Mi-am luat pantofi cu toc. Negri, cu vârf ascuţit, aşa cum nu am mai avut de mult. Nici nu mai ştiu de când. Probabil, din ziua în care am văzut că nu e deloc uşor să mergi pe tocuri. Pe tocuri nu poţi să te grăbeşti foarte tare. Pe tocuri te doare coloana. Şi genunchiul. Mai ales ăla pe care mi l-am rupt încercând să învăţ să schiez împreună cu Ana.

Pe tocuri faci clap-clap şi parcă toată lumea întoarce privirea după tine. Şi strâmbă din nas. Mai ales când vede că mergi îndoind genunchii. Pe tocuri nu poţi alerga pe scările de la metrou şi nici după autobuz. Iar dacă se rupe tocul, trebuie să mergi şontâc-şontâc până acasă. Pe tocuri nu poţi să te duci la nisip cu copilul şi nici să vă fugăriţi prin parc.

Dar lumea pe tocuri e altfel. Miroase a parfumuri bune, se dă cu ruj roşu închis şi-şi poartă părul prins în coc. Îi plac vitrinele şi tarabele cu flori. Are unghiile făcute cu lac, ciorapi cu model şi ochelari negri de soare. De sus, de pe tocuri, oamenii pot fi îmblânziţi cu un zâmbet. Unul şic, discret, din spatele ochelarilor.

Pantofii mei cu toc, cei noi şi negri şi cu vârful ascuţit stau cuminţi în cutie. Încă nu am ieşit în lume cu ei. Doar până în faţa oglinzii. Şi deja lumea era altfel. Şi mirosea a parfum.