Aș fi putut să intru tiptil într-o polemică din care probabil aș fi ieșit cu coada-ntre picioare la vederea figurii ei descumpănite semn că iar o plictisesc cu explicațiile mele. Aș fi putut să o duc astă vară acolo, în munți, să vadă și ea cât mai are ce vedea. Aș fi putut să iau o hartă și să fac un cerc maaare de tot, acolo unde riscă să nu mai fie curând nimic. Nu am făcut nimic din toate astea și probabil că nici nu aș fi fost aseară la Universitate, dacă Ana nu m-ar fi întrebat acum vreo câteva zile:
- Mama, dacă oamenii ăia riscă să otrăvească pământul, tu ce faci,  mă lași să trăiesc într-o țară ca asta?

Și pentru prima dată de la începerea protestelor, m-am simțit direct responsabilă de ceea ce se întâmplă. Sigur, în mintea mea eram și până acum conștientă de răul care riscă să se petreacă sub ochii noștri și recunosc că eram bucuroasă că ies oamenii în stradă. Și că sunt mulți și că așa nu se vede că eu nu sunt. Sau tu, sau tu. Dar pentru copilul meu, eu eram marea absentă.



Și atunci m-am gândit că și dacă a doua zi are școală și trebuie să-și facă ghiozdanul și să meargă mai devreme la culcare, că și dacă îmi era peste mână să ies seara din casă, să bat drumul până în centru și înapoi, că și dacă stătusem toată ziua la birou (mda, eu mai lucrez și-n weekend-uri uneori), trebuia să fim și noi acolo. Acolo unde aseară  nu mai erau atât de mulți ca-n alte dăți. Și asta m-a speriat. Pentru că eram obișnuită să-i știu acolo, cerându-mi drepturile. Pe-ale mele și pe-ale copilului meu. Și pe-ale copilului vostru. Parcă nu sună prea bine, așa-i?