vineri, 11 octombrie 2013

Love story

 - Sunt aşa de fericită. Azi m-a luat în braţe şi mi-a spus în sfârșit că-i place de mine!

Mă uit la ea cum stă cu o rază de soare fix deasupra capului, îmbujorată, cu ghiozdanul ăla mare mai, mai să se prăvălească sub greutatea lui. Recunosc că nu mă simt pregătită şi totuşi dincolo de cei 135 de centimetri ai ei, încep să văd cum se zbate să iasă şi să crească un suflet de femeie. O iau de mână şi o văd cum mă trage într-un colţ din curte şi-mi şopteşte complice la ureche: 

- Vrei să-ţi povestesc?

Nu ştiu dacă să râd sau să plâng. Să râd pentru fetiţa care acasă doarme încă cu un şoricel de pluş cu urechi mari şi roz sau să plâng pentru că o văd cum se grăbeşte să crească, să o pornească pe un drum care mă va face să mă lipesc de pereţi, să-mi ţin răsuflarea să nu mă simtă că sunt lângă ea şi că vreau să rămân acolo. Şi-n timp ce ea turuie roşie de emoţie despre colegul de clasă care a strâns-o în braţe la ora de sport şi care a invitat-o să-l viziteze la after school (ştii mama, era aşa de serios că parcă m-ar fi chemat să-i cunosc părinţii!), eu nu pot să-mi smulg din minte imaginea unui ghemotoc de fetiţă ce altădată stătea cu privirea agăţată de mine pentru a prinde curaj să purceadă în a descoperi lumea din jur. 

Și acum e pe cale să mai facă o descoperire. Mi-o șoptește încet cu o voce tremurândă, fericită până în vârful degetelor că i se întâmplă tocmai ei.
- E așa de bine, mă face să mă simt mare!


Aș putea să-i spun că știu cum e. Am trecut și eu prin asta. Prima dată când am simțit fluturi în stomac aveam fix vârsta ei. Era tot un coleg de clasă. Apoi a fost un altul. Și altul. Și tot așa. Și da, eram așa de fericită și încă sunt. Dar azi povestea e doar a ei. Mă uit cum stă acolo mică și cuminte, cu părul luminat de raza de soare ce-i dansează pe creștet și-mi vine să spun  "știi, mamă, noi, femeile...". Și iată-mă  într-un octombrie capricios, sprijinită de gardul unei școli ca să vorbim pe îndelete  despre el. Și cum e, dar cum ți-a zis și tu atunci ce i-ai răspuns? Și-mi vine să o strâng în brațe și să-i mulțumesc razei de soare că sunt aici, cu ea și că ea, cea îndrăgostită și atât de fericită mă preferă pe mine tuturor celor din jur ca să-și strige victoria. Mica ei victorie de fetiță ce tocmai a descoperit cât e de frumos să iubești și să fii iubit.

Acum ea doarme. Strânge șoricelul în brațe și visează la poveștile ei de copil. Iar eu? Eu mă bucur că pot să vă spun o poveste de iubire. Prima. Curând va trebui să învăț să tac. Mă pregătesc pentru ziua aia. Pentru ziua în care voi sta lipită de gardul școlii uitându-mă la ea cum șușotește cu prietenele ei, petrecând un el cu privirea. Voi sta acolo și voi aștepta să vină  și să spună ceva. Sau doar să vină și să tăcem împreună. Atunci nu vă voi povesti nimic despre asta. Din respect pentru ea. Și de frică să nu-i pierd încrederea. Pentru că noi, mamele, știm cum e. Și nu e simplu. Dar e atât de frumos, mai ales când el te ia în brațe și spune că-i place de tine. 

Iar voi tații? Al nostru i-a urat cu un zâmbet larg "casă de piatră". Da, știu, e încă mică.

7 comentarii:

Alexandra Albu spunea...

Frumoasa amintire. Mi se pare minunat ca ea ti-a spus asta. Mai tii minte cum eram noi cu ai nostri? Eu n-am spus niciodata chestii d-astea mamei pentru ca "nu se facea", lucrurile astea nu existau iar adultii nu faceau decat sa umileasca copiii cand ei incepau sa se transforme. E superb ca ti-a povestit. O sa tii minte ziua asta mereu si o sa ii aduci aminte de ea mai tarziu :)

ioana spunea...

Alexandra, culmea e ca si eu am fost foarte apropiata de ai mei. Nu numai ca-i povesteam tot mamei, dar ii ziceam si lui tata care ma lua foarte in serios. Bine, cand am ajuns pe la 15 ani, avea deja tendinta sa nu mai fie asa de receptiv la ideile mele referitoare la baieti:)

Anonim spunea...

mi-ar fi placut si mie sa am asa o mama deschisa la povestile mele. in schimb, eu eram cea care trebuia sa-i ascult lamentarile.
M

szqwer spunea...

si eu am avut cea mai open minded mama din lume ( asa mi s-a parut si mi se pare ), am povestit si povestim absolut orice cu ea, fara jena, fara pudoare, fara acel "nu se cade sa vorbesti asta cu parintii".Si tare bine mi-a prins, sunt mega relaxata si la fel il cresc si pe Kiki...prietenul meu si copilul meu, confidentul si partenerul meu de nebuneli.
Super faina postare!pup

ioana spunea...

Draga M, culma e ca si eu ma surprind uneori ca-i mai spun Anei ofurile mele, dar incerc sa o incurajez sa vorbim despre orice. Sper sa-i merit increderea.

ioana spunea...

Szqwer, si mama mea este cea mai buna prietena a mea ever. Si culmea, la 38 de ani ai mei nu am mintit-o absolut niciodata, intotdeauna am avut incredere totala in ea. Sunt minunate mamele astea:)

Adi spunea...

Minunat, Ioana! Din pacate a mea nu mai e, a murit la cîteva zile dupa ce am nascut. Cred ca fericirea de a avea o fetita a învins durerea de atunci. Dar evlavia, devotamentul si admiratia din ochii mamei le regasesc acum la fetita, e tulburator.

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes