La început, îţi vine să-i dai una în cap şi să-i întorci spatele. De fapt, asta şi faci. Preţ de două secunde, bodogăni în gând şi te agăţi cu disperare de ultimele clipe din vis. Apoi, brusc, îţi aduci aminte şi te cuprinde aşa, un fel de bucurie copilărească care te furnică din creştet până-n tălpi ca o cascadă de bule de şampanie ce te gâdilă plăcut în cerul gurii. Te scoli, îţi pui de o cafea, faci sandviciuri, o trezeşti şi pe ea, o pupi parcă mai mult şi parcă nici nu o mai zoreşti ca de obicei.

Azi eşti mai aproape de mama aceea ideală la care visezi în fiecare seară. Te duci la şifonier şi te decizi în ultima clipă să o scoţi în lume. Chiar dacă afară e cam frig pentru ea. Dar ea e nouă, încă are eticheta. Şi poate cu un pulover negru mai lung merge purtată şi pe ceaţă. Un pic de dermatograf şi de ruj şi gata.

Cu parfum te dai mai încolo, că tot treci în drum spre birou pe la maică-ta. Care te-a sunat şi care ţi-a făcut prăjitură. De două feluri. Şi care ţi-a luat şi un cadou. Îl desfaci, îl miroşi, te dai cu el. Îţi place. Îl aşezi cu grijă lângă celălalt,  primit de dimineaţă, chiar la prima oră, chiar în drum spre şcoală.

Acum, îţi bei cafeaua. Cu mail-ul deschis şi mai plin ca niciodată. Şi mesajele curg precum şampania dintr-o sticlă ce se revarsă într-o cascadă de bule. Şi o bucurie copilărească te cuprinde şi-ţi vine să baţi din palme şi să te dai cu parfumul primit şi să mănânci prăjitura de la mama şi să te uiţi cu mândrie la bluza cea nouă şi să-ţi spui în dimineaţa asta în care ai fost atât de aproape de mama ideală: Ave moi!