miercuri, 30 octombrie 2013

Haide, Ana, găseşte-ţi şi tu ceva de joacă!

Cred că după "mama te iubeşte cel mai mult pe lume", "dă televizorul mai încet" şi "cum adică ţi-e foame, că abia ai mâncat?", propoziţia asta este cea care se aude cel mai des la noi în casă. Şi nu de ieri, de azi, ci din totdeauna. Am senzaţia că dacă vrei să o chinuieşti pe Ana, atunci o trimiți la ea în cameră şi o obligi să se joace. În momentul ăla vei vedea o figură abuzată, cu o buză tremurândă ce atârnă în jos, vei auzi paşi mici şi furioşi urmaţi de un trântit nervos de uşă. Gata, a intrat în camera de tortură, aia cu bucătărioară de la Imaginarium, cu cutia plină de Lego, cu păpuşi cu rochii şi aripi de fluture, cu biluţe, cubuleţe şi sumedenii de chestii minuscule pe care le pierde prin toate cotloane şi care reapar la intervale regulate din furtunul aspiratorului.

Sunt perfect de acord că pentru un copil este mult mai amuzant să se joace cu cineva decât de unul singur. Deşi, după mine, jocul de unul singur are şi el avantajele lui: îl poţi schimba sau opri când vrei, poţi să dai nume păpuşilor fără nicio explicaţie, poţi să schimbi regulile din mers şi în general nu trebuie să cedezi, să te pliezi şi să ţii cont de toţi mofturoşii. Dar sigur, asta zic eu, un adult fericit să călătorească în lume de unul singur şi care poartă zilnic nenumărate monologuri interioare ce se încheie de fiecare dată cu un zâmbet larg şi o mângâiere simbolică pe propriul cap, semn că uite, dragă, ce bine ne înţelegem eu şi cu mine.

Cu Ana însă problema jocului tinde să devină pe alocuri îngrijorătoare. În termeni duri, aş spune că copilul ăsta e incapabil să-şi ocupe timpul de unul singur. Dacă aş lăsa-o, ar fi în stare să zacă la televizor zile întregi. Şi nu pentru că e pasionată de toate programele pentru copii, ci pur şi simplu din lipsa oricărei dorinţe de a-şi căuta altceva de lucru. Şi pe bune că nu sunt multe ocaziile în care trebuie să se dea cu capul de pereţi în căutare de distracţii. De obicei, după lecţii, iese în parc, în weekend se vede cu vreo prietenă sau mergem la film, başca tenisul şi engleza, aşa că nu ar avea de ocupat decât vreo câteva ore. Dar atunci când ele există, panică totală! Începe prin a se gudura de mine: ai treaaaabă? Vrei să ne jucăăăăm? Uneori vreau, dar uneori n-am chef. Uite aşa, nu vreau să joc nici Monopoly, nici să ne facem căsuţă, nici să înşirăm păpuşile sau să ne jucăm de-a restaurantul. Mai accept uneori să mă coafeze, că măcar mă lasă să stau jos şi să nu vorbesc. Dar aş vrea să pot să şed şi eu locului cu o carte în mână sau cu ochii pe geam fără să mă trezesc cu un căpuşor blonziu ce-mi ţipă triumfător în ureche: aha, deci nu faci nimic acum, hai să ne jucăm!

Mă gândesc că poate ar fi normal să aibă şi ea o pasiune, ceva care să o facă să stea de una singură şi să se simtă bine. Mi-e groază că în curând va da năvală în calculator sau va deveni genul lipit de telefon, dependent de fb sau mess sau alte drăcovenii.

La voi cum e? Cu ce se joacă ai voştri?

21 comentarii:

Alexandra Albu spunea...

Eu am tinut foarte mult sa nu o supra-expun la atat de multe chestii din ziua de azi incat sa nu stie sa se joace singura. Adica nu a vazut desene pana aproape de 5 ani nu am dus-o in parc zilnic, nu a invatat ca aia e "o activitate normala de zi cu zi", n-am dus-o la nu stiu ce cursuri de la 1 an jumate cum vad acum ca sunt dusi copiii la "ateliere" si chestii...I-am zis "ai jucarii, tone...joaca-te". Ceea ce, culmea, a si facut. Pentru ca daca nu il supra-stimulezi se va invata sa se joace singur. Si nu, nu il impiedica ca in alte momente sa se joace si cu altii, deloc chiar. E in stare sa vorbeasca cu animalele si sa deseneze si sa construiasca ore in sir. Pe de alta parte, eu stand acasa nu i-am oferit joaca in continuu, pentru ca nah, asta faci cand nu stai acasa. Adica nu puteam sa ma joc cu ea 12 ore pe zi. Ma jucam tot o ora sau doua in total pe parcursul unei zile. Ea ar fi vrut sa ma joc cu ea de la 8 dimineata la 8 seara daca se putea, dar n-a insistat pentru ca ma are aici tot timpul. Cererea de joaca e o cerere de atentie de fapt. E felul in care iti spune ca ii e dor de tine si ca vrea sa stea langa tine cat mai mult. :)

ioana spunea...

Asa m-am gandit si eu, ca ar vrea atentie, dar sincer, si in vacanta e la fel. Iar de jucat, nu s-a jucat niciodata singura, sau aproape niciodata. Nici cand era mica, nici cand sta la tara, imi spune ca pur si simplu o plictiseste. Se distreaza cand mai gaseste vreo carticica amuzanta, dar de jucarii practic nu se atinge. Stii ce o distra? Plastilina, dar pe la 6 ani i-a trecut. In plus, se plictiseste foarte repede de lucruri, desi am incercat sa ii luam jucarii care se preteaza la a fi folosite in fel de fel de moduri.

Laura spunea...

Daca ai rabdare sa citesti, am scris si eu despre asta la un moment dat: http://laurafrunza.com/2012/05/03/dependenta-si-independenta-copiilor-invitatie-la-dezbatere/ Intre timp lucrurile s-au mai schimbat dar nu cu mult, se joaca singura dar doar daca o pun sa faca asta, nu are initiativa. Iar tu tocmai mi-ai daramat un mit, credeam ca atunci cand mai cresc, se joaca singuri din proprie initiativa :- ((((((((((((((( Acum vrei sa imi spui ca nici Mos Craciun nu exista?

ioana spunea...

Bineinteles ca exista. Ana isi doreste un caine ca sa aiba cu cine sa se joace:))

Miju spunea...

hehe, in afara de ciufulitul ocazional, ghici cine va plimba/intretine cainele ala :)
la baietii cei mari, in momentul cand a aparut al doilea pot zice ca am scapat de jumatate din stress, ca in loc sa imi ceara sa ma cobor la cei 90 de cm ai lor, se jucau, conversau si bateau intre ei.
cu cea mica, acum, ca nu-mi mai vine sa fac/facem inca o pereche, e simplu deocamdata ca se joaca singura, rar ne vrea, isi face tot felul de scenarii cu animalele ei de plus, avem si cate o ora pe seara in care nu ne solicita(in caz ca nu sarim noi in jocul ei). simt ca nu va tine mult si as vrea sa am asistenta o sasoaica din generatia care ne-ar fi crescut pe noi(n-am avut parte de asa ceva), ei aveau un stil aparte de a creste copiii, dandu-le tot timpul ceva de facut, "sa nu ramana cu nimic datori timpului". era si multa educatie asistata, cu repetitie si pasi, cu cel putin un instrument muzical/o exprimare artistica in asta; cere foarte multa implicare, dar cred ca facea mult pasul inainte al parintelui, dupa el nu mai era loc de cersit atentie, ci poate doar de pauza, de respirat. mi-e greu sa ma vad acum un astfel de 'educator', ca n-am avut exemplu si poate vad ca nici vremurile nu mai sunt alea, asezate intrucatva

ioana spunea...

Pai nici Mosu' nu e fraier sa plece urechea la toate dorintele:) Da mai, si io imi aduc aminte cum stateam si ma jucam cu papusile si vorbeam in locul lor. Asta a mea insa mai bine ar juca poker decat sa se maimuteasca cu mutunachii ei!

Luminita spunea...

ai mei sunt mai mititei, dar prefera sa se joace tot cu mine. fireste, se joaca si intre ei, chiar destul de mult, sunt doi inca din burtica, si e altceva. dar nu m-ar refuza daca m-as baga si eu si mereu ma asteapta sa vin acasa sa facem ceva IMPREUNA. orice, oricat de mic, dar cu mine. Iti inteleg nevoia, o am si eu, pe de alta parte cred ca e normal si in cazul meu, ma bucur ca inca ma vor.
cat despre Ana care sa-si gaseasca ceva-ul ala, il va gasi, cred ca inca nu e timpul si cred ca toti copiii singuri la parinti au tendinta asta, de a se plictisi singuri.

ioana spunea...

Lumi, probabil ca-si va gasi, nu zic nu, dar ajung sa simt un fel de presiune ca trebuie sa ma joc tot timpul cu ea ca altfel devine nefericita, fiind incapabila sa se distreze singura.

Alexandra Albu spunea...

Ioana, pai weekendul e scurt ma. Am vazut ca B. a facut prajituri cu ea, asta ar trebui sa faceti impreuna, chestii d-astea practice prin bucatarie, prin casa. Bricolaje, stiu eu...Sau cheama la voi acasa o colega sau prietena sa se joace impreuna si atunci toata lumea e vesela :) Poate ca pur si simplu asa e ea structurata, sa nu ii placa sa fie singura intr-o activitate. Ar fi bine sa se invete sa faca asta, dar n-ai cum sa o grabesti :)

ioana spunea...

Alexandra, exact asta se si intampla: facem impreuna, gatim, dansam, facem vizite, doar ca eu sunt structurata astfel incat am nevoie de momente cu mine insami. Nu multe, dar am si io nevoia asta si nu le am. Si din cauza asta ajung sa fiu tafnoasa si sa ma rastesc uneori la ea. Si nu vreau asta, vreau sa fiu o mama buna:)

roșu vertical spunea...

Pfuai, si eu sint asa, cu nevoie de a fi singura/cu mine insami. Copila mea inca e mica, are aproape un an, e normal sa ma joc mult cu ea la virsta asta, dar sper din tot sufletul sa se joace singura si sa-si gaseasca chestii de facut cind o fi mai mare. Ai incercat cu cititul? ca deja citeste, banuiesc. Poate daca o prind niste carti bune iti bei si tu cafeaua in liniste. Succes!

ioana spunea...

De citit citeste, cand reusesc sa nimeresc o carticica care sa o prinda. Dar si aici e destul de selectiva. In fine, cred ca si eu ma stresez cam tare cand o vad ca se bosumfla ca nu ma joc cu ea.

Anonim spunea...

Mie mi se pare interesant interviul de mai jos:
http://www.cafegradiva.ro/2013/10/activitatile-extracuriculare-2-in.html?showComment=1383152203498#comment-c3588476663223725256

Mihaela

Anonim spunea...

ca adult care locuieste singur-singurel de vreo 3 ani (si n-are nici televizor; apropos, toata lumea care a aflat ca n-am televizor m-a intrebat "da' ce naiba faci seara si in week-end") si inca n-a ajuns la nebuni din cauza asta, as zice ca n-ar trebui sa fie atat de greu sa-ti gasesti ceva de facut, dar ca fost copil care nu s-a mai jucat singur de la o vasta de la care nici macar nu are amintiri (zic aproape 3 ani, sa fi ajuns impricinatul macar la mersu' in 4 labe :) ), nu stiu ce sa zic.
cred totusi ca m-as fi descurcat; mie mi-a placut sa citesc si pt asta n-ai nevoie de altcineva. :) stiu ca azi sunt tot felul de carti pt copii, dar poti sa incerci si cu alea de pe vremea copilariei noastre (a celor 30+): "heidi", "mary poppins", cartile pt copii ale lui vlad musatescu, mark twain, jules-verne "toate panzale sus" (preferata mea) sunt cateva din cele despre care imi amintesc ca mi-au placut mie.
sau poate o poti invata (sau altcineva) sa tricoteze/croseteze, poate o prinde si activitatea asta cere timp :). (eu n-am fost genul, nici acum nu sunt, decat sa cos un nasture, mai bine.......)
ady

ioana spunea...

Aoleo Ady, eu sunt nula la lucru manual. Tin minte ca la scoala, dna de lucru manual mi-a spus ca-mi da zece, doar sa nu ma mai ating de masina de cusut pe care o stricam de fiecare data:)

Anonim spunea...

mama a avut mult timp in casa expuse (e adevarat, in bucatarie, nu in sufragerie, dar erau expuse :) ) cele doua nu-stiu-cum-sa-le-zic pe care le-am cusut eu pe etamina in scoala primara. aveau cusaturi doar pe chenar (acu' nu-ti inchipui goblenuri) si unul nu era terminat in colturi. :) si mai stiu "un rand pe fata/un rand pe dos" si "un ochi pe fata/un ochi pe dos", dar doar pt ceva-uri fara forma (as putea tricota fulare :) ). sa construiesc ceva de imbracat recognoscibil, in niciun caz. :) aveam colege care la 10 ani isi tricotau lor haine. hainele pt papusi le fumasera demult.
de masina de cusut a lu' tataie (era croitor) nu m-am atins vreodata in scopul utilizarii ei. :)
da' ziceam si eu, asa, ca exemplu, fiecare dintre noi este diferit de oricare altul, ce ma umple pe mine de nervi, poate pe altul il relaxeaza si ii place la nebunie.
ady
ps. asta e unul din motivele pt care imi doresc 2 copii. (nu m-am plictisit niciodata cand eram copil, nici macar zilele ploioase care vad ca-i sperie pe multi parinti nu erau o problema) sper sa si apuc sa-i fac si cresc. sunt inca sa stadiul de dorit/cautat jumatatea.

ioana spunea...

Ady, acum parca si mie imi pare rau ca nu am facut al doilea copil. Bine, nu sa-i dau Anei un partener de joaca, dar cred ca ar fi fost frumos sa fie doi.

mara spunea...

E bine că încă nu te-a legat contractual cu "jucat juma' de oră pe zi" cu ea. :D N-ai ce-i face orice-ai face, niciodată nu e destul. Singura scăpare e să mai faci unul și să nu te prindă "stând degeaba". :)))) Și nici atunci nu scapi, de fapt.

Anonim spunea...

Eu cred ca depinde de temperamentul si personalitatea copilului, nu poti face foarte multe ca sa schimbi asta. Cand mai creste, nu va mai avea asa de mukta nevoie de tine prin preajma si basta...
fiu-meu s-a jucat intotdeauna singur, de la varsta foarte mica (asa, cam de la un an jumate) si se simtea inconfortabil si usor jenat daca era cineva prin preajma cand el se juca. Deci, trebuia sa plecam din camera lui cand se juca. Sora-mea are doua fete, cea mareexact ca a ta (a trebuit sa se joace sora-mea cu ea muuuulta vreme, nici ea nu mai avea rabdare) si cea mica exact ca fiu-meu, independenta la joc, s-a jucat singura de mica. Culmea e ca, desi sunt doar doi ani si ceva intre ele, sora-mea tot n-a scapat de jucat, adica cea mica se juca mai mult singura, nu prea avea nevoie de partener, si celei mari nu-i placea sa se joace cu sora mai mica, i se parea plictisitor, tot cu maica-sa voia! :)
Andreea

ioana spunea...

Mara, chiar, am uitat ca voi aveti contract, deci se poate si mai rau:)

ioana spunea...

Pai Andreea, eu nu vreau sa scap de tot, ci doar sa nu mai fie asa de dependenta de ceilalti pentru a se distra. Stiu ca peste cativa ani imi va fi dor de perioada asta si ma voi gandi cu nostalgie la ea in timp ce voi bate la usa camerei ei de unde va urla muzica:)

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes