Mai demult, aveam plete, geci de piele și chef să ne ascundem la 8 dimineața, într-un bar de pe bulevard, să împărțim la  mai mulți un pahar de vodcă cu suc de kiwi (nu mă întrebați cum puteam bea așa ceva) și să poștim o țigară. Nu mai știu câți eram, dar îmi plăcea când ne adunam la mine acasă și stăteam pe covor și dădeam din cap ca apucații deasupra unor farfurii cu spaghete. Nu mai știu despre ce vorbeam, nu mai știu la ce ne gândeam, știu doar că o mie de întrebări îmi treceau prin cap și zâmbeam fericită în sinea mea pentru că știam că aveam toată viața înainte să caut răspunsuri.

Mai demult, eram prima din clasă. Alții, nu. Alții erau mai relaxați, mai puțin încrâncenați, tot cu o mie de întrebări în cap, dar poate mai dornici să-și petreacă timpul așteptând cuminți răspunsurile. Eu mi-am luat viața la pas: 8 ani de premii cu coroniță, alți patru cu medii mari, primul chiul, primul sărut, prima vacanță fără ai mei, prima țigară, prima beție, admiterea, iubitul, alt iubit, licență, job, călătorii, rochie de mireasă, scutece și...blog. Nu mai am o mie de întrebări în cap, la unele am renunțat să răspund, fără motiv, pur și simplu, am lăsat-o baltă. Cred că nu sunt făcută pentru întrebări. Cred că sunt mai degrabă făcută să citesc răspunsurile și să le învăț pe dinafară. Sau poate așa m-am obișnuit. Și am rămas așa.

Ei, însă, s-au schimbat. N-au căutat răspunsuri, ci au învățat să pună întrebarea corectă: ce-mi place să fac cu adevărat? Ce vreau de fapt să mi se întâmple? Am rămas uimită de alegerile lor și da, am fost un pic invidioasă pe ei. Pe curajul de a schimba și de a fi altfel decât o doreau cei din jur. Pe anii pe care și-au petrecut în geci de piele, cu capul golit de întrebări și acoperit de plete. Doar de plete mirosind a fum de țigară.

Mă uitam ieri la ea cum îi curgeau lacrimi pe obraz și de acolo, pe caietul cu dictări. Greșise. Din neatenție. Ieri, i-aș fi spus că atunci când nu știe, să vină să mă întrebe. Ieri, aș fi certat-o. Acum, îi voi spune că nu-i nimic dacă nu știe, o să știe. Important este să pună întrebarea corectă, atunci când trebuie. Iar răspunsul, va veni cu siguranță. Și nu, nu o voi certa dacă va greși. Poate că nu asta va vrea să facă. Poate se va face fotograf sau pictor ca unii dintre cei care mai demult, stăteau pe covorul meu și mâncau spaghete în tăcere.