Nu aşa ar fi trebuit să se întâmple lucrurile. Ar fi trebui ca totul să fie pregătit în cel mai mic detaliu. Ar fi trebuit ca atunci când te aşezi de dimineaţă, la calculator, să vezi că există ceva nou aici, pe blog. Şi când ai fi ajuns acolo, ar fi trebuit să te opreşti, să vrei să citeşti totul pe îndelete, o dată şi încă o dată şi apoi să-ţi doreşti să mai stai un pic în fotoliu şi să te gândeşti cât de bine şi de frumos ne e nouă. Da, aşa ar fi trebuit.

 Doar că de data asta nu am reuşit. Şi zău că am încercat. M-am gândit la o poezie, ca cea de anul trecut. Sau la o chestie complet nebunească de genul hai în oraş că am lăsat copilul la mama (ai vrea tu, dar nu se poate) sau, de exemplu, la un bilet în care să-ţi spun du-te şi ia-ţi ce vrei tu (ei, nici chiar așa, să nu exagerăm).

Sau măcar să fi fost împreună de dimineaţă şi să ne fi uitat la un film în timp ce am fi mâncat prăjiturele cu ciocolată ! Dar nu, nimic din toate astea. Ieri am alergat toată ziua de nebună, am ratat până şi ouăle mele Benedict de le-am făcut jumări fierte la aburi, am dus şi copilul prea devreme la engleză. Totuşi, ceva am făcut : m-am abţinut din toţi rărunchii să-mi cumpăr o rochiţă. Deşi era frumoasă, cu buline şi cu preţ redus. Dar nu, mi-am spus, măcar atât să fac şi eu. Măcar azi, de ziua Unirii!

Glumesc, nu pentru ţară scriu eu acum, ci pentru tine ! Aşadar, dragă jumătate, la mulţi ani şi…hai că restul ţi-l spun diseară, face to face. Tu alege filmul, eu vin cu prăjiturelele ! Eheei și dacă aş fi avut şi rochia cea nouă… 

Ce zici de asta? Așa, de tinerețe și de vremuri nebune.