Cam asta încercam ieri să-i spun copchilei ce se învârtea fără rost prin casă.
Faţă lungă, privire tristă.
- Măi mamă, nu e păcat de toată munca ta din ultimul an? Nu ai vrut tu să faci pian, nu ai fost tu cea mai bună la concertul de la grădi?
Faţă lungă, aceeaşi privire tristă, cu mici licăriri de plictiseală.
- Ştiu că acum nu e nimic amuzant pentru tine, ştiu că ţi se pare plictisitor să cânţi aceleaşi şi aceleaşi note, dar crede-mă, o să vină un moment, nu peste aşa de mult timp cum crezi tu, când vei descoperi ce frumos e să ştii să cânţi!
Scapă un cascat pe care încearcă să-l înghită repede.
- Dacă oprim acum pianul, se alege praful şi de munca ta şi de timpul tău şi de banii mei. Hai să mai faci măcar un an, doi şi vedem după aia dacă merită să continui. Bine puiule?
- Bine, mămico!
Două minute mai târziu se aude cântând din camera ei. Din gură. Un colind lălăit şi fals.
marți, 15 ianuarie 2013
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
6 comentarii:
:)))) Lasa frate copilu' in pace. A atras-o o vreme si gata. Asta e semn ca nu va deveni pianista. Next hobby!
Problema este ca atunci cand ii sugerez sa renuntam, incepe repede repede sa cante:))
Ca parinti trebuie sa le exploram toate talentele, ma intreb cum o sa fie Iulia cand mai creste, si ce o sa-i placa.
Voi de la ce varsta ati inceput pianul?
S
Pe la 6 ani si ceva. Ea a vrut, ca avea multi colegi la gradi care faceau pian.
Placa mea e alta: "Daca te plictisesti, pune mana pe-o carte si citeste" :)) Nu stiu cum se face, dar de cate ori ii spun asta, se umple camera de masinutze :))
Hahaha!
Trimiteți un comentariu