Revenim deci. Am avut şi musafiri, 16 la număr, toţi prieteni cu sărbătorita. Propriu zis,  toată grupa de la grădi, plus prietenii de la ţară. Şi au venit fără părinţi. Da, da, ai înţeles bine.

Şase ani, pentru prima dată!

Ana zice: Îţi dai seama, mami, aştept de un an ziua asta. E prima dată în viaţa mea când am 6 ani!

Atunci, să sărbătorim cum se cuvine! Ne-am sculat de dimineaţă la fel de emoţionate amândouă. Rochiţa nouă era pregătită, tortul şi el. A ieşit onorabil, pentru o primă încercare de prăjitură home made. Nu arăta a vitrină de cofetărie, dar era bun, cu fructe şi pişcoturi şi cu multă trudă. M-a ţinut trează până la 1 noaptea, căci ba nu se lega crema, ba nu stăteau pişcoturile în picioare.

La grădiniţă, Ana a fost asaltată de copii şi cadouri. Educatoarea autointitulată Adina-Albina a decorat clasa special pentru sărbătorită. Au dansat pe Michael Jackson, au jucat mimă, au ţipat, s-au îmbrâncit şi s-au distrat cum numai la vârsta asta o poţi face, adică din tot sufletul.

Au fost apoi în parc, au desenat cu cretă pe asfalt, s-au jucat pe drum de-a caii înhămaţi doi câte doi la o caleaşcă invizibilă. Astăzi am stat şi noi cu ei la petrecere. Nu voiam să ratăm nimic. Nimic din ceea ce se poate întâmpla când faci 6 ani pentru prima dată în viaţă. În viaţa ei şi a noastră.

Acasă, am hotărât ca de ziua ei să nu se culce după-amiază, ca să nu piardă timp preţios dintr-un moment aşa important. Doar eu a trebuit să plec la muncă. Profit de o pauză ca să vă povestesc şi vouă despre ziua noastră specială, atât de specială încât, ieri noapte, la culcare, am auzit-o pe Ana murmurându-şi singură, în pătuţ, la mulţi ani, mie!

Farfurii de plastic, check. Păhărele şi paie pentru copii, check. Linguriţe şi furculiţe colorate, baloane, lumânare pentru tort, check. Acestea fiind zise, suntem gata pentru marea petrecere. Păi da, mai sunt 4 zile şi Ana va face şase ani. Şi ca să nu protesteze şi anul ăsta că ea nu poate să-şi invite chiar toţi prietenii, am hotărât o schimbare de plan. Adică vom avea două petreceri. Una la grădiniţă, cum au toţi colegii: cu tort -- făcut de mine, în premieră (hai, hai, aplauze, vă rog, şi voi, cei din spate, I can't hear you!) şi cu bunica pe post de invitat special şi o altă petrecere, mai mare, mai frumoasă. Unde? Un pic de suspans, se aud tobele...la ţarăăăă!

Hai să vă spun ce a mai făcut Vanghelie. Poate că unii dintre voi ştiau deja, cică presa ar fi scris destul pe tema asta, dar eu am aflat abia azi, tot din ziar. Ei bine, Vanghelie şi-a înmormântat bunicul în capela funerară a familiei Lahovary. Nu e glumă, e serios şi acum e dat în judecată de urmaşii generalului pentru profanare şi fals în acte.

Dacă nu ştiaţi povestea, iată cum stau lucrurile: prin 2003, un anume Radu Dumitru, coleg de partid cu Vanghelie şi şef la Administraţia Cimitirelor din Capitală a făcut o mică măgărie în actele familiei Lahovary. Adică a anulat actul de concesiune făcut pe numele urmaşului marelui general şi a concesionat capela plus mortul din ea pe numele lui Nicolae Cristea, un subaltern de-a lui Vanghelie. De ce? Fiindcă poate!

Ei şi acum vine poanta! Când în 2008 bunicul lui Vanghelie a murit, Cristea, ca un prieten devotat care este, i-a făcut cadou de înmormântare şefului lui chiar capela Lahovarylor. Ei bine, nu chiar lui Vanghelie direct, ci unui văr de-al lui. Oricum, bunicu Vanghelie a ajuns la Bellu. Că deh, să fie şi tata-mare a lui dom primar la loc de cinste, nu numai generalul ăla de luptă la Vidin! Şi iată cum Vanghelie ăl bătrân împarte camera cu celebrul general. Şi mai amuzant e faptul că tot Vanghelie s-a supărat. Iniţial a vrut să dea înapoi capela, dar apoi s-a înfuriat când s-a văzut dat în judecată şi a hotărât în semn de protest să nu-şi mai mute bunicu. Că eu am vrut să o dau de bunăvoie şi gratuit domnului Lahovary şi el mi-a făcut plângere penală! zise Vanghelie în Adevărul.

Shame on you, Mr. Lahovary!

De dimineaţă, nu am băut cafea. Am încercat un ceai verde. De dimineaţă, am luat-o spre Radio pe lângă Cişmigiu, să văd copaci şi iarbă înainte de a mă înfunda într-un birou. De dimineaţă, mi-am luat un Mocaccino de la Snack Attack. Şi l-am băut pe îndelete. Încă de dimineaţă, am chef să fac ceva pentru mine - ceva bun, ceva care să-mi placă, ceva simplu, fără prea mult timp, fără prea multă energie. Ceva ca un ceai verde.

După-amiază, mă duc în parc cu Ana. Trebuie să trec şi prin piaţă, să cumpăr ceva de-ale gurii. Trebuie să cumpăr şi un cadou pentru bunicul pe care-l cheamă Constantin şi se sărbătoreşte sâmbătă. Dar astăzi nu vreau să fac nimic din ceea ce trebuie. Vreau doar să fac ceva pentru mine. Chit că doar stau şi casc gura pe geam. Afară e soare şi la Snack Attack au un Mocaccino foarte bun. O să ies din birou. Cu mintea. Mă duc prin Cişmigiu, e aproape. Şi de acolo prin oraş. Poate la o librărie, sau să-mi iau pantofi.

Astăzi am chef să nu fac nimic. Nici măcar să scriu.

În Cişmigiu s-au pus bănci noi. Sunt frumoase, din lemn şi scrie Bucureşti pe ele. În Cişmigiu, au înflorit pomii şi cât vezi cu ochii sunt flori de nu-mă-uita. Sunt şi mierle care cântă şi chioşcuri cu turtă dulce şi lacul e curat şi plin de bărci ce plutesc liniştite.E şi soare şi fanfară. Eram şi eu cu Ana, pe la 10 dimineaţa, când traversam grăbite parcul să mergem la bunica, precum două Scufiţe Roşii.

Bunica stă lângă Cişmigiu, acolo am copilărit eu. Bunica ne aştepta cu ouă fierte şi ceai de fructe de pădure să îndulcească dimineaţa copilei cât va sta mama la servici. În Cişmigiu venise primăvara, cu liliac înflorit, cu role şi biciclete, cu iarbă şi cărucioare.

La Bunica, soarele intra pe geamurile mari de la camera ce fusese cândva a mea. La Bunica, Ana se joacă de-a coţofana. Ia cutia cu bijuterii a bunicii, alege de acolo un inel sau un şirag de mărgele, iar Bunica zice: unde e coţofana ce mi-a furat bijuteriile? Nu ştiu, nu ştiu, spune Ana cu o voce subţirică, în timp ce fuge să nu o prindă Buni prin camera ce fusese cândva a mea.

În Cişmigiu, miroase a iarbă proaspătă şi a duminică. La Buni, miroase a flori şi a parfum. Şi a copilărie. A copilăria ce a fost cândva a mea şi acum e a Anei.

M-am născut, am copilărit şi mi-am petrecut mare parte din viaţă în centrul Bucureştiului. Am stat pe lângă Cişmigiu, am făcut şcoala la Cervantes (pe vremea mea era doar o şcoală generală), liceul la Lazăr, facultatea la Universitate, m-am angajat la Radio şi ca tânără nevastă, am locuit lângă fosta Operetă.

Clipa în care a trebuit să mă mut din garsoniera noastră micuţă, prea micuţă pentru trei persoane, a fost cumplit. Am simţit ceva din spaima emigrantului: unde sunt şi ce mă fac? Mi se părea că mă voi rătăci printre blocurile toate la fel, că mă voi sufoca în noul cartier pe care l-am învăţat împingând la cărucior. Dar e un cartier frumos: am străduţe cu case şi curţi pline de lalele şi magnolii, am parc peste drum, am linişte seara şi vecini fără manele.

Totuşi, de fiecare dată când mă duc în centru, am senzaţia că mă întorc în timp.

Azi am fost la petrecere. Ana Mare a împlinit 6 ani. Dar nu de asta e Mare.

Ana Mare e Mare de când se ştie. Din ziua în care, fiind în parc cu gaşca ei de pitici, a descoperit că se numeşte la fel ca fii-mea. Adică sunt două Ane. Şi atunci, prietenii ei au tranşat: eşti mai înaltă, deci eşti mai mare. De atunci, ea e Ana Mare, iar Ana mea e, cum altfel decât Ana Mică.

Să revenim deci. Azi, am fost la ziua Anei Mari. Au fost şi Mihai şi Matei şi David, toţi piticii pe care îi cunoaştem din parc, de pe vremea când împingeam la cărucioare şi aruncam ocheade în stânga şi-n dreapta să vedem al cui e mai frumos, mai mâncăcios, mai guraliv şi bineînţeles mai mare.

Copiii noştri se ştiu de când aveau 4 luni. Astăzi au 6 ani şi curticica din spatele casei Anei Mari a devenit neîncăpătoare. Primul joc: alergatul în toate părţile, pe scări, prin noroi. Prima victimă: Ana Mică ce a primit din greşeală o crosă de plastic peste ochi. După ce a plâns bine, înapoi la joacă. Dar nu a durat mult. În îmbulzeala din camera ei, Ana Mare se supără: de ce Ana cealaltă nu strânge şi ea jucăriile de pe jos? Ana cealaltă protestează: păi, eu vorbeam cu mama lui David! Argumentul nu o convinge pe sărbătorită, care se pune pe bocit. Şi plânge în hohote vreo juma' de oră.

În timpul acesta, pe petecul de iarbă din spatele casei, se consumă altă dramă: Matei s-a supărat pe Mihai. Cel din urmă e acuzat, pe nedrept spune el, că nu vrea să-i dea şi lui o biluţă. Un gest suficient pentru Matei să se smiorcăie îndelung, până când este scos la plimbare pe stradă, doar doar s-o linişti. Pe stradă, surpriză: Matei se întâlneşte chiar cu Ana Mare, care şi ea a fost scoasă din curte, doar-doar o uita de conflictul cu Ana Mică.

O jumătate de oră mai târziu, toţi copiii se întorc în curte. Speranţa renaşte în sufletul nostru, al părinţilor: poate că acum se vor juca frumos. După ei, asta şi fac. Doar că jocul se numeşte "de-a scărpiniciul". Cum se joacă: ei bine, se desemnează un Scărpinici, în cazul de faţă onoarea revine sărbătoritei şi se fugăresc cu o crosă ceilalţi copii. Dacă sunt prinşi, vai de ei!

Tortul a fost adus mai mult din disperare: a noastră, a celor mari. Poate că dacă au gura plină vor sta un pic locului. Greşit: prăjitura aniversară a fost hăpăită şi Scărpiniciul şi-a reintrat în rol până când crosa a ajuns peste gard, la vecini.

La sfârşit, pour la bonne bouche, am aşezat copii în prag şi le-am făcut poza de grup. Poza pe care o facem în fiecare an, în acelaşi loc, să-i vedem cum au crescut. Şi au crescut frumos şi mai ales, împreună.

Sunteţi prea critică. Un copil are nevoie şi de un umăr pe care să plângă, de cineva la care să vină, atunci când are probleme.


Asta mi-a spus ieri logopeda Anei.
Recunosc că m-am prăbuşit. Cum adică, copilul meu nu simte că sunt lângă el? Nu ştie că braţele mele sunt doar pentru a o strânge tare, tare, atunci când are necazuri?
Am încercat să-mi iau apărarea: păi, eu mă joc cu ea şi vorbim mult şi ne distrăm împreună şi....
Logopeda a zâmbit aproape cu milă. Mie aşa mi se pare. Oricum, nu-i momentul să discutăm despre asta, cu cea mică de faţă.


Am fost dată peste cap. Oare unde greşesc? Oare Ana pare nefericită în ochii celorlalţi? Oare eu nu văd nimic? Oare o cunosc?
Nu se pune problema că nu o iubesc. Dar, oare o plac? Şi mai ales, oare ea ştie că o plac?

Mă tot frământ de aseară şi mă gândesc dacă nu cumva visez la copilul perfect. Dacă nu cumva mă grăbesc să corectez orice defect din faşă, când poate ar fi mai bine să-l las acolo, până când cea mică l-ar simţi ca pe o aşchie ce împunge şi l-ar da singură afară.
Mi-am adus aminte de cineva care spunea că cel mai mult îi plăcea faptul că mama lui ştia să tacă.
Poate vorbesc prea mult? Poate gândesc cu voce tare? Poate că uneori mă transform în faţa Anei din mamă în femeia care are şi ea problemele ei? Nu mari, nu grave, doar câteva.


Când s-a născut Ana, mi-am dorit din tot sufletul să pot să fiu pentru ea aşa cum a fost şi este încă mama pentru mine. Din păcate, Ana m-a învăţat că semăn mai mult cu tata. Tatăl meu a fost tată de fată. M-a avut târziu şi m-a dorit mult. Atât de mult, încât se panica din orice. Şi eu fac asta. Şi reacţionez, nu cu forţa unui bărbat, dar cu disperarea unei mame, ceea ce poate e chiar mai rău. Cu tata aveam momente speciale, o complicitate şi nişte discuţii din care mama era uneori exclusă. Dar, acum ştiu sigur că mama era pentru mine umărul pe care plângeam. Umărul despre care mi s-a vorbit aseară.


Şi poate că Ana nu are nevoie atât de braţele mele în jurul ei, cât de mine, liniştită şi pregătită oricând să primesc pe umăr un căpşor obosit ce caută alinare. Poate că ar trebui să învăţ să tac şi doar să-i spun cât de tare o plac. Şi mai ales să-i spun că totul va fi bine. Cred că asta am uitat să-i spun. Dar o voi face şi atunci totul va fi bine. Nu-i aşa?

Ana e mereu plină de solicitudine, mereu prezentă, mereu dornică să facă şi să ajute. Asta până când trebuie să facă ceva. Simplul cuvânt "trebuie" o transformă pe duduia drăgălaşă şi amabilă într-un căpcăun încăpăţânat care protestează cu toată forţa dată de cei 6 ani ai ei.

Iar dacă acest "trebuie" e însoţit şi de cuvântul "teme", atunci explozia de proteste e garantată. Acum, să ne înţelegem: temele astea sunt de fapt nişte exerciţii date de logoped sau nişte fişe rămase necompletate de pe la grădi. So, nimic complicat: câteva desene, o poza de colorat, nişte liniuţe. Doar că disperarea Anei e dată mai ales de faptul că trebuie făcute cu grijă. Nu repede, nu pe bandă rulantă, nu fuşerite. Doar încet şi cu grijă. Ori aceste cuvinte nu există în percepţia ei.


Pentru început apelează la fel de fel de subterfugii, doar - doar scapă: ba că e obosită, ba e foame, ba e sete, ba are pofta de o prăjitură pe care să o facem împreună. Apoi, trece la stadiul următor: îşi aranjează biroul cu o grijă şi o lentoare ce-mi afectează invariabil nervii, înşiră şi aliniază creioane, foi, gume, aprinde şi stinge lumina, ba e prea puternică, ba nu vede nimic.
Pasul trei: se apucă în sfârşit de treabă şi apare triumfătoare în două minute cu tema greşită. Tu ce crezi, e bine? o întreb. Păi, nu ştiu ce să zic... aşa şi aşa, zice ea şi pleacă boscorodind la masa de tortură să corecteze ce a greşit. Operaţiunea se repetă de vreo două ori înainte să fac şi eu apel la artileria grea. Şi anume, discursul despre şcoală, muncă şi viaţă. Şi dă-i şi luptă: dacă nu vrei să înveţi, nicio problemă, există meserii pentru care nu-ţi trebuie carte. Uite, poţi să te faci gunoier.


Ce-a înţeles Ana din aceste pilde e greu de spus, după cum se va vedea în cele ce urmează.
Plimbându-se cu taică-su prin cartier acum câteva zile, Ana dă peste o porţiune de gazon pe care tronau nişte gunoaie. Copila strânge o hârtie şi o aruncă la coş. Foarte frumos din partea ei. Vrea să facă la fel şi cu o sticlă de plastic.
-Nu pune mâna pe ea, cineva a pus gura şi tu nu ai unde să te speli pe mâini, zice tatăl.
Nici gunoierii nu pun direct mâna, au mânuşi şi un cleşte cu care ridică de pe jos gunoaiele. Uite, vezi, pentru meseria asta nu-ţi trebuie şcoală. Oricine poate să o facă, chiar şi tu! continuă el convins că a dat lovitura.
-Dar eu n-am cleşte, răspunde Ana posomorâtă.


Şi pare mai degrabă întristată de lipsa ustensilei decât de perspectiva unei munci în aer liber. Şi când te gândeşti câte ar putea ea să facă cu un cleşte d-ăla adevărat, de gunoier!