joi, 30 ianuarie 2014

Un copil responsabil e un copil fericit?

Să zicem că afară e iarnă, ca acum. Şi că eu vin de la muncă, undeva spre nouă seara, după ce am escaladat troienele, am înfruntat gerul şi m-am oprit să mai fac şi niscaiva cumpărături. Şi să zicem că ajung acasă, unde o găsesc pe ea, mică şi caldă, tolănită la televizor. Şi eu vin şi o iau în braţe şi apoi intru la ea în cameră, să deschid larg geamul şi să aerisesc înainte de culcare. Ei, şi abia acum începe povestea noastră, în momentul în care sub privirea mea obosită de om al muncii se etalează în toată splendoarea ei o cameră cu fundul în sus. Cu hârtiuţe lăsate alandala pe birou, cu şosete desperecheate, cu câte un muţunache aruncat după pat şi vreo carte, de preferat de şcoală, care se încăpăţânează să-şi lase la vedere un colţ îndoit dintr-un sertar prost închis. Ce faci în momentul ăla? Cel mai simplu e să ţipi, să cerţi, să reproşezi. Şi ce bine e! Poţi în sfârşit să te răcoreşti şi tu, după o zi de alergătură. Obţii ceva cu asta? Păi, cum spuneam, te răcoreşti şi apoi te simţi toată seara ca dracu'. Ai putea să te apuci să strângi cuminte şi docilă, că na, e şi ea mică şi a vrut să se joace şi poate că a uitat să strângă, deşi ai rugat-o de atâtea ori. Ar mai exista o variantă -- dar vă atrag atenţia că pentru asta îţi trebuie nervi tari: să nu zici nimic, să nu comentezi, dar nici să nu strângi. Ce se va întâmpla? Într-un prim stadiu, absolut nimic. Copilul nu va fi defel deranjat de dezordine şi trebuie să ştiţi că vor fi necesare câteva zile bune de lucruri aruncate în toate părţile înainte să remarce şi el că ceva nu e cum ar trebui.

De ce vă povestesc toate astea? Pentru că pe 22 februarie, la conferinţa Uraniei Cremene se va vorbi şi despre responsabilizarea copilului. Ca să lămurim treaba cu această conferinţă, despre care am mai scris aici şi aici, eu nu am niciun câştig la acest eveniment, doar că e bine din când în când să mai ascultăm şi părerea altora şi să ne analizăm un pic ca părinţi.

Revenind la povestea cu dezordinea. Am un copil împrăştiat, repezit şi pe care dacă vrei să-l nenoroceşti, pune-l să facă lucruri cărora nu le găseşte nicio utilitate. De exemplu, să-şi strângă prin cameră. Am un soţ dezordonat în sânul familiei şi care, culmea, este meticulos şi tipicar când e vorba de meseria şi de spaţiul lui de lucru. Iar eu? În mod ironic, fără să fiu obsedată de strâns, rânduit, aspirat şi dereticat, mi-am asumat practic cu plăcere rolul de femeie în casă şi mi-e drag să am grijă de cuibul meu şi de ai mei. Şi aici vine momentul în care vă rog să fiţi un pic atenţi, pentru că mie mi-au trebuit ani înainte să înţeleg cele ce urmează. În copilărie, eu nu am fost pusă să fac nimic. Trăind în aceeaşi casă şi cu mama şi cu bunica, nu puteam să fac de nici unele fără să mă ciocnesc de ele. Şi totuşi, odată ajunsă la casa mea, am început instantaneu să-mi asum toate responsabilităţile şi să fac tot ceea ce văzusem la mine în casă. Copiii fac ceea ce văd, nu ceea ce li se spune. Doar că, din păcate pentru noi, părinţii, ei ajung să facă la ei acasă, nu la noi. Pentru că fiecare om simte nevoia să aibă grijă de cuibul lui aşa cum vrea el. Probabil că şi Ana mea ar fi mai grijulie cu camera ei dacă ar şti că nu ajung tot timpul să vin în inspecţie şi eventual să o mai şi bodogăn. Şi atunci e normal să nu mai vrea să facă nimic, pentru că vede că eu oricum sunt nemulţumită. Da, ştiu, aici trebuie să fac o schimbare.

Un copil responsabil nu este un copil care nu iese din cuvântul părinţilor şi care face tot ceea ce i se cere fără să crâcnească. Ăla este doar un copil timorat. Sigur că nişte reguli trebuie stabilite de la bun început. Copiii au nevoie de reguli, au nevoie să ştie ce se poate şi ce nu, de ce nu se poate şi mai ales ce se întâmplă dacă încalcă regulile. Pentru mine, una din principalele reguli pe care am ţinut să i-o impun Anei este asta: „dacă nu eşti de acord cu ceea ce-ţi cer, spune-mi şi discutăm; nu spune ca mine și fă ca tine, pentru că uneori poate fi periculos”.

Apoi, că tot vorbim de responsabilizare, am rămas surprinsă să constat în câte familii copiilor nu li se cere părerea. Ba mai mult, sunt consideraţi obraznici dacă dau să spună şi ei ceva într-un cerc de oameni mari: tu vorbeşte cu colegii tăi, ai înţeles? Dar staţi aşa, de când împărţirea asta pe grupe de vârstă? E de înțeles că nu vrei să stea copilul toată seara printre picioarele musafirilor, dar să-l trimiţi ca pe un câine la el în cameră sau că spui de faţă cu toată lumea mai termină cu prostiile tale e revoltător. Sau am văzut copii care sunt traşi brutal de mână atunci când vor ei să comande la restaurant, sau care nu sunt lăsaţi să-şi aleagă singuri ce vor să mănânce. Aţi remarcat şi voi în câte familii mama ia meniul şi alege pentru ea şi pentru copil, fără să-l întrebe nimic? Şi apoi se plânge eventual că vai, dragă, nici nu s-a atins de mâncare! (apropo, Ana a făcut progrese serioase în engleză tot citind meniuri prin Grecia).  Şi apoi, peste ani, aceşti copii vor fi nişte adulţi dependenţi de consort, prea ruşinați să spună ce vor, prea speriaţi să zică ce gândesc şi de aici, prea resemnaţi în a rămâne nefericiţi.

Mi se pare firesc ca cei mici să fie responsabilizaţi. Dar asta pentru că trăim în societate, în familie, printre semeni şi practic asumarea de responsabilităţi este o condiţie pentru a funcţiona în nişte parametri normali. Nu mi se pare corect să responsabilizezi copilul doar pentru că e copil şi mai mult, pentru că e al tău şi deci ai tot dreptul să-i impui. Personal cred că efectele responsabilizării vor ajunge cu adevărat să se vadă nu neapărat în relaţia noastră cu copiii, cât în relaţia lor cu lumea. Unii, responsabilizaţi în forţă de mici, se vor revolta şi vor deveni complet refractari la ideea de a da o mână de ajutor în casă (soţule, te regăseşti?). Alţii vor rămâne setaţi pe butonul start, dar vor ajunge să-i asasineze cu pretenţii pe cei din jur. Şi apoi vor mai fi ei, cei relaxaţi, cei responsabilizaţi cu blândeţe şi care le vor mulţumi părinţilor pentru cum au ştiut să-i crească.

16 comentarii:

Alexandra Albu spunea...

Eu am fost batuta la cap sa fac cand eram mica, si de mama si de bunica iar verile la 2 Mai de rudele in grija carora ramaneam. Faceam pentru ca stiam ca asa trebuie si regulile nu se discuta. Si faceam si cand n-aveam chef. Iar azi fac de drag la mine in casa. Si eu cred ca fac tocmai pentru ca am fost invatata de mica sa fac treburi in casa. Nu obligata, fortata, batuta... insa "obligatul" era cel al repetitiei. Mi se spunea mereu sa fac. Sa-mi fac patul, sa fac ordine. Crescand am aflat ca de fapt "ordinea" e ceva inascut. Maica-mea e super dezordonata iar eu am aflat asta cand am inceput sa strang eu dupa ea :) Deci nu, nu cred ca copilul trebuie lasat cu camera dezordonata si nu tre' sa ii spui nimic (bineinteles ca tipatul nu foloseste prea tare decat intru racorirea mamei). Daca nu-i vei spune nimic vei constata ca cei care n-au ordinea in sange nu vor face ordine si curat NICIODATA :) Asa ca... repetitia e mama invataturii. Trebuie sa ii amintesti pentru ca ajunge la varsta la care nu se mai gandeste decat la baieti si pupat... ma foarte indoiesc ca va strage prin casa si va invata sa faca ceva de capul ei asa. Daca da, jos palaria la voi doua! Eu una am dubii. Astept deznodamantul tau, doamna :D

Ioana spunea...

Eu fac parte din categoria cealalta: lasata in pace, in niste limite ale bunului simt. Adica, aveam responsabilitati legate de scoala, dar nu prea aveam legate de casa. Ceea ce nu-i foarte bine. O varianta care functioneaza la noi este sa facem impreuna. Din pacate, nu avem prea mult timp pentru asta, dar ne facem pana la urma. Si stiu ca tipatul nu e o solutie, dar imi dau seama abia dupa:)))

Alexandra Albu spunea...

Pai na, normal ca iti dai seama dupa pentru ca dupa ce ai zis a 100a oara vezi negru inaintea ochilor si e normal. Nu stiu de unde curentul asta care incearca sa faca din parinti o specie de extraterestri care niciodata nu se enerveaza, nu ridica tonul, nu critica si in general ei nu-s oameni. Sunt un fel de roboti care se duc si tipa singuri in padure cand se enerveaza sau ceva... inca mai astept sa aflu ca sunt curioasa cam cum ar putea un parinte sa nu fie om, adica acel animal care are si limite la rabdare, bunavointa si ton calm in fata unei jivine de 7 ani care zice "ba nu" :)))))

Anonim spunea...

Eu n-am facut nici in copilarie si nu fac nici acum si uite ca nu se mai face nici o gaura in cer. Detest treburile casnice, ma plictisesc si ma enerveaza si as detesta sa fiu in orice situatie in care sa mi se impuna niste plicticosenii inutile si repetitive (cum ar fi facutul patului, nu cred ca exista minute mai prost investite si mai fara rezultat sau ratiune decit alea). My two cents:) S.

Anonim spunea...

eu sunt pe undeva pe la mijloc. aveam responsabilitati si cand eram copil si le indeplineam fara probleme (posibil si fara prea multa tragere de inima), dar mama era maniaca la capitolul ordine si curatenie si stilul ei ma calca pe nervi. mai ales cand se baga in lucrurile mele si "le punea la locul lor"- nu mai gaseam absolut nimic, uneori deloc, pentru ca arunca orice hartie ca ei i se parea inutila (cat de importanta era hartia aia pentru altcineva nu-si punea problema niciodata, desi atat tata, cat si noi, copiii mai tarziu, i-am spus-o de mii de ori). in plus, pe mine personal, prea multa ordine, totul bagat si dosit, ma irita, imi da o senzatie de artificial si de magazin de mobila. acu' la mine acasa pastrez o ordine relativa, adica patul ramane nefacut (chiar am citit ca e recomandabil, pentru ca apuca sa se usuce umezeala aia provocata de trupuri si nu se mai formeaza nus' ce goange), unele vase pot ramane in chiuveta de pe o seara pe alta (dimineata nu spal vase nici sa ma tai), exista carti imprastiate in diverse locuri, dar in general nu te impiedici de nimic prin casa si casa are un aspect placut (din punctul meu de vedere). in plus, pot gasi absolut orice cu ochii inchisi si, situatiile au demonstrat-o, pot comanda/ruga sa mi se aduca lucruri de la mine de acasa, indicand locul lor precis (sau, in cel mai rau caz 2 alternative).
dar, da, consider ca si copii trebuie sa aiba un minim de responsabilitati in casa, pe langa cele legate de scoala. in definitiv si noi avem resposabilitati acasa, nu doar la serviciu. :)
ady

Alexandra Albu spunea...

S, daca tu ai o menajera atunci bravo! Noi astia care n-avem, tre sa ne mai facem si patul uite de exemplu unii care dormim in "sufrageria" apartamentului. Nu de alta da' uneori mai intra lume p-acilea si e cam de porc sa fim cu paturile sculate. Nu mai zic de vase murdare, jeg pe jos si alte treburi d-astea nasoale, e drept... dar pe care daca n-ai servitori trebuie sa le cam faci, ca nah, asa e viata.

Anonim spunea...

Nu e neaparat un copil fericit.
Nu toti oamenii pot fi ordonati, eu sunt una dintre aia dezordonati DESI am fost responsabilizata.
Fac eforturi mari pentru a mentine o ordine in casa, curat, chestii d'astea. Nu-mi plac activitatile casnice, urasc sa pierd vreme pt strans sau facut curat.

Consider ca e mai ok sa fii zen cu copilul, sa nu te apuce isteriile pt cestiuni de mica importanta. E bine ca lumea se educa, parinteala nu are inclusa si bagajul de cunostinte, unii tre' sa ne educam in relationarea cu cei mici. Personal urasc oamenii care umilesc copiii, mi se pare cel mai de rahat gest pe care poti sa il faci la adresa unui copil. Nu toti sunt cuminti, linistiti, la locul lor. Unora le place sa faca galagie si nu se trage neaparat de la zahar. ;)


ioana

Ioana spunea...

Ioana, de acord duc tine; dar ce sa fac daca nici eu, ca parinte, nu pot si nici nu mi se pare corect sa asum toate responsabilitatile in casa? Si din pacate nu e nimeni care sa le faca in locul meu, desi mi-ar placea. Asa ca, eu i-am spus Anei ceva de genul "stiu ca nu-ti place sa faci ordine prin camera si ca ti se pare inutil, dar nici mie nu-mi place sa strang tot timpul dupa tine". Prin urmare, incercam sa facem macar de ochii soacrei:))

Ioana spunea...

Ady, stai linistita, nu sunt nici pe departe o maniaca in ale curateniei. Dar sunt momente in care nu pot sta pe canapea ca-mi intra diverse piese de lego sub fund:)Eu de genul asta de ordine vorbesc, nu de spalat si frecat podele de doua ori pe saptamana! Daca as avea femeie la curatenie, pe bune ca nu as vrea sa mai fac ceva. Dar la noi inca e criza:)

Ioana spunea...

Draga S, pai daca poti sa nu faci si sa faca altcineva in locul tau, e super! Pe mine ma enerveaza ca ajung sa fac singura si nu mi se pare corect. Mancare accept sa fac pentru ca-mi place (culmea, toti trei suntem pasionati de asta si e de altfel singura indeletnicire domestica pe care am vrea sa o facem), dar curatenia nu prea ma incanta. Poate ca Ana cand va fi mare va fi super dezordonata sau va avea femeie la curatenie (sper sa nu fiu eu aia), dar deocamdata s-a ajuns ca eu fac singura prin casa si nu e corect. Asta nu inseamna ca o pun metodic sa ma ajute. E vorba strict de camera si lucrurile ei!

Anonim spunea...

De acord, Ioana, dar sa nu-ti imaginezi ca eu am vreo cohorta de cleaneri:) Da, am o doamna care vine saptaminal si ma bucur ca imi permit sa-i creez ei un loc de munca si mie un grad sporit de confort. Banii pe care i-i dau saptaminal sint importanti, ok, dar nu un capat de lume. De fapt totul se reduce la prioritati- daca s-ar ajunge la asta, eu clar as prefera sa maninc cartofi cu morcovi toata saptamina dar sa nu pun mina pe nimic in casa. S.

Delia spunea...

Eu fac acum pentru ca am crescut intr-o casa mereu cu fundul in sus. Suntem si de astia care nu fac ce vad ci fac taman contrariul :D Nu-mi place sa las vase nespalate peste noapte pentru ca se usuca diverse pe ele si poate mai si miros. Umblu desculta prin casa deci calcatul pe miezi intariti sau cine mai stie ce nu e una din pasiunile mele. Si-mi fac patul pentru ca o data cu asta scutur si asternuturile (nuuu, nu ies cu ele pe balcon :D) dar se mai aerisesc, se intind cutele. Si-mi place sa miroasa frumos in casa :-) Cam astea sunt motivele pentru care curat. Nu frec podele in fiecare zi, dar curat bucataria in fiecare seara (dar asta din cauza ca am un "locatar" care face dezastru)

Ioana spunea...

Într-adevăr S., e o chestie de priorități, aici nu pot sa te contrazic. Eu m-am gandit ca in trei ne descurcam si cu suta de lei fac altceva. Deocamdata, bodogan de o suta de lei pe saptamana:)

Ioana spunea...

Delia, si mie imi place sa fie curat, dar ajung de obicei sa ma enervez ca e murdar:) Parca tot fac si nu se vede, dar poate ca daca nu as face, ar fi un dezastru.

Anonim spunea...

Pai fericirea si nebodoganeala ta nu merita 100 de lei:)? Plus tot timpul pierdut...eu zic ca timpul tau si tot ce ai putea face cu el valoareaza mult mai mult de 100 de lei pe saptamina.
Intr-un fel lenea mea suprema a fost foarte motivanta: mi-a fost clar de la inceput ca tre' sa ma zbat rau, cum necum banii astia tre sa existe permanent:) I-am trecut la cheltuieli esentiale - sint la categoria sapun si pasta de dinti.
S.

Anonim spunea...

aaaa, ce zici tu e dulce copilarie. adica mie, nici in copilarie, nici acum nu-mi place sa simt piese de lego sub fund cand stau pe canapea. dar maica-mea are pitici si cumva am preluat ideea ei despre o "curatenie corecta", iar a mea nu prea se incadreza. :)
sa-ti mai zic o vreme, la fiecare vizita ma baraia ca de ce nu pun cartile imprastiate pe toate rafturile bibliotecii?! dupa ce mi-a sarit mustaru' de vreo 2 ori, i-am zis de alte 2-3 ori ca sunt la mine acasa si imi tin cartile cum vreau, asa cum si ea le tine cum vrea la ea acasa si s-a calmat. sau la fiecare vizita bombane cu privire la locul aspiratorului: il tin in sufragerie, intr-un spatiu microscopic format intre doua mobile, incape la fix, nu-mi sta in drum, nu-mi sta pe retina (cum mi-ar sta daca l-as pune langa comoda, in dormitor, cum sugereaza mama), nu risca sa fie lovit accidental sau cand il scot de acolo (cum ar risca daca ar sta dupa usa in dormitor sau sub pat- alte sugestii), nu ocupa spatiu care ar putea fi folosit mai bine in alte scopuri (cum ar fi daca l-as pune pe un raft din debara); dar cica acolo il vede toata lumea; ei, si; acu' serios, te-ar/v-ar deranja sa vezi un colt din aspiratorul (strans, impachetat, nu in mijlocul casei) gazdei cand te/va duci/duceti in vizita la prieteni?
dar vorbind serios, am avut intotdeauna responsabilitati legate de casa, altele decat camera personala (p-astea, ca si camera, le imparteam cu fratelo). calcam (chiar imi facea placere; il expediam pe fratelo de acasa si petreceam juma' de sambata calcand toate rufele familiei si ascultand ce muzica voiam eu), ajutam la curateniile zilnice, saptamanale si generale (la cam de la 12-13 ani geamurile au fost exclusiv ale mele- mie imi placea, mama detesta operatiunea), gateam sau ajutam la gatit, etc. (fratelo avea si el resposabilitatile lui, aspiratorul sau batutul/spalatul covoarelor la curateniile mari-mai intai ca ajutor pe langa tata, apoi a preluat complet operatiunea si multe altele) fara probleme, fara ca asta sa-mi afecteze self-esteem-ul, fericirea, timpul de lectii sau pentru hobby-urile personale (inca am senzatia ca niciodata n-am citit atat de mult ca in copilarie/adolescenta). si pe mine m-ar apuca pandaliile daca as fi singura care strange dupa toti prin casa.
(apropos, vasele le las in chiuveta, cu apa in ele, nu se usuca, nu miroase nika' :) ).
in ciuda stilului meu dezlanat (sau asa il consider eu), sunt pro responsabilitati fata de casa pentru toti care locuiesc in ea (ok, se exclud copiii sub 3 ani si catelu/pisica/hamsteru'/pestii :) );
cat despre femeie la curatenie: uneori, dupa ce platesc toate datoriile mari (rate, utilitati, etc) imi raman 5-600 sa traiesc toata luna, de unde 400 pt femeie la curatenie.
ady

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes