A început prin a zburda veselă pe aleile din faţa Ateneului în rochiţa ei cu floricele. Apoi a continuat să dea să alerge în holul mare. Stai locului, că te pierdem! A fost fericită când am luat-o în sus pe scări pe care le urca din două în două sau într-un picior -- oricum, numai normal nu. A început să se fâţâie în toate părţile până am găsit trei locuri libere. Ia te uită, mai e o fetiţă ca tine, chiar în dreapta ta. La fel de elegantă!

Apoi a început: orchestra să cânte pe scenă şi copilul să se mişte pe scaun. După două acorduri, Ana alunecase deja de pe fotoliu şi se sprijinea pe un genunchi de-al meu. Încă două acorduri au fost suficiente să se cocoaţe la mine pe genunchi. Apoi a încercat să dirijeze puţin şi discret. S-a uitat pe pereţi, la tavan, la cei din spate, la cel din faţă. Nu-l vedea prea bine, aşa că a încercat să se apropie de el cât mai mult până capul ei aproape că i se aşezase pe umăr. Oricum, ziceam mersi că nu vorbeşte.  Peste două minute a vrut apă, apoi nu a mai vrut.

La un moment dat, am realizat că deja nu mai ascultam, ci încercam să-i găsesc ceva de făcut. Mă uitam la fetiţa cealaltă. Părea foarte liniştită şi absorbită de ce se întâmplă pe scenă. Poate că e la şcoala de muzică! Sau poate că învaţă şi ea să cânte la vioară! Poate că părinţii ei au dus-o de mică la concerte, nu ca noi! Şi tocmai când începusem să-mi reproşez vrute şi nevrute, un poc a stricat pentru o secundă armonia din jur.

Fetiţa cea cuminte, cultă şi elegantă de lângă Ana îşi scăpase pantoful din picior. Acum încerca pe tăcute să-l nimerească pe sub scaun, mişcând frenetic din degetele de la picioare. Din păcate, sandalele Anei erau bine prinse şi deci nu-i puteam propune aceeaşi distracţie. În plus, am avut grijă să-i spunem că dacă se plictiseşte, nu e nicio problemă, putem pleca. Prin urmare, s-a plictisit şi, după juma de oră, am fugit la aplauze către ieşire. Mami, tati! A fost frumos, totuşi! Mi-a plăcut cum se agita dirijorul!

 Data viitoare, o încalţ cu pantofi!