Sunt furioasă. Furioasă că de trei săptămâni încerc să găsesc o amărâtă de sală de dans unde să o duc pe fie-mea să țopăie în voie. Atât vreau: să se distreze. Nu vreau performanță, nu vreau șpagat, nu vreau podul de sus sau de jos. Vreau să găsesc un loc unde să nu fiu furată, păcălită și luată de fraieră din primele minute. Dacă te uiți pe sfântul Google, cursurile de dans pentru ăștia mici se înșiră ca ciupercile după ploaie. Realitatea e însă cu totul alta.

Vis-a-vis de casă s-a deschis o școală de dans, dar...
- Noi facem performanță, doamnă, nu ne ocupăm cu țopăiala!
Buun. Deci aici, nu. La Alexandreea mi s-a spus că Ana va fi fericită să învețe să danseze, că totul e minunat, că prima oră e gratuită să vadă fata dacă-i place, deși cu siguranță o să-i placă, doar că...
- Abonamentul de 8 ședințe (o lună) e 80 de euro.
Poftiiiim? Cum adică, 365 de lei pentru 480 minute de dans? De ce?!

La alții se face doar salsa, la alții doar vals și tango, la Moșilor e scump și peste mână. Ia stai, uite unii care ar fi ok. Locație relativ aproape, prețuri mai prietenoase decât până acum. Hai să-i sun, zic. Dau peste Mihai Nu-mai-știu-cum care îmi spune că ei nu fac performanță, că la ei important e să se distreze copiii și că mă așteaptă cu cea mică să ne cunoaștem și să vedem la fața locului cum stă treaba, eventual să participe și la o oră să vadă dacă-i place.

Și iată-ne azi, la 17:40, la școala Dance Time. Vine și numitul Mihai. După o strângere de mână, dau să mă năpustesc asupra lui cu o ploaie de întrebări. Mă întrerupe din avântul meu și-mi sugerează să vorbim după oră.
- Nu vrei să dansezi și tu cu copiii?
Ana se uită lung la el, ezită și tace.
- Dacă te hotărăști, poți să dansezi și tu cu fetițele; cum vrei tu.

Acestea fiind zise, ne conduce într-o sălițică mică-mică, unde trei puștoaice și un instructor tinerel fac încălzirea (între noi fie vorba, mă omoară rotirile alea de cap, de degete, de mâini și de glezne care consumă un sfert de oră la început și încă unul la sfârșit din cele 60 de minute plătite). În sfârșit se ajunge și la partea de dans, moment în care Ana decide că vrea și ea să participe.
- Ah, iată că s-a lăsat convinsă! zice o voce din spatele meu. Dar de ce stați aici, în ușă, nu mai bine veniți în sala unde țin eu cursurile pentru adulți că poate vreți și dumneavoastră să participați?
Întorc capul și dau de Mihai, care aflu că face cursurile de dans pentru oamenii mari.
- Păi dacă plec de aici cum mai văd ce face copilul și dacă merită să-l dau la dans? zic și rămân proțăpită în ușă.

Trece ora de dans care, fie vorba între noi, nu m-a dat pe spate. Adică din câte am văzut ideea e să învețe niște mișcări standard pe care le repetă de o mie de ori până ajung să facă toate într-o sâmbătă. Dar nu asta e problema. Problema apare atunci când eu, adultul ăla pe care l-ai invitat să vadă ce și cum fără nicio obligație, îți spun că nu vreau să ia o decizie pe loc. Mai întâi, aflu că prețul de pe site, ăla despre care mi-ai spus la telefon că e specificat, de fapt e altul.
- Păi ăla era la promoție, iar promoția s-a terminat. Scrie și pe site.
- Nu mi-ați spus asta la telefon. Iar în momentul ăsta nu știu dacă vreau să dau 490 lei pe 16 ore. Eu știam de 420. Serios, trebuie să mă mai gândesc, mai ales că înțeleg că odată plătit abonamentul nu mai pot recupera nimic din el dacă fiica mea se răzgândește și nu mai vrea să vină.
- În regulă. Atunci plătiți ora de azi: 45 de lei, că nu e la abonament. Plus apa plată a fetiței; ia să vedem: 49 de lei.

Am plecat. Furioasă că am plătit, deși nu ar fi trebuit, o oră de probă, că nu am cerut (și nu mi s-a oferit) chitanță, că am târât copilul prin trolee, că nu știu de ce mama dracului e așa de greu să fii fair play și să-mi spui de la început regulile jocului. Femeie, plătește o oră și vezi dacă fie-ta e mulțumită! Dar nu-mi spune că-mi oferi ceva, pentru că eu te cred. Știu, greșesc, n-ar trebui să te cred -- dar eu așa am fost învățată. Și acum sunt furioasă. Pe tine că m-ai mințit,  pe mine că m-am lăsat păcălită și pe Ana că i s-a făcut sete. Glumesc: pe ea nu!