joi, 30 iunie 2016

În loc de noapte bună

Tu știi că ori de câte ori mă întrebi la ce visez
Visul- Pablo Picasso
Mă văd nevoită să inventez?
Pur și simplu nu-mi aduc aminte
Și dacă o fac, nu găsesc cuvinte
să-ți povestesc, să mă arăt pe mine,
să-ți spun dacă măcar în vis
mă simt mai bine.

Cuvintele le pierd pe drum,
le scap din buzunare.
Să știi, am încercat deja, dar nu am cum
să le fac grămăjoare.
Sunt doar cuvinte, de prin vis
Prostești, năroade, de nedescris,
de nespus, de negândit,
de ascuns și de lovit.

Șsst, te rog, nu mai tot întreba
Ce cuvânt s-a așezat în gura mea.
Ce litere îmi stau acum pe limbă,
ce sunete prin mine se tot plimbă.

Mai bine stai un pic cu mine
să vezi dacă vorbesc în somn de tine.




luni, 27 iunie 2016

Când el a încetat să zâmbească

Centrul vechi, duminică. După-amiază de iunie. Lume multă, sufocantă,vocală, aproape indecentă  în felul de a-și expune pielea cu început de bronz și opiniile ce par că la fiecare pală de vânt se ridică de pe la mese odată cu fumul de țigară. Asfaltul duduie de căldură și de prin mâinile părinților, copiii se trag către tonetele cu înghețată. Zgomot de tocuri și de pahare. Cartierul colcăie de mulțime. Merg odată cu strada, fără scop precis, înaintând după cei din fața mea, mânată de cei din spate, când o vioară mă oprește pe loc. Într-un colț de Lipscani sau să fi fost Șelari, nici nu mai contează, așezat pe vine, un păpușar ambulant trage un fel de Pinocchio ponosit de niște sfori. Păpușa are o vioară mică și-și mișcă stângaci brațele și capul, încercând să păstreze ritmul muzicii. Spectacolul are o duioșie al lui care nu știu cât vine de la marioneta cu cămașă zdrențuită, de la muzica prea tristă pentru vara de afară sau de la un copilaș spectator ce s-a oprit în dreptul păpușii, s-a lăsat la rându-i pe vine și acum stă și se uită pur și simplu să vadă ce se mai întâmplă.

Dau să trec de omulețul de lemn cu mânuțele lui subțirele ca două așchii legate cu sfoară, când privirile îmi cad pe el. Cred că era încă de la început acolo după felul în care pare una cu strada. Stă cu capul un pic într-o parte, cu o mână-n buzunar și cu cealaltă strânsă pumn și așezată sub bărbie. De sub o pălărie neagră, aruncă niște priviri albastre păpușii care încearcă acum să mimeze un fortissimo. Nu știu ce este: poate felul în care a ales să se îmbrace cu pantalonii un pic bufanți și sacoul negru aruncat într-o doară peste tricou, poate felul în care stă cu capul într-o parte ca un băiețel extaziat de spectacolul străzii sau poate felul în care zâmbetul i se duce de pe buze direct către cei care trec pe acolo, dar privirile îmi rămân agățate de el și nu vor să mai plece.

Așa cum stă acolo, singur, într-un cerc de lumină lăsat de o rază tembelă, la câțiva metri de păpușar, ai sentimentul că ai putea trece pur și simplu pe lângă el doar ca să-l iei de mână, să-l duci până-n primul bar și să-l întrebi de unde zâmbetul și pentru cine. Poate că dacă ar bea un Mojito sau două, ai putea să-i păstrezi un pic mâna-n mâna ta. Și dacă l-ai lăsa să-ți povestească- căci pare genul de bărbat dispus să vorbească despre sine, chiar dacă vrute și nevrute- ai putea păstra până la urmă și zâmbetul, imaginându-ți că-i pentru tine. Căci așa cum stă acum acolo, în mijloc de Lipscani, sau Șelari, cu ochii la păpușar, dar cu privirea departe, cu capul aplecat într-o parte și bărbia sprijinită-n pumn și cu raza de soare ce-i desenează pe asfalt un cerc ca o scenă mică- așadar, așa cum stă acum, el pare că o așteaptă pe ea. Sau că cel puțin așa ar fi corect să se întâmple. Pe acordurile de vioară ale unui păpuși cu sfori, într-o duminică după-amiază de iunie, o fată, să zicem cu pălărie de soare și pantofi cu toc, o fată cu siguranță frumoasă,  îl caută din priviri pe băiatul cu sacou negru aruncat peste tricou. Și-au dat întâlnire în Centrul vechi, la o oră anume, fără însă să precizeze și locul. Să fie lângă păpușarul ambulant ce nu are colț de stradă precis. Au zis că așa vor vedea ce vrea destinul. Dacă va fi binevoitor, se vor găsi. Dacă nu, el va rămâne să o aștepte cu ochii la marionetă și cu zâmbetul pregătit pentru ea și oferit între timp tuturor celor care trec pe lângă el.

Până la urmă ea nu a mai ajuns.Povestea, mi-a spus-o el după mai mult de două Mojito-uri, în timp ce mâna lui se juca absentă cu sforile marionetei. Păpușarul bea bere și vorbea tare, încercând să acopere muzica rock din bar. Iar cealaltă mână a lui....ei bine, cealaltă mână era la locul ei, sub bărbie. Mai departe, o să vă spun doar că eu am luat o cafea și l-am ascultat. Nu mi-am putut imagina niciun zâmbet pentru mine pentru că el, din păcate, a încetat să zâmbească.

sursa foto aici



duminică, 26 iunie 2016

Duminică

O jumătate de lună a rămas uitată într-un colț de cer. Un cer palid ca un obraz de copil febril după ce răsăritul l-a biciuit necruțător cu dâre care de care mai roșiatice, mai sângerii, mai în toate culorile. Acum, la momentul acesta când eu sunt aproape singură pe stradă, sus, printre nori, lucrurile s-au repus în ordine. Doar câte un pescăruș își mai țipă isteric prezența, sfidând liniștea și nemișcarea.

Pe măsură ce înaintez pe străzile aproape pustii, ziua începe să se nască în jur odată cu lumina care pare că urcă pe case și pe garduri, se agață de ele, deschide ferestre, se cocoață în balcoane, se întinde peste flori și ziduri, în disperarea de a-și întinde brațele către oameni, de a-i cuprinde și a-i arunca înspre viață. Îmi miroase a mare. Deși totul în jur e oraș și beton, ora asta încă încremenită, cu cerul aproape alb de neîntâmplare și cu pescărușul prostănac și singur mă face pentru o clipă să am senzația că la capătul aleii e marea. Acolo unde lumina este atât de puternică încât se desface într-o sumedenie de scântei asemenea celor care se așează peste valuri, la primele ore ale dimineții când niciun picior de muritor n-a îndrăznit încă să tulbure întinderea nemișcată de apă.

O fereastră se deschide larg deasupra capului meu și o mână scoate pe pervaz un ibric. Miroase a cafea și a duminică leneșă cu iz de așternut și îmbrățișări. Undeva, o mierlă începe brusc să fluiere ca și cum m-ar fi auzit gândind iubire. O iau spre dreapta și mă uit în curțile oamenilor, acolo unde nu sunt înălțate garduri care să închidă poveștile cu totul. Raze de soare se fugăresc pe ziduri printre iederă și caprifoi. Acolo unde sunt balcoane, ușile încep să se deschidă asemeni unor guri ce dau să spună bună dimineața. Aplecată peste balustradă, o femeie cu basma și capot se plimbă  cu o stropitoare deasupra unor ghivece cu mușcate, într-un gest aproape mecanic, căci privirea îi pare prinsă în cine știe ce vis rămas de peste noapte. Tresare însă la auzul clopotelor de la biserică și rămâne un pic pe gânduri în timp ce cu mâna dreapta prinde a-și desena repede niște cruci peste piept. Pentru o secundă, o rază de soare i se așează direct pe față, forțând-o să-nchidă ochii într-o strâmbătură caraghioasă înainte de a o face să dispară cu totul în casă.

La colțuri de stradă răsar florăresele. E timpul margaretelor și al gladiolelor. Mă decid greu. Îi fac safteaua uneia și plec cu un braț de gladiole în alb și portocaliu. Cu cealaltă mână îmi iau și margarete. Să umplu toate vazele. Miroase a pâine caldă și a pateuri cu brânză. Pe stradă, oameni cu câini. Majoritatea nedumeriți încă de lumina de afară. Un cerșetor cu picioare goale și murdare se uită absent în lungul străzii și vorbește de unul singur. Ca noi toți la început de zi.

Mă uit pe cer. Nicio mișcare. Doar străzile încep parcă să se întindă, să respire, să miște. Se făcu de duminică în București. Bună dimineața!


joi, 23 iunie 2016

Te simți bine, mamă?

Se sculă cu o oră mai devreme, chitită să dea o raită prin piață. Îi plăcea ca dimineața să aibă casa un pic doar pentru ea. Sau dacă nu toată casa, măcar bucătăria. Să poată să stea acolo, pe un scaun, cu picioarele încrucișate sub el, fără papuci și cu bărbia sprijinită în palma stângă și să ofteze după pofta inimii, fără să se ferească de copil sau de al ei care inevitabil, și-ar fi pus mâna pe mâna ei, ar fi mângâiat-o absent așa cum îți treci palma peste un petec de catifea rătăcit prin casă și ar fi întrebat-o fără să mai aștepte răspunsul te simți bine? Așa, de una singură, putea în sfârșit să se audă ce ar fi putut zice. Dar în loc de asta, se puse să facă lista de piață. Întotdeauna își scria pe un bilețel pe care apoi îl pierdea printr-o  sacoșă, tot ce trebuia cumpărat în funcție de ce urma să gătească. Noroc că ai ei nu sunt mofturoși și mănâncă practic orice. Mai puțin bame. Dar nici ei nu-i plac. Bunică-sa din partea tatălui făcea când era ea mică și de fiecare dată o durea burta după aia, undeva spre dreapta, către apendice. Așa că mintea ei de copil ajunsese să asocieze mâncărica de bame cu sos de roșii- cum figura în rețetarul familiei- cu spaima de spital și vizitele la vecina de la doi care era doctor. Acum că stătea să se gândească bine, habar n-avea ce fel de doctor fusese femeia aceea. Dar îi plăcea de ea că avea un câine frumos din ăla cu urechi lungi, că îi lăuda compunerile și că invariabil îi spunea că n-are nimic grav.

Așadar, nici de data asta nu va cumpăra bame, deși se spune că gusturile se schimbă odată cu vârsta. O prostie de fapt. Poate că sfârșesc prin a fi înlocuite de alte gusturi care vin și le dau la o parte sau poate că doar la ea gusturile nu par să se schimbe. Acum, că-și spuse asta, începu să bâțâie nervoasă dintr-un picior, încercând să-și dea singură un contra exemplu. Ce nu-mi plăcea pe vremuri și-mi place acum? Hai că-mi trec doar prostii prin minte, zise rânjind, cu ochii pe ceas. La geamul de la bucătărie, dimineața creștea din ce în ce mai tare, ca aluatul pus la dospit. Aerul, încă respirabil, se lăsa mișcat de o pală de vânt prea slabă să anunțe ceva rău. În cer, norii stăteau pe loc. Hai, drăguța mea, să ne punem în mișcare! își zice sieși, pe același ton înțelegător și prietenos cu care vorbea uneori și cu oalele, polonicele, farfuriile sau obiectele din jurul ei. În zece minute, sandviciurile erau făcute, sticla cu apă umplută, laptele încălzit, felia de pâine unsă cu miere, cafeaua în filtru. Acum, n-aveau decât să se trezească! La geam, dimineața crescuse suficient cât să riște să dea pe dinafară, să intre în bucătărie peste ea, să o tragă în aerul care începuse să devină greu de la căldură.

În baie, îi plăcea să dea drumul la apă fierbinte cu câteva minute înainte să se bage sub duș cât să aburească toate oglinzile. Pur și simplu simțea că nu era nimic de văzut, ci doar de spălat, curățat și dezinfectat. Avea totuși o colecție impresionantă de geluri de duș, unele foarte scumpe din cele fără parabeni, cu ovăz, in sau mai știu eu ce drăcie organică, menite să nu-i lase pielea să se usuce. Citise ea pe diferite situri de medicină că ar putea ajuta. Ca și cum asta ar fi făcut-o mult mai fericită. Aproape că-i venea să râdă printre picăturile de apă ce i se scurgeau pe față și i se agățau un pic de bărbie înainte să o ia vertiginos la vale. Și, cum vă simțiți, stimată doamnă? Sunteți bine? se întreba ea singură, sub, duș, maimuțărindu-și vocea cât să semene cu cea a ălora de la televizor. Nici nu contează, își răspundea singură cu tonul optimist din reclamele de la radio. Important este că pielea mea nu mai crapă! O lacrimă îi scăpă printre picăturile de apă și îi veni brusc să vomite. Să recapitulăm,  își spune cu voce tare, încercând să-și ocupe mintea cu cuvinte până-n cel mai îndepărtat ungher: două kile de roșii, unul de castraveți, doi dovlecei, o legătură de pătrunjel, niște ficăței, o pulpă de curcan și-n timpul ăsta nu uita să respiri adânc, cât mai adânc, încă un pic, până pe față va curge doar apă. Apă caldă.

marți, 21 iunie 2016

Griuri colorate

Prima dată când mi s-a vorbit de ele aveam cam zece ani. Până atunci, dacă voiam să pictez zăpadă sau troiene, luam tubul de vopsea albă, storceam o grămăjoară lucioasă pe o foaie și-mi înmuiam înăuntru pensula, învârtind-o în pata de culoare cu bucuria cu care mică fiind, îmi plăcea să sparg luciul bălților, sărind apăsat în ele. Apoi, într-o zi, am aflat că dacă torni un strop de roșu sau de verde sau de albastru sau de negru într-o grămăjoară de alb, poți să-ți faci propriile griuri. Se numesc griuri colorate și nu sunt chiar culoare, ci mai degrabă impresii, amintiri, sugestii care te fac să vezi zăpada, de exemplu, în funcție de tine și nu de fulgi. Cu griurile colorate te poți juca. Asta cred eu că e, de fapt, principala lor întrebuințare. Să te facă să vezi dincolo de alb și negru. Să arunce o iluzie atunci când lucrurile tind să devină prea reale.

Prima dată când le-am văzut în realitate, mă duceam să iau niște cărți de la unul din poeții noștri stabiliți la Paris. Nu-l cunoșteam, nu aveam chef să-l cunosc, pentru că la cei douăzeci de ani ai mei de atunci, poeții bătrâni erau doar bătrâni. Până la el aveam de trecut un pod. Pont d'Alma. Un pod care la douăzeci de ani era doar unul din multele poduri peste care trebuia să trec zilnic, sperând că la un moment dat voi obosi sau voi ajunge undeva. Era o zi cu cerul căzut complet peste Paris ca o căciulă mare, trasă pe ochi. Dar aerul...tot aerul părea colorat în nuanțe de roz  și de bleu pal, ca și cum cineva se jucase aruncând în jur picături de culoare. Nu era apus, nu era răsărit. Era doar o zi banală cu griuri colorate.

Încercam singură să mă trag de pe pod, să mă duc la poet acasă, să-i trec pragul, să mă minunez încă o dată de casele alea unde literatura se urcă pe pereți și de-a lungul lor precum iedera, să refuz cafeaua cu gândul la țigara care nu se cuvenea a fi aprinsă, să dau mâna cu soția poetului și să încerc să-i impresionez pe amândoi cu ce am mai citit  în ultimul timp, și mama dumneavoastră, ce mai face?, ar fi zis poetul și dumneavoastră, aș fi zis eu, când mai veniți prin țară?...și-n timpul ăsta mort și încremenit între coperți de cărți și conversație de salon, aerul din Paris se desfăcea singur, afară,  în o mie și una de nuanțe de roz și de bleu pal, mănunchiuri de griuri colorate, fără niciun rost- doar acela de a face aerul frumos și de a arunca o iluzie atunci când lucrurile tindeau să devină prea reale.

Câteva luni mai târziu, poetul a revenit în România și și-a lansat o nouă carte. La eveniment eu nu am fost invitată, doar mama.

Pont d'Alma în alb și negru

sâmbătă, 18 iunie 2016

Povestea lui acum și niciodată.

Stai să-ți spun povestea lui a fost odată
Cu un băiat fără de fată
Doar cu o mamă fără de tată,
A lui a fost odată ca niciodată.
A fost pe vremea lui ți-aduci aminte
Pe vremea când creșteau cuvinte
Ca aripi mari, direct din spate.
Pe vremea lui dacă se poate.
Stai! N-am terminat de povestit!
A fost pe vremea Prințului fericit,
Când somnul ne era de nedormit
Și vorbele de nerostit.


Stai să-ți spun ce s-a întâmplat
Cu fata fără de băiat
Cu prințul fără de palat
Și mama fără de bărbat.
Stai să-ți spun dacă-au scăpat
Dacă au murit sau s-au mutat
Dacă mai sunt sau au plecat.

Stai să-ți mai spun încă o dată
Povestea lui acum și niciodată.














Atunci când mama crede că știe

Nu înțeleg. Chiar deloc. Nici măcar puțin, acolo. Nu înțeleg cu ce drept un părinte poate să decidă el, de unul singur, dacă există sau nu o vârstă bună pentru îndrăgostit. Cu ce drept putem să ne băgăm cu bocancii în viața copilului nostru și să-i interzicem să placă sau să permită să fie plăcut, doar pentru că, spunem noi, la vârsta asta ar trebui să se ocupe de școală, de teme și de activități. În plus, măcar dacă i-ar fi plăcut de cine trebuie! Adică de cine am fi vrut noi.

Cred că aveam vreo șaisprezece ani când tata a decis că în locul unui puști rebel, teribilist, dintr-o familie destrămată, dar cu mult umor și personalitate, ar fi fost de preferat să mă îndrăgostesc de un coleg de clasă de familie bună, calm, serios, punctual, dar mai ales foarte calm și foarte serios și da, foarte punctual. Sigur, cu el nu riscam nimic. Aș fi ajuns întotdeauna la timp acasă, scutind întreaga familie de palpitațiile date de rebelul haotic și plin de inițiativă care ba suna, ba nu suna, ba venea, ba nu venea. Dar, era decizia mea și cam aici se termina orice discuție.

La zece, unsprezece ani însă, lucrurile nu stau la fel. Pentru că la vârsta asta, încă sunt prea mici pentru a-și asuma decizii și a avea curajul să ne înfrunte, pe față. Așa că știți ce fac cei sau cele cărora părinții le interzic să se îndrăgostească, mai ales dacă nu e de cine trebuie? Plâng, se ascund, se retrag, dar mai ales suferă. Și se chinuie să uite ca să nu ne dezamăgească, convinși fiind că au făcut ceva rău, că ceea ce au simțit e de condamnat, că la vârsta lor astfel de sentimente nu ar trebui să apară.

Ceea ce vă spun nu e o poveste inventată. E o poveste care i s-a întâmplat cuiva. Unei fetițe. Nu a mea. O altă fetiță care, ca orice fetiță, a simțit fluturi în stomac atunci când el și-a făcut curaj și a invitat-o la dans, chiar dacă asta a însemnat să o țină la un metru de el și să se legene, de pe un picior pe altul, mai mult pe loc. Dar pentru ea a fost suficient cât să vadă dincolo de puștiul rebel și obraznic de care orice părinte normal de fată, ar fugi mâncând pământul.

Însă, chiar și așa, eu tot nu înțeleg. Chiar deloc. Nu înțeleg cu ce drept un părinte poate să decidă că de mâine gata, nu mai vorbești cu el, nu te mai uiți la el, nu mai simți fluturi în stomac când vine la tine. Pur și simplu, de mâine îți interzic să fii tu. Vreau doar să faci și să simți ce-ți spun eu. Pentru că, nu-i așa, eu știu și eu îți vreau binele. Corect, de acord. Doar că între timp, știți ce fac cei sau cele cărora părinții le interzic să se îndrăgostească, mai ales dacă nu e de cine trebuie? Păi, duceți-vă la ei în cameră, bateți la ușă, sperați să vă primească și mai ales să vă mai vorbească. Pentru că este atâta suferință acolo, încât de multe ori părinții o iau drept cumințenie și ascultare. Dar nu vă lăsați înșelați, e doar tristețe și un prim pas spre o viitoare lipsă de încredere în propriile instincte și decizii.

vineri, 17 iunie 2016

Despre spațiu

Știi că din când în când, pe Lună
Există un om ce visează furtună?
Stă și speră să-nceapă să-l plouă.
Îl găsești marțea, între trei și nouă.

Știi că din când în când, pe Marte
Există un înțelept care vine cu o carte?
Un eseu filozofic despre egalitatea-ntre rase.
Îl găsești lunea între patru și șase

Știi că din când în când, pe Neptun
Există un bătrân cu moacă de nebun?
Ce vrea să dea de mâncare la porumbei
Îl găsești joia, între unu și trei.

Știi că din când în când, pe Pământ
Există intervale când suntem și nu sunt?
Când eu mă gândesc la alte planete
Iar tu te gândești la alte fete.

sursa foto aici




Un pumn de cireşe

Poate pentru că s-a întâmplat ca bluza ei în culoarea florilor de cireş să se asorteze cu cămaşa lui culoarea vişinii putrede. Sau poate pentru că destinul-dacă sunteți dispuşi să credeți în aşa ceva-a vrut ca el să țină în mână o pungă cu cireşe din care să mănânce cu ochii la ea.  Sau poate pentru că atunci când cele două perechi de ochi albaştri s-au întâlnit au decis să mai stea o clipă, preț de o stație de metrou şi trei cireşe,  să vadă ce se întâmplă.

Sau poate pentru că ea şi-a dorit să creadă toată povestea asta în timp ce îşi ducea mâna la ochi, încercând să-şi ascundă cearcănele. Dacă el nu ar fi scuipat sâmburii direct în punga cu cireşe, ar fi insistat cu privirea pe fructe, ca şi cum acolo printre resturi şi salivă, destinul ar fi putut să-şi joace o carte. Dar aşa s-a văzut obligată, preț de o stație, să se uite la cămaşa lui, încercând să ghicească la ce se uită el.

Au coborât în acelaşi timp. Pe uşi diferite, la distanţă. In punga cu cireşe nu mai era decât un pumn de sâmburi. Atât a apucat să mai vadă. Şi o pereche de ochi albaştri care s-a întors o dată, spre mulțime, să mai stea agățată preț de cam trei cireşe de cearcănele ei ca şi cum acolo, sub ochii obosiți, destinul jucase deja o carte.

joi, 16 iunie 2016

Amnezie

Te-am lăsat să bei din paharul meu
Ți-aminteşti? Ți l-am întins chiar eu.
L-am împins cu mâna-ncet, spre mâna ta
Iar tu l-ai apucat ca nu care cumva
Altcineva
Să vină
Să-l ia
Să-l bea
Să-l dea
Altcuiva.

Era doar un pahar de sticlă, cu model
Un păhărel, din acela mic.
Dar tu, din păcate, nu mai ştii nimic.

Şi cât tu te gândeşti la ale tale,
Eu fac colecție de pahare goale.
marți, 14 iunie 2016

Jocul

Mă gândeam să mă întorc pe dos
Să-mi las la vedere dinăuntrul cărnos:
un fel de sine lipsit de mine și mândrie,
un fel de n-ar mai fi să fie.

Mă gândeam că sunt cu josul în sus
Cu dinăuntrul meu întors către apus
Cu sinele cuminte așezat pe vine
Cu tinele ce vrea să locuiască-n mine.
Cu minele atât de plâns și scurs
Cu sinele cu părul tuns,
cu susul meu în jos de lume,
cu josul tău fără un nume.

Și mă gândeam că josul tău și susul meu
Se joacă ca doi proști de-a Dumnezeu.

sursa aici
luni, 13 iunie 2016

De aici, de pe Lipscani

Mă uit la ceas: 22h22. Oră bizară în perfecțiunea ei, ca și cum timpul s-a decis pentru un minut să meargă braț la braț cu el însuși. Un cer gri, de noapte de iunie, luminat pe alocuri de felinare, se lasă în jos peste acoperișuri, învelind acolo unde este de învelit și ascunzând acolo unde este de ascuns. De fiecare dată când vine seara pe străzile din orașe ajungem să ne uităm în jur și mai niciodată în sus; pentru că în orașe, noaptea are legătură cu noi și mai deloc cu cerul. Mă decid într-un moment de inconștiență să profit de o ultimă dâră de lumină, dată mai degrabă de felinare și mai puțin de soare, ca să-mi urc privirile pe clădirea din fața mea până sus, pe cupola cea flancată de două statui- personaje mitologice, goale și aplecate periculos spre strada vârâtă deja în beznă. Stau spate în spate, ținându-se cu un braț de cupolă, în timp ce pe celălalt îl îndreaptă în jos, ca și cum ar vrea să-și arate unul altuia cât de multe lucruri se petrec la picioarele lor. Sau poate că de fapt nu le pasă defel de mersul străzii, ci sunt prinși pur și simplu într-o discuție care presupune gesturi și dat din mâini. Sau poate că încearcă să se ferească de păsările ce li se odihnesc pe capete sau pe umeri. Porumbei enervanți care își petrec nopțile la înălțime, înainte de a coborî în stradă, odată cu dimineața și primii măturători.

De aici, de pe Lipscani, noaptea se vede altfel. Ceasul a depășit deja minutul de perfecțiune și se îndreaptă vertiginos către orele 23h00, acolo unde timpul pare că se numără în ordine cronologică, pe sine însuși. După doi vine trei- exact ca-n viață.Uneori patru. Alteori, te întorci la unu. Depinde în ce sens vrei să numeri și cât de repede. Agățată parcă de cele două statui, prinsă cumva între ele, noaptea a rămas suspendată între sus și jos. Pe jumătate gri, pe jumătate negru. Pe jumătate întuneric, pe alocuri lumini de felinare ce se reflectă în bălțile de pe asfalt. A plouat torențial, în reprize zgomotoase, de ziceai că cineva, acolo sus, își stoarce rufele peste pământ. Degeaba ne zicem că rufele murdare se spală în familie. Până la urmă se pare că ne înrudim cu toții, avem bucăți comune de ADN și rufe identice de primenit.

Într-un final, a căzut și noaptea. Cu totul. Dintr-o dată. Cu nici câteva secunde în urmă, o ultima dâră de lumină zgâria fața uneia dintre statui, punându-i o sclipire bizară în priviri. Acum, nimic. Degeaba mă uit în sus. Nu se mai întâmplă nimic acolo. Tot ceea ce era, acum e doar ce îmi aduc eu aminte. Ca-ntr-un joc de memorie cu un singur jucător și fără miză. Doar cu un București lăsat singur după ploaie, cufundat în mijloc de iunie și învelit cu o cer de noapte, cu modele mitologice. Doar atât.


vineri, 10 iunie 2016

Sunt două

Sunt două. Tinere, gălăgioase, răspândind în jur un iz ușor de transpirație, mai ales atunci când își ridică mâinile să-și potrivească mai bine pe cap basmalele colorate. Stau cu picioarele depărtate într-o încercare de-a nu se răsturna la fiecare viraj pe care tramvaiul se încăpățânează să-l ia cu viteză. La poalele lor,  două papornițe cu gurile căscate lasă să se vadă bucăți de pepene galben.

Cu o mână strâns încleștată de bară, una dintre ele își caută sânul să-i astupe gura pruncului din brațe. E mic. Să tot aibă vreo șapte, opt luni. Tricou în dungi, blugi minusculi, un papuc ce stă să-i cadă și cel mai frumos zâmbet din lume. E transpirat și vorbăreț. Nu plânge, doar se chinuie să molfăie sânul în timp ce tramvaiul dă să-l smulgă cu fiece hurducătură din brațele maică-sii. Cu degetele strânse pe spătarul unui scaun, femeia își aruncă peste lumea din jur  privirea albastră-verzuie ce te duce cu gândul la paștunii din Afganistan. Râde cu gura până la urechi și cu copilul agățat de cămașa desfăcută la piept, își ridică brațele să-și așeze baticul ce-i tot alunecă pe frunte. Din gură îi lipsesc doi dinți. Are chipul supt de om îmbătrânit înainte de vreme, de copil crescut pe repede-nainte, trecut prin copilărie cu viteza cu care vrei să scapi de o boală. Dar e frumoasă, iar privirea aia albastră amestecată cu laptele de mamă și gânguritul copilului răspândește atâta lumină în jur încât nu înțeleg cum nimeni nu o vede. Pentru că nimeni nu se uită. Nu e privită, e amușinată. Un iz ușor de transpirație care dimpreună cu baticul colorat, poalele lungi și țâța din gura copilului îi fac pe ceilalți să se lipească mai bine de scaune și să întoarcă capetele, lăsând-o cu picioarele desfăcute într-o încercare de a-și păstra echilibrul. Dar ei nu-i pasă. Râde cu gura știrbă și cu copilul la piept, aruncându-și din când în când privirea spre pepenii de pe jos.

Sunt două. Tinere și gălăgioase. Cu fuste colorate și basmale la fel. Cu pepeni galbeni ce li revarsă la picioare și cu gurile deformate de râs și de viață.  Și sub privirile lor albastru-verzui ce te duc cu gândul la vechii locuitori din Afganistan, ceilalți se trag în lături, se dau la o parte, se lipesc de scaune, lăsând loc liber indiferenței și nepăsării. Sunt două. Tinere, gălăgioase, țigănci și evident discriminate.

Two Gypsies in Spain, by Francisco Iturrino

joi, 9 iunie 2016

O oală cu supă

În bucătăria cu faianță cu buline portocalii a copilăriei mele era o masă prea mică pentru câți eram pe atunci. Adică patru: mama, tata, copilul și bunica. Așa că la noi acasă, se mânca pe rând. Mai întâi eu și cu tata. Adică cei doi copii, fiecare cu mama lui. Care mame așteptau să se ridice cei mici de la masă și abia apoi mâncau și ele, de cele mai multe ori cu noduri din cauza discuțiilor în contradictoriu dintre noră și soacră. Replicile se izbeau de bulinele portocalii, răspunsurile plonjau în oalele de pe aragaz și ecourile lor se spărgeau de pereții bucătăriei, fără să ajungă însă la mine și la tata. Copiii nu trebuie să asculte certurile celor mari.

Peste ani, o altă masă. Mare de data asta. Lume multă. Familie strânsă în păr. Se începe cu supa. Un vas aburind pus în mijloc. Sunt cea mai tânără de acolo și simt cum toate privirile mi se împlântă în ceafă. Hai, servește-i, pune mâna pe polonic și fă ceea ce trebuie să faci! Mă agăț cu mâinile de marginea mesei să nu care cumva să mi-o iau singură înainte pe un drum pe care nu vreau să mă duc, deși altul nu văd. Isc o discuție. Că adică de ce nu pot să fac ceea ce trebuie? De ce vreau eu să fac altfel? Aș putea să le povestesc de masa cea mică din bucătăria cu buline. Aș putea să le spun că mi-e frică de  femeile care ajung să-i strige pe ceilalți din casă cu apelativul "copilași". Doar că gura mea refuză să vorbească. Doar mâinile se țin de masă ca de o promisiune. In jur, vocile se ridică și coboară, încercând parcă să-mi găsească scuze. Nu vreau să-mi cer iertare. Dar simt că o voi face pe măsură ce degetele îmi amorțesc și încep să dea drumul la strânsoare. Nu e prima dată când voi spune iartă-mă fără să știu de ce. Ca în seara aceea, la mare.

M-am dus să mă plimb cu niște prieteni pe faleză, aproape de vila unde părinții noștri stăteau la taclale. Doar că o fată din grup a vrut să meargă până-n camera de hotel ca să-și ia ceva. Ne-am dus cu toții cu ea. Zece minute am lipsit. Atât. Și tocmai atunci a ieșit tata din vilă și m-a chemat acasă. Și eu nu am răspuns pentru că, din camera de hotel unde eram, vocea lui nu ajungea la mine. Și atunci el s-a speriat, crezând ce-i mai rău: că am pățit ceva, că m-a răpit cineva, că am căzut, că m-am pierdut. Tata credea întotdeauna ce-i mai rău. Așa că se enerva. Eram deja în mașină când palma a zburat spre mine, m-a ocolit și s-a lovit de geam cu o lovitură surdă. Scuză-mă, tata, nu am vrut, am greșit, nu mi-am dat seama! Dar el era prea speriat ca să audă. Să mă audă. Era singur cu frica lui și nici nu o mai vedea pe a mea. Între noi, un sunet de palmă strivită de geam.

Până la urmă, mi-am descleștat degetele de pe marginea mesei. M-am uitat la oala cu supă ce începea treptat să se răcească. M-am uitat la cei din jur. Știam că aș fi putut să număr secundele până când alte mâini de femeie s-ar fi apucat de polonic. Lăsați copii că vă servesc eu! Acum se vor supăra pe mine, mă gândeam. Acum va trebui să-mi cer scuze; și-n loc de asta m-am ridicat de la masă. Unde crezi că pleci? Perechi de ochi cu întrebări în loc de gene mă țintuiesc pe loc. Nu știu să răspund. Sunt prea preocupată să-mi pun mâinile la urechi să nu mai aud sunetul de polonic și cel de palmă strivită de geam. Nu vreau să-mi cer iertare. Și nici nu cred că o voi face.





miercuri, 8 iunie 2016

Vine o vreme

...când te sună și vocea aceea pe care indiferent de timp, tu tot mică o vezi, îți spune pe cel mai lingușitor ton posibil:
- Știiii, din păcate eu nu pot să mă duc azi în parc.
Te uiți pe geam: ditamai soarele. Te uiți la ceas: bona e încă pe tură. Recapitulezi lecțiile în cap: toate făcute. Și atunci?
- Și de ce, mă rog?
- Păăăăi, prietenele mele au ieșit singure în parc și deci nu e niciun adult cu ele cu care să pot rămâne și eu.

O mică parenteză: ca să nu țin doamna bonă peste program, înțelegerea era să scoată junioarea la plimbare și când i se termina tura să o lase cu vreunul din părinții prietenelor până ajungeam eu sau consortul să o recupereze.

Dar să revenim la copila miorlăită de la capătul firului care, dacă nu v-ați prins, tocmai îmi cere să o las practic să se ducă singură în parc, cu prietenele. Parcul e aproape de casă. Mă rog, implică și două traversări, nu foarte mari, dar nici foarte mici, pe zebră, fără semafor. Apoi, mai e și vârsta. Unsprezece ani. O fi bine, nu o fi bine? O fi suficient să iasă singură în parc? O fi rău să o las? O fi nedrept să nu o las? O fi necesar să mă enervez? O fi aiurea să refuz? O fi corect să accept?
Cam așa mă gândeam eu cât Ana aștepta verdictul cu sufletul mai să-i iasă din piept. Parcă o și vedeam cu degetele încrucișate și cu limba cruce în cerul gurii. Așa că am decis să zic da.
- Hai, du-te și tu cu ele. Dar să rămâneți împreună. Și ia-ți telefonul la tine (altă bucurie), să pot da de tine.



O oră mai târziu, sună copila:
- Mamaaa, fetele vor să plecăm din parc și să dăm o tură cu skate-urile pe străduțele din jurul casei. Poooot să mă duc și eu?
Doamne, nu se mai termină provocările pe ziua de azi?! Mă rog, străduțele sunt mărunțele, cu mașini puține. Dar parcă parcul era mai sigur. Doar că acum ce să-i zic? Nu te duce? Mai ales că a fost foarte responsabilă că s-a gândit să mă sune și să ceară voie. Nu vreau ca ea să fie ceapecarenuolasămama, aia de care se râde sau care e compătimită tot timpul că trebuie să plece acasă când toți ceilalți se duc să se distreze. Nu, clar nu vreau să fiu mamă din aia.
- Poți, dar ai grijă la mașini. Și te rog la șapte jumătate să fii acasă, că mai ai o poezie de învățat pentru școală!

La șapte jumătate era acasă. Roșie de emoție și de încântare, cu skate-ul la subraț și ochii strălucind de bucuria primei ei ieșiri doar cu fetele. Prevăd că tocmai am deschis un nou capitol și mă întreb dacă o fi bine, nu o fi bine? Voi ce ziceți?


marți, 7 iunie 2016

The Hollywood Vampires

Hai că trece ziua de astăzi și eu nu am apucat să vă vorbesc de cea de ieri. Aia cu concertul celor de la The Hollywood Vampires. Pentru aceia dintre voi care tocmai au făcut ochii mari neștiind despre ce doamne-iartă-mă vorbesc, ei bine, vă aduc aminte că povesteam zilele trecute că am luat bilete, pentru toți trei, la un concert rock cu ăștia de se numesc cum am spus mai sus. Ei nu sunt chiar o trupă, ci un fel de proiect muzical care reunește pe aceeași scena diverși artiști de la diverse formații. Adică, avem o bucățică de Aerosmith prin Joe Perry, una bucată Guns N'Roses prin Matt Sorum, încă o bucățică Stone Temple Pilots prin Robert DeLeo la care s-au adăugat Tommy Henriksen, Alice Cooper și bineînțeles cel pentru care cred că venise cel puțin 50% din publicul feminin și anume...doamnelor și domnișoarelor, cine altul decât Johnny Depp. Care by the way, chiar cântă. Adică, pe bune. Nu din gură, acolo totul a fost asumat de Alice Cooper, ci la chitară electrică care, după părerea mea, a fost regina nopții.



De cântat s-a cântat vreo oră și jumătate, bine și susținut, fără nicio pauză. Am avut parte de melodii clasice pe care le știa și Ana, de genul Whole Lotta Love a celor de la Led Zepp, My Generation de la The Who sau Manic Depression a lui Jimi Hendrix. Ca organizare, nu mă pronunț. Eu sunt o persoană cooperantă și iertătoare, așa că m-am bucurat de experiență și atmosferă și am refuzat să mă întristez că am fost obligată (nu știu nici acum de ce) să-mi arunc umbrela la gunoi pe motiv că nu e voie cu astfel de obiecte, să mă scandalizez că am stat aproape trei sferturi de oră la coadă la toaletă sau să mă enervez că în loc de opt, concertul a început la nouă și jumătate. Sigur, dacă știam de acest aspect poate că m-aș mai fi gândit dacă să iau sau nu infanta, dar așa mai bine că n-am știut. Pentru că s-a distrat copios, deși mare lucru nu a văzut de la înălțimea ei și de la locul nostru în mulțime. Dar chiar și așa, a avut parte de experiența unui concert rock la unsprezece ani, m-a surprins că a recunoscut melodii mai repede decât am făcut-o eu, că la câteva dintre piese știa versurile. Vreți să știți la care, așa-i? Păi la Sweet Emotion a celor de la Aerosmith a căror fan înflăcărat este de vreo doi ani, la Another Brick in the Wall și la School's Out. M-a lăsat mască când a început să țipe și apoi să plângă efectiv la solo-ul de chitară a lui Joe Perry, mi-a plăcut că a dansat, a dat din cap și a trăit experiența din plin,. Cred că o mai iau la concerte cu noi, chiar dacă azi de dimineață, la șapte, nu înțelegea prea bine ce vreau de la ea si de ce trebuie să meargă la școală. Că doar nu cântase ea, cu nici câteva ore înainte, teachers leave those kids alone! 









.
vineri, 3 iunie 2016

De familie


Am fost la film. La ăsta. Și nu oricum, ci în 4DX. Da, da, exact. Ne-am dus să ne dăm cu scaunele, să ne sufle vântul în față, să ne zgâlțâie și să ne hâțâie preț de aproape două ore. Ce spuneți? Dacă i-a plăcut Anei? Habar n-am, că Ana era plecată în excursie cu clasa, la Sighișoara. La film am fost doar noi doi, părinții cei maturi și responsabili ai unei copile care ieri, la întoarcerea de pe coclauri, ne explica cât de fraieri sunt băieții pentru că tac și nu spun la timp "te iubesc" și uite așa, măi mamă, am pierdut eu un an din viață. Deh, măi Ană, ani din ăștia o să tot pierzi. De-aia e bine să profiți de ei și să citești sau să înveți lucruri. Zic și eu, nu dați cu parul!

Revenind însă la Alice în Țara Oglinzilor. Filmul este ok. Dar nu aș putea spune mai mult pentru că nu mi s-a părut mai mult. Sigur, e cu Johnny Deep, Anne Hathaway și Helena Bonham Carter pe afiș, așa că pe partea de prestație actoricească lucrurile stau bine. Pe parte de poveste, hai să spunem că nu e cel mai fabulos scenariu posibil. Compensează însă efectele speciale, costumele, machiajul și bineînțeles zgâlțâiala scaunului, pe alocuri exagerată.Apropo, dacă aveți probleme cu coloana, evitați să vă duceți la 4DX. S-ar putea însă să reușiți să eliminați pietrele de la rinichi. Pentru că scaunele se mișcă rău, mult, nu neapărat necesar și de multe ori disproporționat cu acțiunea. Pe principiul-  dacă tot ai plătit bilet pentru asta (35 de lei per capita de adult la Mega Mall), atunci, hai să te zdruncinăm de toți banii. Înainte să trec mai departe, am și eu o rugăminte la voi: să nu-i spuneți Anei că ne-am dus la 4DX fără ea. S-ar oftica mai tare decât că a pierdut un an de viață cu un fraier în vârstă de 7 ani neîmpliniți la momentul povestirii. Da, era vorba de o iubire din trecut. Acum doar trăgea concluziile.

Și tot din seria "vine vara, bine-mi pare, hai să facem prostioare", ne-am gândit că după film, ar merge și un concert. De data asta, cu copil cu tot, că nu e frumos să o lăsăm chiar singură în casă și noi să fugim în lume. Așadar, iată-ne aseară, căutând de zor niște oameni cântători care să placă întregii familii. Și i-am găsit pe băieții ăștia de la Hollywood Vampires care pentru o seară de luni, 6 iunie, satisfac, zic eu, toate gusturile familiei mele. E rock, deci e ok. Au în playlist și cântece cunoscute de infantă (știți voi că cei mici apreciază cântecele unde cunosc versurile și pot cânta și ei), e cu Joe Perry și dom'șoara Stăncescu e mare fan Aerosmith, vine și Johnny Deep care arată bine, iar vocea lui Alice Cooper sună foarte în regulă pentru un început de săptămână bucureștean. So, luni seară, ne vom da în bărci, în familie, la Romexpo, pe muzici de la The Who, The Doors, Rolling Stone și Led Zepp.

La final, iată și o mostră cântătoare cu cei de la Hollywood Vampires. Vă pupă fata și aveți grijă că astăzi se anunță furtună spre după amiază. Să nu umblați dezbrăcați și fără umbrelă, că vine weekend-ul și ar fi păcat să răciți.


miercuri, 1 iunie 2016

La ce visează fluturii când dorm?

Încetează să te mai agiți și lasă-mă să înțeleg! Știu că îți e greu și că totul pare nedrept, dar să fim serioși, ești doar un fluture. Un fluture mare și alb, captiv într-un tramvai. Cam asta este pe scurt povestea ta.

Sigur, uitându-mă la tine cum dai disperat din aripi, cum zbori nevolnic peste capetele cu guri strâmbate de uimire că ia uite, dom'le, bietul fluturaș, cum o fi ajuns aici, uitându-mă așadar la tine, aproape că te-aș crede pe cuvânt că ești mai degrabă metaforă decât fostă omidă. Știu că asta simți și tu. Încă din clipa când s-au închis ușile și ai rămas blocat printre oameni, ți-ai spus că sigur ăsta este un semn. Nu se poate să fie complet inutil și întâmplător ca un fluture mare și alb să se piardă ziua, în amiaza mare, într-un tramvai al cărui unic scop este să meargă pe șine, de la un capăt la altul, luând și lăsând oameni din loc în loc. Undeva trebuie să existe un sens, o justificare, o explicație, poate chiar un miracol ca în prima zi de vară, o amărâtă de lepidopteră cu aripi aproape translucide să-și abată zborul peste capetele încinse de soare ale călătorilor din tramvaiul numărul 1. Numărul 1, da? Un tramvai ca un început, poate ca un nou început. Asta ai vrut când ai urcat în el: să vezi cum o fi să dai din aripi pe loc, lăsându-te condus către o destinație despre care nu știi nimic, poate doar că există undeva.

La cum te văd acum, mi se pare că ai uitat complet că ești doar un biet fluture. Sigur, frumos, n-am ce zice, cu aripi mari și albe și cu pretenții de simbol. Mă faci mai degrabă să râd decât să mă uimesc. Am mai văzut ca tine. Am mai simțit. Roiuri. Direct în stomac. La fel de albi și de proști și de efemeri. N-o să-ți vorbesc despre ce te așteaptă. E destul de clar. Ești la mila lor. A celorlalți. A călătorilor. Să vedem: te va atinge cineva? Te va lua în palmă să te ocrotească, cu riscul de a te distruge? Va  împinge cineva aer spre tine? Iți va deschide ușile și te va arunca în plină vară? Te înțeleg- așteptarea asta e ucigătoare. Tot ce poți să faci este să-ți imaginezi, să visezi la cum o să fie odată scăpat afară. Chiar așa: la ce visează fluturii când dorm?

Dar tu nu dormi. Se vede pe tine. Ești buimac și aripile îți sunt albe ca de bătrânețe. Ai luat tramvaiul pur și simplu de oboseală. Ai crezut că vei ajunge mai repede, că va fi mai simplu. Și acum știi că trebuie să cobori, dar nu mai poți pentru că ușile alea, fir-ar ele de uși, nu pot fi deschise cu aripile. Așa că încetează să te mai agiți și lasă-mă să-ți explic. Știu că îți e greu și că totul pare nedrept, dar să fim serioși, ești doar un fluture. Iar restul, tot restul este o pură întâmplare. Atât. Un ghinion. O neșansă de a fi ajuns într-un tramvai, fie el și numărul 1.  Pentru sensuri ascunse, simboluri și miracole, te sfătuiesc să nu mai dai din aripi, să închizi ochii și să dormi. Poate o să reușești să și visezi. Poate.


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes