Eram cu vecina mea de la cinci. Şi cu încă nişte persoane, printre care o fată foarte vorbăreaţă, cu o claie de păr negru care se încăpăţâna să-i intre în ochi. Tocmai ce ne povestea ceva, când i-am văzut cum se apropie. Erau cam trei sau patru, toţi la costum, cu ochii mici, de asiatici, cu cravate negre, păr dat cu gel şi cărare pe stânga. Ciudat cum îmi aduc aminte încă de chestia asta.

Când i-a văzut pletoasa noastră a dat un ţipăt şi ne-am repezit cu toatele spre prima gură de metrou. Ştiam că nu trebuia decât să vârâm în aparat o hârtie de 29 de dolari ca să obţinem un bilet către primul tren spre Podul cu Sfinţi. Da, ăla din Praga. Ăla frumos, cu statui şi oameni ce forfotesc veseli printre artiştii ambulanţi şi marea de gură cască. Ăla pe care l-am văzut în urmă cu vreo zece ani când m-am îndrăgostit iremediabil de Praga. Ăla pe care urma să mă plimb din nou azi noapte, în vis, dacă nu m-ar fi trezit dulăul blocului cu urletele lui nocturne. 

 Nu ştiu de ce hârtia era de 29 de dolari, nici cum o cheamă pe pletoasă, nici de ce eram urmărite de chinezi şi nici nu-mi pasă. Tot ce aş vrea să ştiu e de ce nu pleacă dracului câinele ăla de sub geamurile mele deşi îl urăsc şi el ar trebui să simtă asta.