- Sunt
aşa de fericită. Azi m-a luat în braţe şi mi-a spus în sfârșit că-i place
de mine!
- Vrei să-ţi povestesc?
Nu
ştiu dacă să râd sau să plâng. Să râd pentru fetiţa care
acasă doarme încă cu un şoricel de pluş cu urechi mari şi roz
sau să plâng pentru că o văd cum se grăbeşte să crească, să
o pornească pe un drum care mă va face să mă lipesc de pereţi,
să-mi ţin răsuflarea să nu mă simtă că sunt lângă ea şi că
vreau să rămân acolo. Şi-n timp ce ea turuie roşie de emoţie
despre colegul de clasă care a strâns-o în braţe la ora de sport
şi care a invitat-o să-l viziteze la after school (ştii
mama, era aşa de serios că parcă m-ar fi chemat să-i cunosc
părinţii!), eu nu pot să-mi smulg
din minte imaginea unui ghemotoc de fetiţă ce altădată stătea cu
privirea agăţată de mine pentru a prinde curaj să purceadă în a
descoperi lumea din jur.
Și acum e pe cale să mai facă o descoperire. Mi-o șoptește încet cu o voce tremurândă, fericită până în vârful degetelor că i se întâmplă tocmai ei.
- E așa de bine, mă face să mă simt mare!
Acum ea doarme. Strânge șoricelul în brațe și visează la poveștile ei de copil. Iar eu? Eu mă bucur că pot să vă spun o poveste de iubire. Prima. Curând va trebui să învăț să tac. Mă pregătesc pentru ziua aia. Pentru ziua în care voi sta lipită de gardul școlii uitându-mă la ea cum șușotește cu prietenele ei, petrecând un el cu privirea. Voi sta acolo și voi aștepta să vină și să spună ceva. Sau doar să vină și să tăcem împreună. Atunci nu vă voi povesti nimic despre asta. Din respect pentru ea. Și de frică să nu-i pierd încrederea. Pentru că noi, mamele, știm cum e. Și nu e simplu. Dar e atât de frumos, mai ales când el te ia în brațe și spune că-i place de tine.
Iar voi tații? Al nostru i-a urat cu un zâmbet larg "casă de piatră". Da, știu, e încă mică.
7 comentarii:
Frumoasa amintire. Mi se pare minunat ca ea ti-a spus asta. Mai tii minte cum eram noi cu ai nostri? Eu n-am spus niciodata chestii d-astea mamei pentru ca "nu se facea", lucrurile astea nu existau iar adultii nu faceau decat sa umileasca copiii cand ei incepau sa se transforme. E superb ca ti-a povestit. O sa tii minte ziua asta mereu si o sa ii aduci aminte de ea mai tarziu :)
Alexandra, culmea e ca si eu am fost foarte apropiata de ai mei. Nu numai ca-i povesteam tot mamei, dar ii ziceam si lui tata care ma lua foarte in serios. Bine, cand am ajuns pe la 15 ani, avea deja tendinta sa nu mai fie asa de receptiv la ideile mele referitoare la baieti:)
mi-ar fi placut si mie sa am asa o mama deschisa la povestile mele. in schimb, eu eram cea care trebuia sa-i ascult lamentarile.
M
si eu am avut cea mai open minded mama din lume ( asa mi s-a parut si mi se pare ), am povestit si povestim absolut orice cu ea, fara jena, fara pudoare, fara acel "nu se cade sa vorbesti asta cu parintii".Si tare bine mi-a prins, sunt mega relaxata si la fel il cresc si pe Kiki...prietenul meu si copilul meu, confidentul si partenerul meu de nebuneli.
Super faina postare!pup
Draga M, culma e ca si eu ma surprind uneori ca-i mai spun Anei ofurile mele, dar incerc sa o incurajez sa vorbim despre orice. Sper sa-i merit increderea.
Szqwer, si mama mea este cea mai buna prietena a mea ever. Si culmea, la 38 de ani ai mei nu am mintit-o absolut niciodata, intotdeauna am avut incredere totala in ea. Sunt minunate mamele astea:)
Minunat, Ioana! Din pacate a mea nu mai e, a murit la cîteva zile dupa ce am nascut. Cred ca fericirea de a avea o fetita a învins durerea de atunci. Dar evlavia, devotamentul si admiratia din ochii mamei le regasesc acum la fetita, e tulburator.
Trimiteți un comentariu