Mi-am dorit să fie fetiță. Nu am spus-o cu voce tare, dar mi-am dorit-o. De ce nu am spus-o? Pentru că eram sigură că va fi băiat. Așa că atunci când am aflat că voi avea o Ană, am rămas un pic debusolată și următorul gând a fost, involuntar "sper să aibă și ochi albaștri" (și lucky me, îi are). La început B. nu a zis nimic. "Ia zi mă, voiai băiat?" Nu a spus-o cu voce tare, dar am aflat mai apoi că-i era teamă ca nu care cumva să nu știe cum să se poarte cu o fată, să greșească, să fie părintele din umbră, prezentul absent din viața copilului. Din fericire, toate temerile i-au fost spulberate. B. știe ca nimeni altul să fie nu neapărat tată de fată, cât tata lu' Ana. E drept că și soarta a vrut să avem mai degrabă un fetiț decât o fetiță, având în vedere temperamentul energico-istovitor al copilei noastre care, deși se oglindește cu zecile de minute, îmi cotrobăie deja prin farduri și ne întreabă pe unde ies copiii când se nasc (apropo, i-am zis că există un orificiu pentru asta, lângă locul pe unde face ea pipi), este totuși departe de a fi o pisicoasă cu tertipuri de muierușcă. Deocamdată.

Acum, în timp ce vă scriu, îmi dau seama că Ana nu se poartă diferit cu mine sau cu taică-su. Sigur, poate pe mine mă pupă mai cu foc "că tu nu ești țepoasă, mami" în timp ce cu B. se joacă mai mult, dar în mare ea este fetița noastră și ceea ce este important este că ea crește la fel pentru amândoi și amândoi o vedem crescând și suntem conștienți de asta.  Mie nu mi se pare nimic ciudat  pentru că eu am crescut într-o familie cu părinți extrem de moderni în gândire pentru anii aceia de comunism și tradiționalism patriarhal. Cred că, raportat la timpurile de acum, aș spune că ai mei erau pur și simplu niște părinți normali. Tata se ducea fără vreo jenă să-mi cumpere vată când îmi venea ciclul și după felul în care mă plângeam de burtă știa când mi se întâmplă și îmi plângea de milă, mama mi-a răspuns la absolut toate întrebările legate de amor și masculi (și credeți-mă, aveam o listă întreagă și nu sfia să vorbească, pentru că iubirea nu are nimic rușinos, mamă!), am fost încurajată de când eram mică să-mi invit prieteni acasă, am fost lăsată să dau petreceri, am vorbit cu tata despre iubiții mei, mi se cerea părerea și se ținea cont de ea.

M-am trezit acum câteva zile stând cu B. de vorbă pe balcon și gândindu-ne că în câțiva ani, nu prea mulți, vom fi părinți de adolescentă. Eu i-am spus că mi-e frică de anii în care nu mă voi mai simți la fel de iubită. El mi-a spus că îi e frică doar să nu sufere, să pățească ceva sau să facă vreo prostie gravă. Doar la gândul ăsta simt cum mi se strânge stomacul și cum prima reacție este să mă duc să o caut prin casă, să o iau în brațe și să nu vreau să-i mai dau drumul. Și apoi îmi aduc aminte de părinții mei. Și mă gândesc că dacă mie mi-a fost bine, dacă eu am știut să mă feresc de belele, dacă m-am distrat pe rupte fără să ajung să fac vreuna nefăcută, dacă am avut puterea să aștept, să refuz și să aleg, atunci lor li se datorează toate astea și faptului că au știut să-mi spună, încă de când eram mică : "orice s-ar întâmpla și oricât de grav ar fi, până la urmă lucrurile se rezolvă și noi suntem aici doar ca să te ajutăm. Important e să cauți să fii fericită".

În câțiva ani, voi avea o fetiță mare. Știu, ea nu va mai fi fetiță, ci adolescentă și apoi femeie. Și vreau să sper că va fi o femeie fericită și o femeie mândră de ea. Și de mine. Și de aia pe 22 februarie, mă duc la conferință. Pentru mine, pentru Ana, pentru noi amândouă ca să știm să ne iubim până la adânci bătrâneți. Și pentru B. ca să fie pregătit când îl va trimite după tampoane.