Ieri seară, în parc, Ana se lăuda la toată lumea ce zi frumoasă o să aibă ea astăzi şi cum va merge ea cu mama şi cu tata să vadă un spectacol. De dimineaţă, lucrurile au început însă altfel decât mă aşteptam. În primul rând copilul din pat semăna cu al meu, dar vocea era a altcuiva- a cuiva bătrân, bolnav şi fumător care şi-a petrecut noaptea la bar. După nişte albastru de metil cu miere băgat pe gât, a reuşit în sfârşit să articuleze câteva cuvinte din care am aflat că o doare acolo jos, sub limbă şi pe lângă falcă şi că n-are chef de nimic.

Şi după cum declara copila ieri, astăzi aveam program. În trei. La Ateneu. La festival. La Saint Martin in the Fields. La 17h. Moca.
În disperare, am înşfăcat linguriţa cu albastru de metil şi i-am vârât-o iar în gură.
- Nu-i aşa că e un pic mai bine?
- Îhî.
- Păi de ce nu vorbeşti?
- Mă doare în gât.

OK, am lăsat-o moartă. Am hotărât să aştept răbdătoare după- amiaza şi să văd în ce ape se va scălda. Dacă se lasă cu febră, rămânem la domiciliu. Dacă e bine şi are tonus bun, cum spune doctorii, ne culturalizăm.

Revin cu veşti. În primul rând, Ana nu frige şi nu se mai plânge de gât. În al doilea rând, azi a luat prima ei lecţie de pian. La grădi. Cu profa de muzică. Ea a vrut, nu daţi cu parul. Eu când am aflat preţul am încercat într-un prim stadiu să o conving că e afonă. Apoi am aflat că vocea în sine nu contează atât de tare. Aşa că am hotărât să o las cât să vadă şi ea cu ce se mănâncă. Oricum, ca un Geamăn ce se află, cred că se va plictisi destul de repede.

Pentru început, profit de noua ei pasiune ca să-i vând mai bine concertul de azi. Sper să nu se fâţâie excesiv şi să reziste măcar o parte. Sau măcar să tacă, poate aşa îi va trece complet răguşeala. Tot ar fi ceva.

Cine cunoaşte metode pentru ţintuirea plodului în scaun, să arunce aici.