Că tot se vorbeşte mult de şcoală zilele astea, din motive de învăţătoare pusă pe jecmănit părinţii, m-am gândit să vă povestesc astăzi despre noul of al Anei.

-- Degeaba ridic mâna că oricum nu mă vede nimeni!

Las pe mai târziu posibilele motive de ordin afectiv care ar putea, zic, să o facă pe doamnă să ignore cele două degete ale odraslei mele şi încep prin a deplânge cei treizeci şi doi de copii existenţi în clasă. Dap, mulţi frate, mai ales că anul trecut erau douăzeci şi opt, iar acum se făcură cu patru în plus. Cum fu asta posibil, e o altă poveste pe care nici nu o ştiu şi nici nu vreau să o dezbat. Deocamdată. Oricum, dacă o ţinem tot aşa, situaţia va deveni destul de tragică. Dar, rămânând la situaţia actuală, un calcul destul de simplu mă face să cred că oricât de multe mâini ar fi pe sus, doamna tot va trebui să aleagă.

-- Dar pe mine nu mă alege!

Or ea e obişnuită să fie tot timpul aleasă. Deh, singurul copil din tot clanul. E suficient să deschidă gura, ca să ne întoarcem privirile spre ea şi să-i dăm cuvântul. Nu şi când ne întrerupe (la asta avem încă de lucru, dar suntem pe calea cea bună). Şi totuşi, să recunoaştem că un om care dă tot timpul să spună ceva şi nimeni nu-l vede, riscă până la urmă să ajungă să tacă. Da, ştiu, în momentul de faţă s-ar impune discursul acela ancestral cum că nu înveţi pentru alţii, ci pentru tine şi că indiferent dacă te pune sau nu să răspunzi în clasă, tu tot trebuie să fii pregătită. Doar că în clasa a doua discursul ăsta este nul. În teorie, o ştie. În practică însă se întâmplă ceva care personal ajunge să mă dezechilibreze şi pe mine: şi anume trebuie să devin eu mai pretenţioasă decât doamna. Pentru că dacă ea nu are timp să-i controleze pe toţi (şi e clar că nu are), nu poate să-i asculte pe toţi (şi e clar că nu poate), atunci undeva trebuie să-i dai sentimentul copilului că munca lui chiar e importantă şi că dacă e bine făcută ajunge să fie apreciată, iar dacă nu, nu.  Ei şi aici avem o problemă. Pentru că în clasa a doua nu contează ce spune părintele, ci doamna. Dacă doamna cere, ea face. Dacă doamna vrea, se supune. Dacă zic eu, sunt rea şi o fac să o plângă.

Şi acum să ajungem şi la partea pe care o aşteptaţi cu toţii (hai, nu ziceţi că nu e aşa, că nu vă cred), aia în care încercăm să vedem adevăratul motiv al nebăgării în seamă a celor două degeţele.

-- Am înţeles că pe tine nu te vede, dar pe restul?

Aşa am aflat că din punctul de vedere al Anei, există două preferate. Şi că pe ele le pune tot timpul. Acum, dacă sunt doar două, pe cuvânt dacă mă deranjează. Până la urmă eu nu vreau ca Ana să fie preferată, ci vreau să nu fie lăsată de izbelişte. Situaţia însă s-ar complica dacă ar fi zece preferaţi; apoi, ce ne facem dacă descoperim că, să zicem, ar fi cu toţii şi la after-ul unde e doamna? Până acum însă,  nu am vreo dovadă să fie vorba de aşa ceva.

Nici nu cred că Ana este discriminată. Nu cred că doamna are ceva personal cu ea sau cu mine. Ne-am ciocnit de vreo două ori, e drept, ne-am lămurit că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă, dar atât. Ne salutăm politicos, vorbim ce avem de vorbit şi dacă avem de vorbit şi ne vedem fiecare de viaţa ei. Însă, ce nu vede doamna şi clar ar trebui, este că în copilărie, indiferenţa din partea adultului provoacă suferinţă. Un copil care se simte lăsat de o parte, care trăieşte zilnic în preajma unei persoane care nu are ochi pentru el, ajunge să nu mai dorească să facă nimic bun pentru a-i atrage atenţia:

-- Eu nici nu mai ridic mâna că după vreo cinci minute ajunge să-mi amorţească!

Şi uite aşa ajungi ca părinte să te întrebi la un moment dat: ce s-o fi întâmplat cu ăsta mic al meu, că el învăţa bine şi acum parcă a luat-o razna!

Înainte să-l certaţi, înainte să vă lansaţi în lungi tirade despre cum va ajunge să dea cu mătura pe stradă dacă nu pune mâna să-şi facă temele, înainte să urlaţi la el că scrie cu picioarele, întrebaţi-l de câte ori l-a pus doamna să răspundă atunci când a ridicat mâna. S-ar putea să fiţi surprinşi. Şi contrariaţi. Cam ca mine.