"Îmi pare rău, dar eu nu o mai las pe fetiţa mea să se joace cu a dumneavoastră."
Recunosc că la început am simţit un val de furie cum îmi intră în corp şi cum se duce fix până-n vârful capului, pârjolind tot ceea ce ar trebui să existe pe acolo. Mă uitam la bonă şi nu-mi venea să cred că cineva, o altă bonă a unei colege de clasă, a decis să-i interzică odraslei avută în grijă să se mai joace cu a mea. Motivul? Ana e prea autoritară şi să ştiţi că mie nu-mi place că o tot dirijează pe a mea.
Care ar fi acum întrebarea corectă? Are persoana aia dreptate şi da, Ana e fire dominantă? Sau de ce crede persoana asta că are dreptul să intervină în raportul de forţă dintre doi copii, fără ca vreunul dintre ei să aibă vreo problemă cu asta?
Înainte să încerc să gândesc un răspuns, hai să vă povestesc un pic despre copilul dominant, energic şi uşor intransigent. Despre copilul meu. Despre Ana poţi să spui ce vrei, dar nu că ar fi timidă sau potolită. Are o fire vulcanică, energie cât zece, nu poate să stea locului nici două secunde (într-o perioadă mă întrebam dacă nu cumva are ceva de genul ADHD şi nu, nu are, că la şcoală e super ok), îi place să dicteze şi să dirijeze, e critică cu ceilalţi, vorbeşte mult, tare şi repede şi-i plac provocările. Daaar, nu e manipulatoare, nu se dă lovită când nu se întâmplă ca ea (eventual se retrage şi se bosumflă într-un colţ, dar nu face circ), nu agresează, nu vorbeşte urât, nu loveşte, nu scuipă, nu înjură, nu aruncă cu jucării pe jos, nu pune piedică şi mai ales, nu vrea să te conducă decât dacă şi tu eşti de acord. Copiii au de altfel instinctul ăsta extraordinar pe care îl găsim şi la animale: simt foarte bine raportul de forţă, astfel încât dacă apare cineva cu veleităţi şi mai mari sau la fel de mari de lider, atunci cedează locul fără probleme, doar să fie bine şi să se poată juca. De altfel, aşa se explică de ce în familiile unde părinţii renunţă de bună voie la rolul lor de conducător, copiii ajung să-l preia şi de aici bonjour le désastre !
Şi acum să mă opresc un pic şi la victimă, astăzi o avem pe colega dominată de Ana mea cea dictatorială. Ea e foarte timidă, spun părinţii, dar ea nu merge în vizite, ea nu îşi serbează ziua de naştere cu colegii, ea nu are voie să se joace în parc decât fix sub ochii bonei, cu ea nu se hlizeşte nimeni, de fapt, cred că nimeni nu se hlizeşte la ea în casă. Ea face multe activităţi peste program, dar în parc stă mai mult de una singură. Ea e cuminte, pentru că aşa trebuie să fie un copil, mi-a zis ta-su mai demult. Asta nu o împiedică să fie destul de nebunatică la şcoală, după spusele Anei şi mai ales asta nu o împiedică să vrea să se joace cu Ana aşa cum îi cântă ea. Pentru că fetiţa dominată nu are nicio problemă să fie dominată. Nu din cauza Anei e aşa cum e şi nu se va schimba dacă nu se va mai juca cu a mea.
Sigur, pentru noi, părinţii, e foarte greu să acceptăm că odraslele noastre fac şi dreg după cum vor ceilalţi. Anii şi experienţa noastră de adult ne împing să dorim să intervenim, să ne luăm copiii de acolo, urlându-le în urechi bă, tu nu vezi că ăsta învârte cum vrea el? Da’ ce, tu eşti prostul lui să faci doar ce ţi se spune? Şi e firesc să gândiţi aşa. Doar că cei mici nu văd lucrurile ca noi. Pentru ei e mai grav să ajungă să se joace singuri decât să se pună a nu ştiu câta oară la v-aţi ascunselea. Ei nu-şi doresc să conducă lumea, să dea ordine şi să fie ascultaţi -- ei vor să aibă prieteni. Sigur, dacă printre ei ajung şi copii problemă, cu lacune de educaţie, violenţi sau care propun jocuri periculoase, normal că aveţi tot dreptul să interveniţi.
Dar Ana nu e aşa. Serios, nu e! Şi îmi pare rău că a trebuit să-i spun că o colegă de-a ei de clasă nu mai este lăsată să se joace cu ea. Şi-mi pare rău că bona sau mama fetiţei nu au avut îndrăzneala să vină şi să-mi spună mie problema. Poate am fi putut discuta. Poate am fi putut repara şi îndrepta lucrurile astfel încât să nu intrăm cu bocancii pe teritoriul copiilor. Dar poate că nu asta s-a vrut. Poate e mai simplu să-i îndepărtăm pe cei ce ne încurcă. Dar nu aşa îi vom ajuta pe cei ce se lasă dominaţi să înveţe să-şi spună punctul de vedere. Aşa doar vom fi noi, ca părinţi, mai mulţumiţi. Iar ei, copiii, mai singuri.
vineri, 18 octombrie 2013
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
7 comentarii:
Am trecut si eu prin asta cu Eliza, din pacate. Culmea e ca ea incearca sa domine si daca n-are cu cine, o lasa balta, devine copilul dominat (cum a si fost doi ani de zile la gradi, lucru care m-a mahnit la acel moment, dar acum privesc altfel lucrurile). Altfel spus, e dominatoare doar cu cine poate. Pentru ca stiu ambele perspective, pot spune ca nu e nimic rau nici asa, nici asa, atat timp cat niciunul nu devine excesiv de frustrat, de retras sau violent si dominator la modul aspru. Cand ma vad in postura de a supraveghea un grup si Eliza vrea sa domine, recunosc ca mai intervin si ii amintesc de Juliebella (Cowbella, in original, din desenul animat Pijanimalele) - e un episod in care Juliebella vrea sa se faca totul numai cum vrea ea si fratiorii ei ii reproseaza asta, apoi urmeaza partea in care invata ca daca e regina si toti ceilalti fac doar cum vrea ea, ea ramane singura. Pe Eliza a ajutat-o mult episodul ala sa-si mai domoleasca purtarea dominatoare (cand pomenesc de Juliebella, se domoleste aproape instantaneu). Eu am cunoscut-o pe Ana, are o personalitate fantastica si nu vad nimic rau in faptul ca alti copii, cu personalitati mai potolite, ar vrea sa fie in preajma ei, ba mi se pare chiar un lucru pozitiv.
Si daca tot m-am lungit - am vazut odata un episod dintr-un serial (din pacate nu mai retin care) - doua mame, doua fetite de aceeasi varsta. O fetita era mereu regina, cealalta era servitoarea, dar mereu. Mama "servitoarei" e deranjata de asta si o obliga intr-o zi sa fie ea regina. Evident ca a iesit prost pentru ca "servitoarea" nu stia sa fie "regina" (ma rog, a existat si partea in care cealalta mama se enerveaza de schimbarea de rol, nu intelege ce se intampla etc) si, de fapt nici nu voia sa aiba puterea. Cea mai importanta e partea de comunicare, sa aflam daca le e ok sa li se spuna ce sa faca sau daca asta ii frustreaza, lucru pe care nu cred ca l-au incercat parintii celeilalte fetite. Si ar trebui discutat si cu Ana ca, din cand in cand, sa mai lase "puterea" si in mainile altor copii, macar ca exercitiu.
Eu nu i-as povesti Anei, in fond e probleme parintilor fetei, asa ca daca ei n-o lasa sa se joace, e treaba lor si in nici un caz nu au ce va implica pe dvs.I-as explica fiicei mele doar in cazul in care s-ar plinge ca fetita respectiva nu se mai joaca cu ea.
Laura, intr-adevar, si eu am incercat sa o mai temperez pe Ana si chiar i-am propus un joc de rol in speranta ca reuseste sa se puna si-n pielea celuilalt. In schimb, are doua prietene mai dominatoare decat ea si vad ca se pliaza fara probleme pe caracterul lor.
Draga anonim: problema e ca Ana a auzit cand bona celeilalte fetite s-a plans bonei noastre, spunandu-i ca ea nu vrea sa mai lase copila sa se joace cu a mea.
Buna,
eu scriu din perspectiva mamei cu un copil foarte docil. Fata de ceilalti copii. Al meu este dominatul,mereu. Si asta e un motiv pentru care evit anumiti copii. E foarte dureros pentru noi - mai ales pentru tatal lui, sa-l vedem cum se lasa mereu condus de ceilalti. Acum are 8 ani.
Insa, nu i-am reprosat niciodata altui parinte personalitatea copilului lui. E absurd. Am incercat insa, dupa cum scriam mai sus, sa evitam copiii cu tendinte foarte puternice de dominare. Recunosc, pentru noi, parintii. Copilul meu e fericit asa, dar,noua ne e tare greu.
Nu poti sa nu crezi, desi poate nu e adevarat, ca asa va fi o viata intreaga. Condus de ceilalti
Diana
Buna, Diana. Eu cand eram mica am avut o prietena care ma domina in mod evident. Degeaba imi spuneau ai mei sa nu ma mai las condusa, eu nu voiam decat sa fie prietena mea si nu ma interesa nimic altceva. Pana la urma insa, cu timpul, am inceput si eu sa vad ca de fapt prietena mea profita de multe ori de " naivitatea" mea. Datorita ei si nu din cauza ei am invatat sa-mi spun punctul de vedere, sa ma ghidez si dupa capul meu, sa-mi asum decizii si sa nu-mi fie frica sa fac si ce vreau eu. Si iata, acum sunt un adult care stie sa-si impuna punctul de vedere. Cred ca "dominatii" ajung sa se schimbe in preajma unui dominant. Pana la urma sunt raporturi de forte din care trebuie sa invete ceva. Altfel, tot ce invata este sa evite situațiile din care risca sa iasa "sifonati" si nu sa le gestioneze. Ba, mai mult, ca parinte risti sa ti se reproseze mai tarziu ca le-ai stricat prieteniile (eu asa faceam cu ai mei cand imi spuneau ceva de rau despre prietena aceea).
Exact de-asta nu-i spun lui nimic. Ma tem sa nu-mi reproseze peste ani ca l-am indepartat de copiii cu care se distra. Asa ca, am rabdare si strang din dinti. Si ma uit in alta parte cand ma deranjeaza, atata vreme cat lui i se pare ok, si nu da semne ca s-ar supara.
Oricum, ma bucur ca am citit postarea asta la tine.
Diana
Diana
Trimiteți un comentariu