Mă tot gândesc cum să
încep. Mă tot gândesc cum să o spun fără să supăr pe
cineva. Hm, deja am început greşit. Uite că, fără să vreau, mă
trezesc că mă gândesc iarăşi la voi, cei ce mă citiţi acum,
uitând de mine, cea care stau aici şi-mi frământ palmele înainte
să scriu cele ce urmează. Iar cele ce urmează sună cam aşa: nu
sunt o mamă perfectă, nu vreau să fiu şi mai ales nu voi putea
niciodată să ajung să fiu mama cu M mare, mama la modă, mama despre care se tot vorbește. Dar a fost nevoie de o
perioadă destul de lungă de timp pentru a-mi da seama de asta și de faptul că lupta mea cu mine însămi, bătăliile duse aproape zilnic în
mintea mea cu fel de fel de frici şi de spaime vehiculate peste tot
m-au făcut o persoană mai speriată, mai nervoasă şi mai
irascibilă decât eram oricum. Şi deci o mamă, hai să nu zicem
rea, dar mai puţin bună pentru copilul ei. Pentru că mai presus de
o persoană care să-l nască natural, să-l alăpteze până la
grădiniţă, să nu-l vaccineze, să nu-i dea dulciuri, să nu-i
interzică sau să nu-l trimită la niciun fel de concursuri, un
copil are nevoie de cineva pe care să se bazeze. Cineva care să
ştie şi care să-şi asume pe deplin rolul de adult. Şi eu cred că
în ultimul timp am uitat cum este să fii om mare.
Poate sună un pic
exagerat, dar de fapt cam asta se întâmplă când încerci să
schimbi macazul, fără să ştii spre ce vrei să te îndrepţi de
fapt. Vrei un copil responsabil, independent, fericit, încrezător,
plin de imaginaţie şi de idei? Ei bine, personal, habar n-am dacă
asta vreau de fapt. Na, am spus-o. Vreau ca Ana fie responsabilă, dar
nu într-atât încât să se poarte ca un mic adult la şapte, opt
ani. O vreau independentă, dar nu suficient încât să plece de
acasă şi să nu mai dea bună ziua. O vreau fericită, dar nu cu
orice preţ. Mi-ar plăcea să fie încrezătoare, dar nu suficient
încât să respingă orice critică. Şi da, normal că mi-aş dori
o Ană plină de idei şi de imaginaţie, dar aş vrea totuşi să
rămână cu picioarele pe pământ şi să nu fugă toată viaţa
după cai verzi pe pereţi. Iar pentru asta cred că ar trebui să înclin mai degrabă spre cea care sunt, decât să încerc să joc
un rol de mamă poate mai bună, dar pe care nu o pot de multe ori înţelege și aproba.
Iar eu, v-am mai zis, nu sunt perfectă, nu sunt nici măcar atât de
responsabilă cum poate ar trebui să fiu sau cum poate aţi fi
sperat voi să fiu.
Eu mi-am alăptat
copilul până la şapte luni şi nu am făcut-o la cerere, prin
parcuri şi autobuze pentru că nu m-am simțit în largul meu, eu am plimbat-o în cărucior și nu în manduca, eu am vaccinat-o
aşa cum scria pe schemă, eu i-am dat lapte praf şi suzetă şi nu
am vrut să dorm cu ea în pat, eu am făcut cerere să mă întorc
la muncă după nici un an de zile şi am lăsat-o cu bona, eu i-am
cumpărat prăjituri de la cofetărie şi am dus-o chiar şi la Mc
Donald’s, eu i-am dat antibiotice când a avut febră şi puroi în
gât, eu am lăsat-o la desene ca să pot sta cu o prietenă la
telefon, eu am ţipat la ea pentru că a scris greşit la română,
eu i-am spus că nu am suficienţi bani ca să-i cumpăr jucăria
dorită, eu am pedepsit-o când era mică şi nu mă asculta, eu i-am
interzis să-mi vorbească urât sau să se răstească la mine, eu
am pus-o să-şi facă ordine în cameră şi să-şi strângă
jucăriile, eu i-am spus şi că e frumoasă, dar şi că e afonă,
eu o bat la cap să citească, eu o las să-şi invite prietenii
acasă şi tot eu am încurajat-o să meargă la Euclidul de mate. Şi
să nu uit: eu cred că mama mea a fost şi este cea mai minunată
mamă pe care aş fi putut-o eu avea. Şi nu, chiar nu am nimic să-i reproşez.
Doar că v-am spus deja: eu nu sunt perfectă. Însă niciodată nu
am fost mai convinsă de un lucru: nici nu voi putea ajunge vreodată să
fiu. Eu sunt doar mama. Mamă de Ană. Fetiţa mea
pe care o iubesc aşa cum e. Şi tot ce vreau este să mă iubească
şi ea. Aşa cum sunt.
14 comentarii:
Ioana, esti o mama asa cum suntem cele mai multe dintre noi."Perfectiunile" exista doar in extremele nascute din nshpe mii de frustrari, extreme ce mai tarziu , din pacate, vor avea rezultate deloc satisfacatoare.Dar atunci va fi prea tarziu sa se indrepte "perfectiunea".
Eu te admir pentru ca ai scris sincer si despre bune si despre rele, fara ipocrizii si fara perfectiuni.
Esti o mama ca toate altele si pe deasupra simpatico foc! Eu una ma regasesc in TOT ce ai spus aici. Am trei copii si pe fiecare I-am crescut cu metote imbinate (abordari invechite si nou aparute pe piata ca sa zic asa). L-eam dat lapte praf, suzeta, dormit in patutul lor, pupat des, tipat la ei, cerut scuze cand gresesc eu, spus ca sint frumosi si destepti, dat si broccoli, peste dar si o prajitura, dus la mac, dar spua ca ingrasa rau, si muuulte si inca nu am terminat ca cea mica are 1 an jumatate. Ce pot sa spun avand mai multi ca depinde un pic (poate mai mult, nu stiu eu exact) si de fondul native al copilului adica de cum l-a lasat si cel de suspe lume (mai iubaret, mai rece dinfire, etc). Deci stai linistita ca ai sa fii o mama cool cred eu! Fata ta e gemeni, eu asemenea, si ma regasesc in felul ei de a fi . O sa fiti o pereche frumoasa mama -fetita.
M-am grabit si am facut o gramada de greseli, dar a fost din suflet! Scuze!
Multumesc frumos! Szq (ma ucizi cu numele asta), asta era si ideea: sa nu mai fiu perfecta, ci doar eu însămi.
Draga anonima: nu știu dacă sunt simpatica foc, dar ma chinui:)) Si da, sper sa fac o pereche frumoasa cu Ana mea. Tie îți mulțumesc frumos pentru aprecieri. Sa știi ca te invidiez ca ai trei copii, e frumos sa fie mai multi, se mai dispersează atenția și criticile:)))
Foarte frumos spus,cred ca multe dintre noi ne regasim in ceea ce ai spus.Noi parinti de multe ori fara sa ne dam seama le cerem poate prea mult considerand ca este pt binele lor,dar cum altfel?!Eu cred ca esti o mama buna si toate suntem mame bune,nu trebuie sa ne facem griji.......
Pai nici nu vreau sa imi mai fac, Elena. Sa fim sanatosi si fericiti impreuna, asta vreau cel mai tare!
Nu exista mama perfecta si cu cat incerci mai mult sa te schimbi cu atat te indepartezi de cine esti tu cu adevarat.
Fetita ta iti simte fericirea si lucrul asta conteaza mult mai mult decat faptul ca ai lasat-o sa se uite la desene sa poti face si tu ceva pentru tine.
Fetita ta e fericita daca si tu esti fericita :)
MULTUMESC Ioana! Probabil asa e, la 3 copii se mai disipeaza si reprosuri si tot. Nici eu nu mai sint chiar tinara (am 40 ani anul acesta) si stau cam prost cu nervii si sint dese cazurile cind tip si ma enervez si apoi imi cer scuze. Ei cred ca s-au obisnuit (si nu e bine) dar sint cazuri cand imi reproseaza si ma simt ca o proasta. Ce vreau sa zic este ca prea ne stresam din orice pt ei, pt binele lor, si am observat ca atunci cand ma relaxez si spun ca nu-mi mai pasa asa de mult cum se poarta, cum invata, cum... atunci vin si rezultatele!
Si recomand tuturor mamelor cartea "Tatal celuilalt copil" care este in mod simplificat un adevarat curs de crestere a copilului.
Aoleo, cat am putut sa plâng la cartea aia! I-am închinat un întreg post pe blog. A fost cartea maternității pentru mine!
Mai blogule, nu sunt anonim, sunt eu, Ioana!
Ca să îți dai seama cît sînt de solidară cu tine, uite ce citeam eu în timpul primei sarcini: http://www.artlibris.ro/cumpara/libby-purves-cum-sa-nu-fii-o-mama-perfecta-7753853. Ți-o recomand cu căldură! :)
Orin, se pare ca faceam proza fara sa stiu:))
Felicitari pentru blog si mai ales pentru curajul de a recunoaste ca nu sunteti "mama perfecta",care nici eu nun cred ca exista....si eu sunt departe de ce se numeste acum o mama buna,atasata sau de care o mai fi,dar am un copil sanatos,istet care ma iubeste si e fericit cu mine(mai vedem mai incolo ce va fi caci acum e mic ,are 2 ani jumate)....dar chiar azi ii spuneam sotului ca si la bebe 2 cam tot la fel am sa procedez,putine sunt lucrurile pe care as vrea sa le schimb.
Trimiteți un comentariu