miercuri, 21 septembrie 2011

Concertul: post factum

A început prin a zburda veselă pe aleile din faţa Ateneului în rochiţa ei cu floricele. Apoi a continuat să dea să alerge în holul mare. Stai locului, că te pierdem! A fost fericită când am luat-o în sus pe scări pe care le urca din două în două sau într-un picior -- oricum, numai normal nu. A început să se fâţâie în toate părţile până am găsit trei locuri libere. Ia te uită, mai e o fetiţă ca tine, chiar în dreapta ta. La fel de elegantă!

Apoi a început: orchestra să cânte pe scenă şi copilul să se mişte pe scaun. După două acorduri, Ana alunecase deja de pe fotoliu şi se sprijinea pe un genunchi de-al meu. Încă două acorduri au fost suficiente să se cocoaţe la mine pe genunchi. Apoi a încercat să dirijeze puţin şi discret. S-a uitat pe pereţi, la tavan, la cei din spate, la cel din faţă. Nu-l vedea prea bine, aşa că a încercat să se apropie de el cât mai mult până capul ei aproape că i se aşezase pe umăr. Oricum, ziceam mersi că nu vorbeşte.  Peste două minute a vrut apă, apoi nu a mai vrut.

La un moment dat, am realizat că deja nu mai ascultam, ci încercam să-i găsesc ceva de făcut. Mă uitam la fetiţa cealaltă. Părea foarte liniştită şi absorbită de ce se întâmplă pe scenă. Poate că e la şcoala de muzică! Sau poate că învaţă şi ea să cânte la vioară! Poate că părinţii ei au dus-o de mică la concerte, nu ca noi! Şi tocmai când începusem să-mi reproşez vrute şi nevrute, un poc a stricat pentru o secundă armonia din jur.

Fetiţa cea cuminte, cultă şi elegantă de lângă Ana îşi scăpase pantoful din picior. Acum încerca pe tăcute să-l nimerească pe sub scaun, mişcând frenetic din degetele de la picioare. Din păcate, sandalele Anei erau bine prinse şi deci nu-i puteam propune aceeaşi distracţie. În plus, am avut grijă să-i spunem că dacă se plictiseşte, nu e nicio problemă, putem pleca. Prin urmare, s-a plictisit şi, după juma de oră, am fugit la aplauze către ieşire. Mami, tati! A fost frumos, totuşi! Mi-a plăcut cum se agita dirijorul!

 Data viitoare, o încalţ cu pantofi!

2 comentarii:

Luminita spunea...

:) cati ani are Ana? noi am avut recent o experienta asemanatoare, dar la film. o sa scriu despre asta pe blog. au rezistat hunii mei aproape 1 ora (au 3 ani) la Cars, 3d. mult, avand in vedere asteptarile mele, putin, avand in vedere cat de mult le place Cars. dupa o ora n-au vrut de fapt sa plece, doar sa misune prin sala, sa stea in picioare si sa se hahaie tare. ce sa fac, m-am conformat societatii si am plecat...
dar inteleg ca se simte mai bine Ana, ma bucur pentru voi!

Ioana spunea...

Sase ani. Imi aduc aminte ca noi am început culturalizarea copilului la Tandarica. Si a mers de minune. Cu filmul ne-am hazardat abia pe la 4 ani si ceva.

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes