă e acuzat, pe nedrept spune el, că nu vrea să-i dea şi lui o biluţă. Un gest suficient pentru Matei să se smiorcăie îndelung, până când este scos la plimbare pe stradă, doar doar s-o linişti. Pe stradă, surpriză: Matei se întâlneşte chiar cu Ana Mare, care şi ea a fost scoasă din curte, doar-doar o uita de conflictul cu Ana Mică.
O jumătate de oră mai târziu, toţi copiii se întorc în curte. Speranţa renaşte în sufletul nostru, al părinţilor: poate că acum se vor juca frumos. După ei, asta şi fac. Doar că jocul se numeşte "de-a scărpiniciul". Cum se joacă: ei bine, se desemnează un Scărpinici, în cazul de faţă onoarea revine sărbătoritei şi se fugăresc cu o crosă ceilalţi copii. Dacă sunt prinşi, vai de ei!
Tortul a fost adus mai mult din disperare: a noastră, a celor mari. Poate că dacă au gura plină vor sta un pic locului. Greşit: prăjitura aniversară a fost hăpăită şi Scărpiniciul şi-a reintrat în rol până când crosa a ajuns peste gard, la vecini.
La sfârşit, pour la bonne bouche, am aşezat copii în prag şi le-am făcut poza de grup. Poza pe care o facem în fiecare an, în acelaşi loc, să-i vedem cum au crescut. Şi au crescut frumos şi mai ales, împreună.
Ana Mare e Mare de când se ştie. Din ziua în care, fiind în parc cu gaşca ei de pitici, a descoperit că se numeşte la fel ca fii-mea. Adică sunt două Ane. Şi atunci, prietenii ei au tranşat: eşti mai înaltă, deci eşti mai mare. De atunci, ea e Ana Mare, iar Ana mea e, cum altfel decât Ana Mică.
Să revenim deci. Azi, am fost la ziua Anei Mari. Au fost şi Mihai şi Matei şi David, toţi piticii pe care îi cunoaştem din parc, de pe vremea când împingeam la cărucioare şi aruncam ocheade în stânga şi-n dreapta să vedem al cui e mai frumos, mai mâncăcios, mai guraliv şi bineînţeles mai mare.
Copiii noştri se ştiu de când aveau 4 luni. Astăzi au 6 ani şi curticica din spatele casei Anei Mari a devenit neîncăpătoare. Primul joc: alergatul în toate părţile, pe scări, prin noroi. Prima victimă: Ana Mică ce a primit din greşeală o crosă de plastic peste ochi. După ce a plâns bine, înapoi la joacă. Dar nu a durat mult. În îmbulzeala din camera ei, Ana Mare se supără: de ce Ana cealaltă nu strânge şi ea jucăriile de pe jos? Ana cealaltă protestează: păi, eu vorbeam cu mama lui David! Argumentul nu o convinge pe sărbătorită, care se pune pe bocit. Şi plânge în hohote vreo juma' de oră.
În timpul acesta, pe petecul de iarbă din spatele casei, se consumă altă dramă: Matei s-a supărat pe Mihai. Cel din urmă e acuzat, pe nedrept spune el, că nu vrea să-i dea şi lui o biluţă. Un gest suficient pentru Matei să se smiorcăie îndelung, până când este scos la plimbare pe stradă, doar doar s-o linişti. Pe stradă, surpriză: Matei se întâlneşte chiar cu Ana Mare, care şi ea a fost scoasă din curte, doar-doar o uita de conflictul cu Ana Mică.
O jumătate de oră mai târziu, toţi copiii se întorc în curte. Speranţa renaşte în sufletul nostru, al părinţilor: poate că acum se vor juca frumos. După ei, asta şi fac. Doar că jocul se numeşte "de-a scărpiniciul". Cum se joacă: ei bine, se desemnează un Scărpinici, în cazul de faţă onoarea revine sărbătoritei şi se fugăresc cu o crosă ceilalţi copii. Dacă sunt prinşi, vai de ei!
Tortul a fost adus mai mult din disperare: a noastră, a celor mari. Poate că dacă au gura plină vor sta un pic locului. Greşit: prăjitura aniversară a fost hăpăită şi Scărpiniciul şi-a reintrat în rol până când crosa a ajuns peste gard, la vecini.
La sfârşit, pour la bonne bouche, am aşezat copii în prag şi le-am făcut poza de grup. Poza pe care o facem în fiecare an, în acelaşi loc, să-i vedem cum au crescut. Şi au crescut frumos şi mai ales, împreună.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu