joi, 17 ianuarie 2013

Semnul întrebării

Mai demult, aveam plete, geci de piele și chef să ne ascundem la 8 dimineața, într-un bar de pe bulevard, să împărțim la  mai mulți un pahar de vodcă cu suc de kiwi (nu mă întrebați cum puteam bea așa ceva) și să poștim o țigară. Nu mai știu câți eram, dar îmi plăcea când ne adunam la mine acasă și stăteam pe covor și dădeam din cap ca apucații deasupra unor farfurii cu spaghete. Nu mai știu despre ce vorbeam, nu mai știu la ce ne gândeam, știu doar că o mie de întrebări îmi treceau prin cap și zâmbeam fericită în sinea mea pentru că știam că aveam toată viața înainte să caut răspunsuri.

Mai demult, eram prima din clasă. Alții, nu. Alții erau mai relaxați, mai puțin încrâncenați, tot cu o mie de întrebări în cap, dar poate mai dornici să-și petreacă timpul așteptând cuminți răspunsurile. Eu mi-am luat viața la pas: 8 ani de premii cu coroniță, alți patru cu medii mari, primul chiul, primul sărut, prima vacanță fără ai mei, prima țigară, prima beție, admiterea, iubitul, alt iubit, licență, job, călătorii, rochie de mireasă, scutece și...blog. Nu mai am o mie de întrebări în cap, la unele am renunțat să răspund, fără motiv, pur și simplu, am lăsat-o baltă. Cred că nu sunt făcută pentru întrebări. Cred că sunt mai degrabă făcută să citesc răspunsurile și să le învăț pe dinafară. Sau poate așa m-am obișnuit. Și am rămas așa.

Ei, însă, s-au schimbat. N-au căutat răspunsuri, ci au învățat să pună întrebarea corectă: ce-mi place să fac cu adevărat? Ce vreau de fapt să mi se întâmple? Am rămas uimită de alegerile lor și da, am fost un pic invidioasă pe ei. Pe curajul de a schimba și de a fi altfel decât o doreau cei din jur. Pe anii pe care și-au petrecut în geci de piele, cu capul golit de întrebări și acoperit de plete. Doar de plete mirosind a fum de țigară.

Mă uitam ieri la ea cum îi curgeau lacrimi pe obraz și de acolo, pe caietul cu dictări. Greșise. Din neatenție. Ieri, i-aș fi spus că atunci când nu știe, să vină să mă întrebe. Ieri, aș fi certat-o. Acum, îi voi spune că nu-i nimic dacă nu știe, o să știe. Important este să pună întrebarea corectă, atunci când trebuie. Iar răspunsul, va veni cu siguranță. Și nu, nu o voi certa dacă va greși. Poate că nu asta va vrea să facă. Poate se va face fotograf sau pictor ca unii dintre cei care mai demult, stăteau pe covorul meu și mâncau spaghete în tăcere.

8 comentarii:

monica spunea...

Minunat!!

Ioana spunea...

Merci:)

Anonim spunea...

Si daca se face pictor sau fotograf e bine sa stie cum sa scrie la dictare:)

Orin spunea...

Eu le-am zis alor mei că îi voi sprijini, indiferent ce vor alege să facă în viaţă, Radu vrea bucătar acum, Arin arhitect... îi voi ajuta cum pot, important este să fie ei fericiţi cu alegerea făcută! :)

Andrei Sarban spunea...

...Ioana...plecaciune!


LE: mai fata! Am dar refresh traznaii aleia de 4, 5 ori pana am vazut si eu ce scrie acolo!

Ioana spunea...

Merci, domnule! Stiu ca e groaznica porcaria aia, asa ca apreciez si mai tare prezenta ta pe aici:))

g.cojocaru spunea...

:) eu is din categoria opusa tie... sor-mea, din a ta. am inside-uri de la ambele tabere, dar tot mi-e teama de momentul in care sunteti voi..

Ioana spunea...

O fi criza de 40 de ani?-:))

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes