Pe când mă plimbam ieri cu Ana prin cartier, mi-a răsărit în faţă un personaj îmbrăcat în roşu, înarmat cu o foaie de hârtie şi un creion.
- Bună ziua, sunt de la Uniunea Naţională pentru Progresul României şi vreau să vă pun o întrebare.
- Care progres, dom'ne? zic şi dau să trec mai departe.
- Şi întrebarea? zice el grăbind pasul după mine.
- Scurtă?
- Păi vreau doar să ştiu dacă sunteţi de acord cu eutanasierea câinilor vagabonzi.
- Da, zic sec şi plec cu Ana de mână.

Apoi mânuţa mică din palma mea se zbate încet semn că vrea să spună ceva.
- Mami, ce e aia eutanasiere?
Respir adânc şi spun adevărul.
Copila se uită la mine. La început mirată, mai apoi furioasă. Lacrimi mari îi curg pe obraji. Se revoltă. De ce să îi omorâm? De ce nu putem să le găsim stăpâni?
Aşa ar fi frumos. Aşa ar fi ideal. Dar ei sunt mulţi. Prea mulţi. Doar în parc la noi e o haită ce pune pe fugă orice câine străin şi orice biciclist.

Câinii vagabonzi muşcă. Nu toţi. Şi nu pe toată lumea. Şi se luptă pentru niscava mâncare. Şi umblă în gaşcă şi au teritorii pe care doar ei le ştiu. Şi te simt dacă ţi-e frică. Şi mie îmi e. Mai ales pentru Ana. Că e mică şi nu vreau să ajungă să fie fugărită, încolţită, trântită la pământ şi muşcată. Ca băieţelul din Vaslui, parcă, ce acum e internat la Terapie Intensivă după ce a fost sfârtecat de nişte dulăi.

Sigur, există şi ochii umezi de căţei care te privesc cu speranţa că poate îi vrei, că poate îi hrăneşti, că poate îi iei acasă. Şi eu aş vrea să poată fi adoptaţi şi să locuiască cu o familie iubitoare. La fel cum aş vrea să nu mai existe orfelinate şi foamete în lume şi boli şi părinţi alcoolici şi mame denaturate.

Dar despre asta nu m-a întrebat nimeni. Doar despre câini. Şi doar cei de la UNPR. Şi doar pentru propagandă electorală.

Mi-am luat pantofi cu toc. Negri, cu vârf ascuţit, aşa cum nu am mai avut de mult. Nici nu mai ştiu de când. Probabil, din ziua în care am văzut că nu e deloc uşor să mergi pe tocuri. Pe tocuri nu poţi să te grăbeşti foarte tare. Pe tocuri te doare coloana. Şi genunchiul. Mai ales ăla pe care mi l-am rupt încercând să învăţ să schiez împreună cu Ana.

Pe tocuri faci clap-clap şi parcă toată lumea întoarce privirea după tine. Şi strâmbă din nas. Mai ales când vede că mergi îndoind genunchii. Pe tocuri nu poţi alerga pe scările de la metrou şi nici după autobuz. Iar dacă se rupe tocul, trebuie să mergi şontâc-şontâc până acasă. Pe tocuri nu poţi să te duci la nisip cu copilul şi nici să vă fugăriţi prin parc.

Dar lumea pe tocuri e altfel. Miroase a parfumuri bune, se dă cu ruj roşu închis şi-şi poartă părul prins în coc. Îi plac vitrinele şi tarabele cu flori. Are unghiile făcute cu lac, ciorapi cu model şi ochelari negri de soare. De sus, de pe tocuri, oamenii pot fi îmblânziţi cu un zâmbet. Unul şic, discret, din spatele ochelarilor.

Pantofii mei cu toc, cei noi şi negri şi cu vârful ascuţit stau cuminţi în cutie. Încă nu am ieşit în lume cu ei. Doar până în faţa oglinzii. Şi deja lumea era altfel. Şi mirosea a parfum.

Ana s-a îndrăgostit. Se numeşte Roger. E un pic mai mare ca ea, e brunet şi adoră peştele. E actor şi are decapotabilă. Are coadă, dar din fericire, niciun tatuaj.
Roger e un leu de mare pe care am avut bucuria să-l cunoaştem vineri seară, la spectacolul din Parcul Titan al Circului Scott din Suedia.

Ce caută nişte suedezi într-un parc din Bucureşti? Acelaşi lucru pe care îl caută şi confraţii lor ukrainieni în Parcul Moghioroş şi circarii români lq Circul Globus. Cu toţii speră să câştige Leul de Aur la Festivalul Internaţional de Artă a Circului- FIAC, ediţia a III, organizat în perioada 20 septembrie-2 octombrie 2011 în capitală.
Aşadar, până pe 2 octombrie, avem circ de două ori pe zi, de la 10h şi de la 18h30, în două parcuri din Bucureşti şi circ la Globus de la 15h cu spectacolul Destinul Dacilor.

Acum că v-am introdus în temă, hai să vă povestesc despre Circul Scott, că doar pe ei i-am văzut. Este poate cel mai bun spectacol de circ de care am beneficiat live. Fără momente de umplutură în timpul cărora să riscaţi să vă pierdeţi copiii prin sală, cu multe animale, nişte acrobaţii absolut fenomenale şi un clovn super simpatic. Am văzut elefanţi şi cai arabi, am văzut un magician simpatic, doi acrobaţi ce mergeau pe sârmă pe bicicletă, unul pe umerii celuilalt, asta după ce cu o jumătate de oră mai devreme se dădeau pe aşa-zisa roată a morţii legaţi la ochi şi sărind coarda.

Au fost şi doi saltimbanci talentaţi şi un magician carismatic şi bineînţeles Roger al nostru. Sincer, dacă aş avea cum să-mi aleg un animal de casă, pe ăsta l-aş vrea. E drăguţ focă, dacă îmi permiteţi să spun aşa, vine pe scenă într-o maşinuţă decapotabilă, aplaudă, se fandoseşte şi chiar încearcă să cânte.

Biletele sunt scumpe. Cel mai ieftin e 40 lei şi cel mai scump 60 lei. Înainte să protestaţi, trebuie să vă gândiţi că animalele alea trebuie bine hrănite şi îngrijite. Altfel, riscă să ajungă ca cele de la Zoo Băneasa.
O idee ar fi să meargă copiii cu şcoala sau grădiniţa, aşa vor beneficia de preţ de grup, adică 20 lei de copil.

Ana va merge joi again la Circul Scott, de data asta cu colegii. Ştiu că a văzut deja spectacolul, dar nu am inima să-i spun că nu o las. Mai ales că abia aşteaptă să-l revadă pe Roger al ei.

Şi pentru că tot vă spuneam acum două zile că a venit, a venit, toamna, vorba cântecului, ei bine în Parcul Naţional (fost 23 August) sfârâie grătarele şi se coc pâinile. Cu alte cuvinte mai puţin poetice, e a nu ştiu câta ediţie a Festivalului pâinii. Ce naiba mai e şi asta?

Păi e cam aşa: multe tarabe pline cu fel şi fel de chestii -- de la şunci la brânzeturi, borcane cu miere şi zacuscă, dulciuri, sticle de palincă, leacuri băbeşti şi naturiste până la căciuli de blană, ţoale şi gablonzuri. Toate astea împânzesc aleile parcului şerpuind în jurul unei scene centrale pe care cântă şi ţopăie  feciori şi fete spre deliciul copiilor şi al babelor.

Ce e bine la acest târg: faptul că puteţi lua masa în oraş. Există mese, există mici, friptură, sarmale, gogoşi şi bere germană. Şi un loc unde copiii pot să picteze figurine de lemn şi ipsos. Şi o doamnă din Bistriţa care vinde nişte mere superbe şi nişte gogoşari minunaţi. Ce nu e bine: că e lume. Multă lume dezlănţuită şi flămândă şi nemiloasa în goana ei după mâncare.

Ce recomand: prăjiturile şi dulciurile de casă. Un stand cu fel de fel de bomboane, caramele, ciocolată, totul de casă. Bune, foarte bune. Se găsesc pe aleea centrală, pe partea dreaptă, cum treci de locul cu scena. Ce nu recomand: tartele cu fructe de la Chocolat. Arată extraordinar, costă pe măsură, dar au un gust de doi lei.

Bun, cam asta ar fi. Acum voi trebuie să decideţi dacă merită să daţi o fugă sau nu. Uite, am pus şi nişte poze să vă fie mai uşor. Şi vă mai spun că târgul se termină în seara asta. Şi că Anei i-a plăcut.

Ana, etichetele ei şi gemul meu.

Gata, a venit toamna! Mi-au trebuit trei săptămâni de septembrie ca să recunosc şi eu în sfârşit că toamna a sosit oficial. Cu dimineţi răcoroase, cu frunze gălbui şi castane, cu dovleci plăcintari ce-şi lăfăie burdihanul pe tarabele din piaţă, cu mormane de struguri şi braţe de crizanteme galbene şi proaspete.

Şi cu prune. La noi la ţară, nea Dan a venit într-o dimineaţă cu două lăzi pline. Ni le-a trântit pe masă şi a plecat în livadă să termine de bătut prunii. Nu-i an bun ăsta! Ia uită-te la ele cum stau lipite de crengi şi nu-şi dau drumul la codiţe! zicea nea Dan şi poc, poc cu băţul peste ramuri. Până la urmă ostenite, poamele se lăsau doborâte la pământ unde se mai odihneau un pic înainte să ajungă în cazanul de ţuică.

La mine, au ajuns în borcane. Zece borcănele cu gem cu zece etichete hand-made. Ziceţi şi voi: nu-i aşa că a venit toamna?

- Ajung cam într-o oră!
Am închis telefonul şi am dus instinctiv mâna la piept. Inima îmi bătea nebuneşte. Ştiam că va fi în sfârşit al meu. Sau mai bine zis, speram. Am aruncat o privire în jur şi fără să-mi dau prea bine seama ce fac, m-am trezit că pun mâna pe o cârpă de praf şi încep să mă agit prin bucătărie.

Dintr-o dată, timpul trecea mult prea încet. Ceasul parcă amorţise şi minutele păreau că atârnă suspendate pe cadran. Hai odată, mişcă-te mai repede! Parcă şi vocea interioară îmi tremura. Obrajii îmi ardeau, aşa că am încercat să-mi ascund emoţia sub un strat de pudră. M-am uitat în oglindă, mi-am strîns părul la spate. Nu e bine! L-am desfăcut din coadă şi mi-am trecut degetele prin el. Încă juma de oră şi apoi va fi aici.

Dar dacă nu vine? Dacă se va întâmpla ceva şi nu va putea ajunge? Am scuturat din cap ca şi cum aş fi vrut să arunc departe toate gândurile rele. Trebuie să gândesc pozitiv. Va veni la timp, va suna la uşă, voi deschide, îmi va zâmbi. Da, da, aşa va fi! Trebuie să gândesc pozitiv, îmi spuneam în gând în timp ce pe hol se auzeau paşii lui.

Şi a venit. Nu a stat mult, cât să completeze un proces verbal. Nici nu a zâmbit. Dar mi-a dat contorul. Lumeee, lumeee! Am contoooruuul de la Distrigaz şi voi avea voie să pornesc centrala la iarnă! Şi voi avea căldurăăă şi apă caldăăă cum au şi alţi oameni pe lumea asta! 

Cu contor, lumea e mai frumoasă! Ca atunci când iubeşti.

A început prin a zburda veselă pe aleile din faţa Ateneului în rochiţa ei cu floricele. Apoi a continuat să dea să alerge în holul mare. Stai locului, că te pierdem! A fost fericită când am luat-o în sus pe scări pe care le urca din două în două sau într-un picior -- oricum, numai normal nu. A început să se fâţâie în toate părţile până am găsit trei locuri libere. Ia te uită, mai e o fetiţă ca tine, chiar în dreapta ta. La fel de elegantă!

Apoi a început: orchestra să cânte pe scenă şi copilul să se mişte pe scaun. După două acorduri, Ana alunecase deja de pe fotoliu şi se sprijinea pe un genunchi de-al meu. Încă două acorduri au fost suficiente să se cocoaţe la mine pe genunchi. Apoi a încercat să dirijeze puţin şi discret. S-a uitat pe pereţi, la tavan, la cei din spate, la cel din faţă. Nu-l vedea prea bine, aşa că a încercat să se apropie de el cât mai mult până capul ei aproape că i se aşezase pe umăr. Oricum, ziceam mersi că nu vorbeşte.  Peste două minute a vrut apă, apoi nu a mai vrut.

La un moment dat, am realizat că deja nu mai ascultam, ci încercam să-i găsesc ceva de făcut. Mă uitam la fetiţa cealaltă. Părea foarte liniştită şi absorbită de ce se întâmplă pe scenă. Poate că e la şcoala de muzică! Sau poate că învaţă şi ea să cânte la vioară! Poate că părinţii ei au dus-o de mică la concerte, nu ca noi! Şi tocmai când începusem să-mi reproşez vrute şi nevrute, un poc a stricat pentru o secundă armonia din jur.

Fetiţa cea cuminte, cultă şi elegantă de lângă Ana îşi scăpase pantoful din picior. Acum încerca pe tăcute să-l nimerească pe sub scaun, mişcând frenetic din degetele de la picioare. Din păcate, sandalele Anei erau bine prinse şi deci nu-i puteam propune aceeaşi distracţie. În plus, am avut grijă să-i spunem că dacă se plictiseşte, nu e nicio problemă, putem pleca. Prin urmare, s-a plictisit şi, după juma de oră, am fugit la aplauze către ieşire. Mami, tati! A fost frumos, totuşi! Mi-a plăcut cum se agita dirijorul!

 Data viitoare, o încalţ cu pantofi!

Ieri seară, în parc, Ana se lăuda la toată lumea ce zi frumoasă o să aibă ea astăzi şi cum va merge ea cu mama şi cu tata să vadă un spectacol. De dimineaţă, lucrurile au început însă altfel decât mă aşteptam. În primul rând copilul din pat semăna cu al meu, dar vocea era a altcuiva- a cuiva bătrân, bolnav şi fumător care şi-a petrecut noaptea la bar. După nişte albastru de metil cu miere băgat pe gât, a reuşit în sfârşit să articuleze câteva cuvinte din care am aflat că o doare acolo jos, sub limbă şi pe lângă falcă şi că n-are chef de nimic.

Şi după cum declara copila ieri, astăzi aveam program. În trei. La Ateneu. La festival. La Saint Martin in the Fields. La 17h. Moca.
În disperare, am înşfăcat linguriţa cu albastru de metil şi i-am vârât-o iar în gură.
- Nu-i aşa că e un pic mai bine?
- Îhî.
- Păi de ce nu vorbeşti?
- Mă doare în gât.

OK, am lăsat-o moartă. Am hotărât să aştept răbdătoare după- amiaza şi să văd în ce ape se va scălda. Dacă se lasă cu febră, rămânem la domiciliu. Dacă e bine şi are tonus bun, cum spune doctorii, ne culturalizăm.

Revin cu veşti. În primul rând, Ana nu frige şi nu se mai plânge de gât. În al doilea rând, azi a luat prima ei lecţie de pian. La grădi. Cu profa de muzică. Ea a vrut, nu daţi cu parul. Eu când am aflat preţul am încercat într-un prim stadiu să o conving că e afonă. Apoi am aflat că vocea în sine nu contează atât de tare. Aşa că am hotărât să o las cât să vadă şi ea cu ce se mănâncă. Oricum, ca un Geamăn ce se află, cred că se va plictisi destul de repede.

Pentru început, profit de noua ei pasiune ca să-i vând mai bine concertul de azi. Sper să nu se fâţâie excesiv şi să reziste măcar o parte. Sau măcar să tacă, poate aşa îi va trece complet răguşeala. Tot ar fi ceva.

Cine cunoaşte metode pentru ţintuirea plodului în scaun, să arunce aici.

Este vineri, bine-mi pare
Eu sunt gata de plecare.

Aşadar, eu plec la ţară. Între timp, iată cu ce vă puteţi umple voi timpul, ăştia din Bucureşti, că ceilalţi nu aveţi nevoie de ideile mele cu miros de Dâmboviţa.

Revenim deci. Păi aveţi noroc că se anunţă un week-end super tare, cum zice mai nou fie-mea.
Se redeschide Muzeul Antipa, pe 17 septembrie. Aşa că nu mai staţi pe gânduri, merită din plin. Dacă nu, puteţi să încercaţi câte ceva organizat cu ocazia Zilelor Bucureştiului care sărbătoreşte 552 de ani. Prin urmare, trei zile se încinge treaba. Aveţi intrare gratuită la teatru, puteţi să vizitaţi moca şi Arcul de Triumf, dar doar sâmbătă şi duminică. Sau dacă nu vă sperie statul la coadă, încercaţi să vă daţi cu vaporaşul pe lacul Herăstrău. În sectorul 2 aveţi prin bunătatea lui dom' primar un târg de produse şi obiceiuri tradiţionale româneşti. Aveţi grijă la portofele, dacă tot e cu obiceiuri strămoşeşti.

O ultimă recomandare înainte să vă fac cu mână din maşină, duceţi-vă copiii la filmul cu Strumfi. Îl găsiţi la Hollywood Multiplex sub denumirea de The Smurfs. Eu am beneficiat de el acum vreo săptămână şi mi-a plăcut. Chiar mult. Chiar foarte mult. Şi Anei la fel. E haios, e dublat, e cu Strumfi mici şi coloraţi, cu actori simpatici, cu un Basset lung şi cu şapcă. Deci merită!

Bun, cam asta ar fi. Nu fiţi cârcotaşi, că aveţi din ce alege. Aveți chiar şi multe concerte care mai de care, că doar d-aia e ditamai festivalul international de muzică la noi în capitală.

Buuun, cam asta ar fi. Acuma pot şi eu să plec liniştită?

Eram ieri în Parcul naţional, când ţâr ţâr telefonul. Era Ada, proaspăta mea vecină de cartier. Că vine şi ea în parc cu familionul. Ana devine brusc emoţionată. Chiar are o fetiţă? Şi chiar e de vârsta ei? Păi chiar are şi chiar vine. Şi au venit -- Irina pe bicicletă, soră-sa în căruţ, cum îi şade bine oricărui bebe de câteva luni şi la coadă Ada cu consortul.

Ana şi-a luat brusc în serios rolul de amfitrion . Că deh, ea e veche în parc. Au luat-o la trap ea pe trotinetă, Irina pe bicicletă, noi în urmă, unde ne e locul.

Ce mi-a plăcut a fost sincronul perfect de gânduri şi cuvinte dintre mine şi Ada.
- Mama, mă dai în gonflabile?
- Nu! am zis noi la unison.

Câteva minute mai târziu, o nouă tentativă din partea copilelor.
- Mama, mă dai în....
- Nuuuu!
Din nou, sincron perfect. Cum numai maternitatea şi anii de radio ţi-l pot oferi. Prietenii ştiu de ce.

Hai să spun o vorbă şi despre progenitura din căruţ, pentru că merită. Mi-a tras nişte zâmbete atât de drăgălaşe că m-am topit.

Frumoasă după amiaza asta, când Ana a cunoscut-o pe Irina.

- Ştii de ce îmi iau în parc aparatul meu foto? îmi aruncă Ana întrebarea din vârful celor 120 şi ceva de centimetri ai ei.
- Nu am nici cea mai vagă idee.
- Să fotografiez parcul şi să il arăt prietenului vostru din Canada.
Zis şi făcut. Ana şi-a luat în serios rolul de fotoreporter şi a trecut la pozat tufe, flori, iarbă, mizerii şi chioşcuri.

Apoi ne-am întors acasă şi am aşteptat. Şi am aşteptat până când s-a auzit soneria şi prietenul din Canada a venit. Şi i-a adus şi bomboane. Şi s-a uitat şi pe pozele ei. Şi a mâncat lângă ea la masă. Şi pentru că e un burlac înrăit, fără copii şi fără riduri, a ascultat-o cu răbdare, nu a şutuit-o, nu a zâmbit cu subînţeles la explicaţiile ei copilăreşti, nu i-a spus să stea dreaptă, să vorbească rar şi să aibă grijă să nu cadă cu scaunul de la atâta bâţâială. Şi a fost suficient.

- Mama, mie îmi cam place de prietenul ăsta al vostru.
Bravo, Nae! zic în mintea mea. L-ai văzut fără soaţă şi cu bomboane şi ţi-a sucit minţile!

Azi la grădiniţă, Ana cu o privire de victimă, s-a plâns colegelor:
- N-am dormit toată noaptea de cât au putut să vorbească tata şi prietenului lui!

Să vezi cum o să fie când va trebui să-i şi asculţi!  OK, am fost rea, dar nici eu nu am dormit prea mult azi noapte.

Diseară vine Alex. În vizită, la noi acasă, după 6 ani de Canada. Ne-am văzut deja în week-end, pe fugă, căci noi fetele avem încă oră de culcare. Dar diseară vine la noi acasă, să facem paste şi să desfacem un vin din Toscana ţinut special pentru depănat amintiri.

O să ne aducem aminte cum eram când ne-am cunoscut la terasa Andu de lângă Arcul de Triumf, cum am realizat amândoi că ne cunoaştem din copilărie şi cum încercam să leg o conversaţie prietenoasă în timp ce nu aveam ochi decât pentru prietenul lui. Şi pe care am şi pus gheara şi-l ţin bine de vreo 11 ani.

O să ne hăhăim gândindu-ne la toate nopţile nedormite, la toate barurile unde adormeam cu capul pe masă căci băieţii nu terminau bârfa, la plecările la munte unde admiram brazii de după mormanele de cutii de bere, la certurile din miez de noapte când aburii de alcool ţineau loc de gânduri.

Şi parcă văd că exact în clipa când mă voi simţi ca la 20 de ani, o vocişoară se va face auzită:
- Mami, cine e domnul?

- Mama, pot să te întreb ceva?
- Îhî.
- Dacă, dar doar dacă, o să câştig, nu-i aşa că o să fie minunat?

Cam aşa se desfăşoară conversaţia cu Ana, de când a înscris-o ta-su la un concurs organizat de Cora. Unul din alea multele unde bagi numele puradelului în computer şi el speră şi aşteaptă şi uite că mama lui de calculator nu-l alege pe el ci pe altul mai norocos. Dar 'geaba i-am spus şi eu şi taică-su acelaşi lucru, că Ana a vrut musai să participe şi ea.

- Măi fetiţă, nu te baza pe noroc că o să fii dezamăgită. Înţelege şi tu că sunt puţine şanse să fie exact numele tău tras la sorţi.
- Dar există totuşi o şansă, nu-i aşa? insistă căpoasa mamii.
- Una mică, atâtica, mai mică decât tine.
Nu se lasă şi porneşte iar la atac. Dar schimbă tactica.
- Oricum, eu am ţinut minte vorba aia.

Mă gândesc la ce mostre de înţelepciune i-am servit de-a lungul timpului.
- Care, mamă?
- Speranţa moare ultima!

Cu aceste cuvinte s-a încheiat ieşirea noastră în oraş de sâmbătă seară. O ieşire îndelung plănuită de mine şi de Ana încă de dimineaţă, pe când ne plimbam amândouă- ea pe role, eu pe picioare- pe Aleea Belvedere de pe lângă proaspătul stadion cu peluză problematică. După ce s-a dat cu patinele prin toate bălţile, am decis să o tăiem spre casă prin Parcul Naţional unde era petrecere mare. Un fel de târg cu grătare, sarmale, bere şi gogoşi. Cum fii-mea este dornică să iasă la restaurant ori de câte ori are ocazia, am hotărât să prelungim cu o zi seria surprizelor de Sf. Ana şi să ne înfiinţăm cu toţii mai pe seară la un mic şi un langoş cu gem.

Bineînţeles că pe la 18h, Ana a început să se miorlăie că îi e foame, că parcă-parcă ar mânca ceva, doar vom merge mai repede la grătarele din parc. Zis şi făcut. Am ajuns, ne-am aşezat la o masă, am luat nişte mici şi o pulpă de pui pentru ea şi tocmai când ne pregăteam pentru nişte gogoşi, Ana a dat peste paharul cu bere al lui ta-su şi s-a făcut leoarcă. Scap un hai măi, Ana ştergând nervos cu un şerveţel copil ud.

Cu bluza umedă şi stropi de bere prelingându-i-se în sandale, a pornit cătrănită în spatele nostru să cumpărăm gogoşi pentru acasă. Că de rămas la masă, nici vorbă la cât de udă eşti!
Acum stă bosumflată şi se învârte printre picioarele mele.
- A fost bine în oraş?
- Păi ăsta nu a fost ieşit în oraş. A fost doar o plimbare de seară şi un mâncat în parc.
 Ce să mai spun, doar: hai măi, Ana!

- Mami, nu-i aşa că e foarte rău să fii nebun?
- Da, e groaznic, îi răspund în timp ce o strâng lângă mine să o apăr de nebunul cartierului în plină criză de furie. Îmbrăcat în haine de femeie, cu o sacoşă pe cap, ţipă şi gesticulează la uşa magazinului din care mi-e frică să ies.
Deşi speriată, Ana se uită cu ochii trişti spre el.
- Săraca mama lui, trebuie să aibă grijă toată ziua de el! Cred că e tare obosită. Şi cred că îi e şi milă de el. Ce bine că eu nu sunt nebună şi că pot să mă bucur de tot ceea ce e în jurul meu.
O iau în braţe. Da, ce bine! Ce bine că eşti aşa cum eşti.

Să-mi trăieşti, Ana mea!

Până astăzi, ziua de 9 septembrie era a noastră şi doar a noastră. Ne-am ales-o cu grijă când am decis să facem nunta, acum 11 ani şi tot atunci am spus că dacă va fi să avem o fetiţă o va chema Ana.  Aşa era 9 septembrie al nostru.

Până azi la prânz când am aflat că cineva ne-a furat-o. Cu totul. Cineva care s-a furişat cu nesimţire în viaţa noastră, care ne urmăreşte de vreo două luni încoace, fără vreun cuvânt, fără să lase urme. Stă pur şi simplu în coasta noastră şi rânjeşte. Cin' să fie, cin' să fie?

Păi cine altul decât Distrigazul. Inamicul nostru de peste vară, the bad gay, omul negru ce nu dă aprobări, nu răspunde la telefon, nu semnează, nu vorbeşte, nu vine şi nu-i pasă. Vă vine sau nu să credeţi, dar mâine, 9 septembrie, ziua când noi ne sărbătorim nunta şi copilul, este şi ziua Gazierului sau cum se numeşte omul ăsta ce lucrează la gaze.
Iar de ziua lui nu semnează, nu aprobă, nu răspunde. De ziua lui pur şi simplu are liber. Şi stă.

- Nu vreaaau la culcare! Vreaaau şi eu să mă uit la meci!
Prăbuşită pe canapea, cu un pahar de lapte în mână, Ana nu se dezlipea de ecranul televizorului unde până în urmă cu câteva minute se plimbase Mica Sirenă.

Mă uit la ea amuzată. Hop şi ea cu meciul ei. Apoi, se dezlănţuie:
- Ştii că Mihai e pe stadion cu bunicul lui? zice ea cu un aer important. Noi de ce nu am mers acolo?
- Păi, nu ne interesează, răspundem şi eu şi ta-su la unison.
- Dar pe mine mă interesează, replică ea sec în timp ce începe să se frece la ochi.

Atunci vine consortul cu o idee:
- Hai pe terasa blocului să vedem stadionul de sus.
În două minute e încălţată şi tremură de emoţie la uşă. O aud cum ciripeşte veselă pe holul blocului şi îi ţip din urmă soţului ai grijă să nu păţească ceva!

Nu păţeşte nimic şi zece minute mai târziu e din nou pe canapea cu ochii lipiţi de ecran.
- Dar când începe şi care sunt francezii?
Urmează o explicaţie seacă, întreruptă de vocea copilei care îi vede pe arbitri:
- Aha, sunt trei. Unul de mijloc şi doi laterali.
Mă uit la ea, apoi la soţ care dă din umeri.
- Măi gămălie, tu de când te pricepi la fotbal?
- Ne-au învăţat la grădi despre sporturi. Acum hai că începe!
Redusă la tăcere, îmi aduc aminte că la grădi îi învaţă şi engleză şi să scrie şi multe altele de care Ana nu-şi aduce aminte. Bine că ştie cum stă treaba cu arbitrii. Şi tranşez:
- Acum, hai la culcare că e târziu. Lasă că dacă bagă cineva gol, o să auzi urlete în tot cartierul.

Dar nu s-a auzit nimic. A fost o noapte liniştită cu un pic de ploaie spre dimineaţă.

La grădiniţă au mărit taxa. Aşa brusc, fără ne scuzaţi, fără ne pare rău. Am găsit un bilet cu noile tarife în ghiozdanul Anei, pitit după două desene şi un pachet de şerveţele. Sigur, sunt tarifele la cursurile opţionale, alea pe care dacă nu vrei nu le faci, dar ar fi păcat ca cea mică să stea şi să se uite la ceilalţi copii cum se distrează, nu-i aşa? Au mărit şi taxa propriu zisă, dar de asta ştiam- ne-au avertizat din iunie că o vor face. Cică costă mult consumabilele.

O să ziceţi că astea sunt texte de îmbrobodit părinţii, că până la urmă nu putem să avem şi să oferim totul. Iar copilul trebuie să înţeleagă. De acord, dar ce te faci când mai ai doar un an de grădiniţă şi vrei să fie perfect. Adică, la fel ca şi până acum. Cam asta vede Ana şi mi-e clar că pe asta se bazează şi directoarea de la Arlechino http://www.arlechino.ro/ când a decis să ne mai ceară nişte bani. Că dacă nu s-a plâns lumea prea tare până acum, înseamnă că mai merge.

De fapt, asta am observat în multe locuri la noi în ţară. Sistemul te încearcă. Ia să vedem, dacă încerc să profit un pic de tine, te superi? Nu? Super! Păi atunci, ia să vedem ce pot să-ţi mai cer. Şi prostu înghite. Ba că n-are rost să spună, ba că nu ai cu cine să te cerţi, ba că n-are noimă să ne ţigănim sau că e tot aia dacă ne supărăm sau nu. Dacă fiecare o face în banca lui, fireşte că e tot aia. Dacă ne-am supăra toţi, poate s-ar schimba ceva, ceva. Dar nu. Asta cu mai mulţi, nu ţine. De fapt sloganul este mai bine stai cuminte în banca ta să nu deranjezi.

Acum stau şi mă gândesc ce voi face cu noua taxă. Ana mi-a spus deja că ar vrea să meargă la aceleaşi
cursuri ca şi anul trecut. Ceilalţi părinţi s-au declarat revoltaţi şi mulţumiţi că mai au doar un an de grădi şi scapă de banii aruncaţi pe geam. Şi eu ce să fac? Parcă aş vrea să spun cuiva. OK, v-am spus vouă, dar simt că nu e suficient.

O să spun la şedinţa cu părinţii cu riscul să mi se răspundă ca în anii trecuţi că fericirea copilului e mai presus de bani.
O să văd ce voi face. Dar de spus, tot o să spun. Măcar să nu mor taciturnă, vorba lui Nichita Stănescu.

Ştiu, cine nu vrea? Cele trei zile petrecute la Sighişoara nu mi-au încărcat nici pe departe bateriile. Problema este că pendulez între voinţă şi putinţă. Vocea raţiunii, destul de mică şi de pricăjită, ce-i drept, îmi spune să încetez cu ideile mele trăznite ce mă fac să-mi fi dorit să ajung călător de profesie şi să mă gândesc mai bine la facturi, cheltuieli şi alte daravele. Dar ce să fac cu cealaltă voce ce urlă în capul meu de vreo două zile făcându-mă să bat Internetul în lung şi-n lat, doar-doar voi pica peste vreo ofertă last-minute? Pe care să o ascult? Inutil să-i întreb pe cei din familie. Ştiu şi ei foarte bine că dorul de ducă din mintea mea se aude până la vecini.

Încerc să mă calmez singură şi să-mi spun că asta e, nu e grav dacă nu vom pleca nicăieri. Că nu se întâmplă nimic dacă pentru odată voi intra în pielea adultului responsabil şi voi încerca să economisesc pentru zile negre. Că Turcia aia cu plaja şi marea ei la care speram ajunge în octombrie o să fie tot acolo şi la anu'.
Da, dar la anu', Ana va fi altfel. Un pic mai mare. Va conta? Nu ştiu. Va mai râde tot aşa din inimă la desene animate cu Pluto? Va mai vrea să ne luăm la întrecere cu valurile? Va mai şti să facă cozonaci din nisip? Va mai arunca costumul de baie pe jos să stea în fundul gol în apă fără urmă de roşeaţă în obraji? Va mai veni lângă mine în bucătărie şi se va mai preface că găteşte, bodogănind singură minute în şir cu fel de fel de linguri şi castroane înşirate pe lângă ea?

Poate că da. Dar poate nu la fel de mult. Poate nu cu atâta poftă. Sigur, nu trebuie să plecăm nicăieri pentru a ţine timpul pe loc. Oricum nu stă. Şi nici noi. Doar că o vacanţă îl păstrează altfel. Va fi toamna când am fost plecaţi toţi trei. Altfel, va fi doar toamna trecută, sau acum două toamne şi apoi va dispărea cu totul.