Am decis să-mi iau ieri o zi liberă. De meritat, o meritam, pentru că lucrasem cu două weekenduri înainte. De avut nevoie, aveam, pentru că la ora unu o programasem pe Ana la dermatologie (din motive de zgaibă ce nu mai trece) şi apoi la şapte trebuia să ajung cu ea la prima oră de tenis. De trezit de dimineaţă, m-am trezit oricum, având în vedere că am un soţ ce ajunge acasă în jur de nouă seara şi deci a-l scula cu noaptea-n cap pentru a pregăti infanta de şcoala riscă să devină motiv de divorţ.

Iată-mă aşadar acasă, în ziua mea liberă, înarmată la opt de dimineaţă cu o ceaşcă de cafea în dreapta şi o lingură de lemn în stânga cu care amestecam vârtos într-o viitoare carne pentru musaca. Două ore mai târziu, prânzul bolborosea domol în cuptor, cafeaua era terminată, iar eu frecam de zor dulapurile din bucătărie prin fundul cărora nu mai umblase nimeni în ultima jumătate de an. La douăsprezece fără un sfert eram în curtea şcolii, la fără zece cu Ana de mână şi la şi un sfert cu ea la doctor. Apoi, cu o reţetă în dinţi, am pornit-o agale spre casă. Chiar aşa, agale!

De când oare nu mai merseserăm împreună pe stradă, fără să o zoresc, fără să ţip la ea că se moşcăie, fără să mă uit din cinci în cinci minute la ceas de frică să nu întârzii? Am avut timp să mergem la cumpărături prin cartier, să alegem cele mai frumoase mere roşii, să cumpărăm unt d-ăla bunul de la Mega şi să-i iau nişte gauffre cu ciocolată cum are şi prietena ei. Am putut să plec urechea la ce îmi spunea, să o las pe ea să-mi citească lista cu bagajul pentru tabăra din noiembrie. Am putut să pun masa şi să-mi hrănesc familia fără să mă enerveze fiecare doleanţă în plus care risca altfel să-mi mănânce din timp.

Apoi, Ana s-a dus cuminte să-şi facă lecţiile şi, doamnelor şi domnilor, a reuşit să nu facă nicio greşeală! Iar eu, drept recompensă, am reuşit să stau calmă pe fotoliul roşu de la ea din cameră şi să-i explic de cinci ori -- fără exagerare, în cinci moduri diferite -- despre rolul parantezelor rotunde şi pătrate, până s-a luminat şi a dat ţipătul victorios am înţeleees! Şi totul fără să mă enervez pe ea că nu pricepe, fără să las cartea din mână de frică să nu-i dau cu ea peste cap, fără să ţip că e neatentă în clasă şi iată ce-mi face ea mie acum.

Şi staţi aşa, că n-am terminat. Mi-a mai rămas vreo oră la dispoziţie în care am spălat şi nişte geamuri şi am dat şi cu aspiratorul pentru ca apoi să plecăm la tenis. Şi da, am făcut vreo trei sferturi de oră până acolo, şi da am schimbat două autobuze, dar eu aveam în sfârşit timp. Timp să o aştept, timp să o ascult, timp să stau cu faţa la ea şi să mă uit în ochii ei când îmi vorbea. Ieri seară, la zece, am căzut răpusă. Dar a fost pentru prima dată de foarte mult timp când am fost realmente mândră de mine. De mine ca mamă. Nu ştiu dacă mi-ar plăcea să stau cu Ana acasă. Probabil că la un moment dat mi-ar fi dor de munca mea. Aşa am păţit şi după primul an de concediu de maternitate când am decis să mă reîntorc la radio doar pentru că simţeam că mă prăbuşesc în interior. Dar cu siguranţă mi-aş dori să pot pune frână atunci când simt că mă ajunge. Mi-aş dori să mai existe zile ca cea de ieri în care să pot fi doar mamă. Atât şi nimic mai mult. Şi seara să adorm liniştită şi mândră de mine.