La Muzeul satului, cu fetele mele, Ana şi mama- cea din urmă urmând să aibă grijă de cea dintâi cât timp îmi fac eu treaba pe acolo. Dacă vă întrebaţi ce treabă aş putea avea, ei bine mă duc să vorbesc cu Păcală. Fără glumă.

Anul ăsta a decis să-şi sărbătorească ziua cu public. Fără tort sau lumânări, dar cu mulţi invitaţi, cu muzică de fanfară (cică vor veni chiar cei de la Zece prăjini), cu concursuri de bătut covoare şi aruncat cu căciula, cu ateliere pentru pitici, cu cei de la Zurli care vin cu Fata babei şi fata moşneagului, cu cântece şi dansuri şi multe, multe păcăleli.

Ba cică ar fi şi o pălărie uriaşă pe care publicul e invitat să o caute şi cu care organizatorii ar fi vrut iniţial să doboare recordul de cea mai mare pălărie din lume.

Chiar dacă ăştia de la meteo au anunţat ploaie şi niscaiva vânt, eu tot mă duc. Deci, duminică, 1 aprilie, cândva între 10h şi 18h, mă duc să dau o raită pe la Muzeu. Dacă veniţi, mă găsiţi acolo. Dacă nu, promit să pun poze. Sper să fie fain şi nu doar o glumă bună.

Am două veşti. Una bună şi una proastă. Cu care să încep? Hai cu aia proastă, pe principiul cele rele să se spele. Am făcut otită. Nu doare nimic, doar că urechea stângă e moartă. S-a înfundat cu totul şi am o senzaţie neplăcută ca şi cum aş sta cu capul sub apă și valuri mici mi s-ar sparge de timpan.  Dacă e vreun doctor printre voi ce poate să-mi dea un sfat, altul decât mersul la ORL unde pun pariu că îmi vor face cinste cu o rinoscopie, îi rămân recunoscătoare. Cel mai tare apreciez sfaturile de genul stai liniştită am păţit-o şi eu şi trece de la sine în câteva zile.

Şi acum vestea bună. Am trecut în etapa a doua la concursul RoBlogFest!!! Sunt super încântată că am rămas printre cei 12 selecționați, mai ales că sincer, nu-mi făceam prea mari iluzii să fiu băgată în seamă.  Dar am fost şi vă mulțumesc frumos pentru voturi şi sunt bucuroasă să vă ştiu pe aproape. Foarte bucuroasă!

Şi acum să vă spun şi ce vreau la schimb, că doar nu credeaţi că vă mulțumesc aşa, pe degeaba. Păi aş vrea să mă votați încă o dată, pentru faza a doua de votare. Timp mai aveţi, că votul se încheie pe 3 aprilie. Ştiu că sunt pe o listă cu nume importante, ştiu că aveţi de unde alege,  dar înainte de a vota, gândiți-vă că eu am ceva ce restul n-are: otită! Ca de obicei, găsiţi banner-ul în dreapta.

Intră la capitolul datoriilor de onoare. Genul de treburi la care te gândeşti cu zile înainte, pe care le planifici din timp, pentru care tragi aer în piept, te îmbărbătezi singură în oglindă, te plângi de ele oricui se arată dispus să te asculte şi care ţin uneori trei zile şi trei nopţi, ca nunţile din poveşti.

Şi poate lucrurile nu ar fi atât de dramatice dacă nu ar exista el, copilul. O fiinţă mică şi inofensivă în aparenţă, cu zâmbet drăgălaş şi privire inocentă, care are darul de a umple casa cu maldăre de lucruri şi lucruşoare, mai mici sau mai mari, mai colorate sau mai terne, mai funcţionale sau mai stricate, mai plăsticoase sau mai catifelate, cu blăniţă sau fără, cu roţi, cu zimţi, cu mâner, de tras, de împins, de pus pe masă sau de vârât sub pat. OK, toate astea sunt lucrurile de care nu vă puteţi atinge. Pentru că indiferent cât de numeroase şi aparent inutile sunt ele, copilul nu vrea să renunţe la nimic. Iar dacă o face, obiectul trebuie musai înlocuit rapid, de preferat cu unul la fel, dar mult mai mare. Şi care eventual face şi zgomot.

Dar există şi obiectele de care vă puteţi atinge fără teamă, cele pe care le puteţi da liniştiţi, dar pe care vă încăpăţânaţi să le duceţi în pod sau pivniţă, că nu se ştie niciodată când va fi nevoie de ele, cele care vă mobilează fără rost holul sau bucătăria, cele nici prea noi pentru a fi vândute, dar nici prea vechi pentru a fi aruncate. Ce să faci cu toate astea? Păi să le duci la bazarul lui cichirichi. O idee super faină a unei mămici la fel de faine. Principiul este similar cu cel al unei consignaţii: duci ce nu-ţi mai trebuie şi-ţi recuperezi o parte din investiţie. Sau cumperi ce-ţi trebuie la un preţ mai bun decât cel de pe piaţă. Singura condiţie este ca lucrurile să fie în stare bună.

Şi acum, dragă bicicletă mică şi roşie şi tu, drag cântar de bebeluş şi voi cizmuliţe îmblănite şi tu hăinuţă nepurtată, păzeaaaa! Iar voi, dragi pantofiori de la Ortopedia sau Ortopedica, whatever, vă rog să rezistaţi încă un pic pe raft, în Obor, că voi veni în curând să vă cumpăr.

Cu drag,
Mama Anei

La Arcade sunt arcade. Şi sunt şi mese de fier forjat ce stau cuminţi afară, pe Smârdan, şi-şi aşteaptă clienţii ce urcă domol către inima centrului vechi. Sunt şi două sau trei trepte ce urcă din stradă către interiorul cu pereţi de cărămidă, reci ca un caffé frappé şi care închid între ei o cameră cu aer de altădată - cu mese la care te poţi aşeza pe o banchetă acoperită cu pernă moale şi roz, cu gramofon, cu ziare şi reviste, cu poze şi  muzică italiană ce are mai degrabă legătură cu meniul decât cu atmosfera. Miroase un pic a Paris aici, doar un pic, cât să te facă să închizi ochii, să deschizi meniul, să sari peste preţuri, să alegi şi să spui: et puis merde, o să iau ce-mi place!

Mie mi-a plăcut un frappé cu vanilie, servit în pahar cu picior şi cu pereţii înveliţi în ciocolată, cu multă frişcă şi cu două paie. Ana şi-a ales un cocktail de căpşuni, rodie şi lămâie verde. Ar mai fi vrut şi o plăcintă cu mere şi caramel, dar n-a mai putut. Dacă ar fi fost prânz şi nu dimineaţă şi dacă ne-ar fi fost foame şi nu doar sete, probabil că ne-am fi luat şi o salată mare cu muşchi de vită şi gorgonzola, sau poate nişte ciuperci gratinate cu mozzarela sau un sandwich cu prosciuto şi cartofi sau tortellini al forno, sau... dar nu, nu ne era foame. Nici după ce eu am citit de 3 ori meniul, de două ori în gând şi o dată cu voce tare, să audă şi Ana şi împreună ne-am uitat la toată lumea în farfurie să vedem ce ne-am fi luat dacă ne-ar fi prins prânzul la Arcade.

Dar nu ne-a prins. Era abia 11h30 şi eu şi fie-mea zăceam la o masă cu canapea şi pernă roz, în centrul vechi, duminică dimineaţă când mai era atât de mult până luni şi doar două ore până ni s-ar fi făcut foame.

Oare care era mai frumoasă? Cămaşa bleu cu buzunare roz în formă de inimioară sau bluziţa albă cu buline roşii? I-am pus cămaşa, a făcut o piruetă, şi-a pus o bentiţă cu buline. Parcă totuşi bluziţa era mai potrivită. Mă învârteam în jurul ei, îi aranjam câte o cută, un fir de păr răzleţ din bretonul un pic cam lung. Ar trebui să o mai tund, mă gândeam în timp ce inima o luase razna. Am emoţii, îmi spuneam şi încercam să le ascund, să le îndes în buzunarele cămăşii bleu azvârlită pe pat. Na, rămâneţi aici acasă, şi am închis repede uşa să nu cumva să iasă din buzunarele în formă de inimioară şi să se ascundă după bulinele roşii care veneau cu noi.

Am ajuns prea devreme. Ne-am învârtit încă vreun sfert de oră pe străzi. Ana ţopăia în toate părţile, se lovea de trecători, vorbea mult, prea mult, firele din breton începuseră să-i iasă de sub bentiţa cu buline pe care i-o uitasem pe cap.

Apoi, am intrat. Abia când am completat fişa mi-am dat seama că mâna îmi tremura. Ana continua să ţopăie şi obrajii ei începuseră să prindă culoarea bulinelor. Roz. Şi-a luat cuminte fişa, a intrat în sală. Părinţii sunt rugaţi să aştepte afară! Deci aşa se simte, mi-am zis şi brusc am început să regret cămaşa bleu cu buzunare. Era mai potrivită, măcar avea unde să-şi ţină un şerveţel! Deși bulinele sunt mai vesele, aşa, ca ea! Ca ea când a ieşit pe uşă, cu obrajii roz aprins:
- Am făcut bine!

Şi chiar a făcut. Şi dacă nu făcea, tot bine era. Că era doar un test de evaluare ca să vedem în ce grupă va fi. Şi va fi la începători. Că e mică. Doar emoțiile au fost mari.

De marţi, începe engleza la British Council. Wish her luck!

V-am mai spus vreodată cât sunt de atehnică? Sigur v-am mai spus, dar nu mai ştiu cu ce ocazie. Ştiu doar că este o moştenire genetică de la o mamă care s-a dus de curând la magazin să schimbe nişte baterii stricate, zicea ea, pentru că "amândouă sunt cu plus, duduie!"

Revenind la mine şi la defectele mele, incapacitatea mea de a pătrunde tainele a tot ceea ce e prevăzut cu butoane, a tot ceea ce merge din unul sau mai multe click-uri (la mine sunt întotdeauna mai multe), a tot ceea ce are ferestre deschise care ar trebui închise, a reuşit să provoace pe lângă exasperarea consortului şi riscul de a trece pe lângă diferite ocazii. Nu vă gândiți la reduceri, pentru alea am un al şaselea simţ.

Nu, e vorba de chestii de-astea de se zice că  ne fac viaţa mai frumoasă şi mai uşoară. Cum ar fi ediţia din acest an a Roblogfest. Un concurs de bloguri, unde am încăput la fix la categoria blog de părinţi. Păi da, m-am înscris. Dar am uitat să spun că m-am pus şi eu pe listă. Şi ar fi trebuit, că altfel degeaba m-am pus.

- Şi de ce te-ai înscris dacă ţii secret? mă întrebă B. astă seară cu aceeaşi expresie pe faţă ca atunci când îi cumpăr o bere şi uit s-o bag la frigider.

Na, că nu mai ţin secret. Acum ştiţi cu toţii şi v-am pus şi-un banner în dreapta ca să faceţi click pe el, dacă vreţi. (Însă trebuie să vă faceţi cont pe roblogfest pentru a vota, dacă nu aveţi deja.)

Nu ştiu de ce, dar am vrut să-mi aduc aminte de Ana pe la un an. Poate datorită primăverii, sau copilărimii din parc, sau poate unei fetiţe ce mergea încet, de mână cu mama ei, cu paşii ăia mici de copil ce abia a învăţat să păşească bine?

Habar nu am de ce mi-a dat prin minte să fac acest exerciţiu de memorie. Am încercat să închid ochii şi să mi-o amintesc pe Ana cea blondă, pe Ana din cărucior, pe Ana cu faţă de băieţel poznaş. Şi, deşi mintea mi se umplea de amintire, ea rămânea suspendată ca o picătură de apă prin care poţi vedea, dar care nu se sparge pentru a împroşca în jur.

Ana cea foarte mică a rămas în urmă, undeva unde abia pot să o mai simt. Am început s-o uit şi uneori aş vrea să iau picătura aninată de mintea mea, să o sparg şi să o beau ca pe o fiolă pentru răceală şi dureri de cap. Iar după aceea, să-mi iau un şezlong şi să mă aşez pe margine şi să mă bucur de şuvoiul ce se face de la toate picăturile cu amintiri ce se sparg cu zgomot la picioarele mele. Ana la o lună! Şi poc cade o picătură! Ana a zâmbit, poc din nou! Ana râde, Ana are un dinte, Ana merge de-a buşilea! Poc, poc, poc! Şi printre zgomot de picături, eu, pe şezlong, cu Ana de acum în braţe, cu mâinile pe urechile ei ca să nu se sperie de zgomotele din viaţa mea.

Mai am 3 ani şi vreo 3 luni şi fac 40. Poc!

Chiar şi la noi, în Românica, din când în când, se mai întâmplă şi lucruri bune. Şi ca să vedeţi că nu vorbesc doar aşa, ca să mă aflu în treabă, am pregătit pentru voi şi un exemplu concret, de ultimă oră - o să avem o nouă lege a adopţiilor. Şi da, va fi mai bună decât cea actuală.. Şi da, oamenii făr' de copii vor putea să înfieze mult mai repede. Aud ţipete de bucurie? Vă rog să nu fiţi cusurgii şi să recunoaşteţi că e o mare realizare. Pe bune.

Concret, începând cu 7 aprilie, România va avea o nouă lege ce va permite copiilor orfani să-şi găsească o familie mult mai rapid. Dacă lucrurile se vor mişca şi pe teren aşa cum se doreşte în lege, atunci un copil abandonat în spital şi ai cărui părinţi nu pot fi găsiţi, va fi declarat adoptabil la numai 30 de zile de la momentul eliberării certificatului de naştere. Mai mult, autorităţile nu vor mai fi obligate să răscolească ţara în lung şi-n lat pentru a găsi toate rudele micuţului, ci vor încerca să dea de urma neamurilor care pot fi contactate. Şi se vor mulţumi cu acestea. Veste bună anul are şi pentru familiile de români din străinătate. Acestea vor putea să înfieze un copil, până aici e bine, dar doar dacă are peste doi ani.

Şi cam asta a fost cu veştile bune. Staţi pe aproape, poate mai pică ceva.

Recunosc de la bun început că sunt o laşă. Dacă ar fi să-mi fac un test de genul: răspunde la zece întrebări şi află dacă eşti femeia - tigru, femeia - scorpion sau femeia, ştiu şi eu... hai să zicem gazelă, ei bine eu aş fi femeia- struţ. Pur şi simplu îmi bag capul în pământ de fiecare dată când aflu despre problemele celorlaţi, pentru că, în lipsa unui spirit de iniţiativă care mă caracterizează de multe ori, nu vreau să mai aud de atâta suferinţă. Nu vreau şi gata.

Doar că nu e atât de simplu. Şi pentru că nu sunt struţ şi deci nu pot să-mi vâr căpăţîna la loc sigur, atunci va trebui să vă povestesc un pic despre Adriana, o fată mult prea tânără pentru suferinţa cu care se luptă de mult prea mult timp. Povestea ei o găsiţi aici. Problema este că cei de la Cinemagia au scos bannerul dedicat Adrianei şi povestea ei a rămas nespusă. Ori ea trebuie spusă, pentru că fata asta a trecut cu bine peste ce era mai greu. A făcut operaţia la plămâni şi va fi bine. Cu o condiţie - să continue tratamentul. Iar pentru asta are nevoie de bani. Şi pentru asta vin să vă rog să-i spuneţi şi voi povestea mai departe. Poate reuşim să o ajutăm. Ce ziceţi, povestim despre fata asta curajoasă? N-are decât 25 de ani.

Am văzut zilele trecute o emisiune foarte interesantă la televizor. Cred că aş putea să mă opresc aici şi deja ar fi o ştire. Dar nu, plusez şi mai mult şi vă spun că era vorba despre violenţă. Şi spunea omul ăla de făcea reportajul cum că oricare dintre noi, aşa blajini şi paşnici cum părem, putem exploda în orice moment şi risca să devenim criminali. Pornirile violente ţin, în mod evident, de capacitatea sau incapacitatea noastră de a ne controla impulsurile. Iar partea responsabilă cu asta este cortexul prefrontal care la copii este subdezvoltat până la vârsta de 3 ani. D-aia săracii de ei se bat ca chiorii, se muşcă, se împing şi se trag, fiindcă o părticică din capul lor este prea mică pentru a putea să-i tempereze.

Dar nu v-am deranjat doar pentru asta. Ci pentru a vă spune că, conform individului ăla de făcea emisiunea şi care nu părea prost deloc, ideea ar fi să încerci să înveţi copilul să-şi controleze furiile chiar şi la vârste fragede, pentru ca mai târziu să nu explodeze când nu te aştepţi. Anumite studii făcute de ăştia de prin Marea Britanie au arătat că persoanele violente au fost în copilărie copii violenţi cărora nu li se spunea nimic, sau mai nimic, pe principiul las' că-i mic şi poate-i trece!. Se pare că nu-i trece, ba dimpotrivă!

Sigur, acum se pune întrebarea cum să-l faci pe un ţâşti - bâşti de 2 ani să înţeleagă să facă măi-măi (cunoaşteţi oribila sintagmă) în loc să-şi înfigă dinţii în potenţialul duşman ce atentează la maşinuţa lui. Îmi aduc aminte că pe vremea când fie-mea avea exact o vârstă fără prea mult cortex, am văzut tot la englezi o emisiune de genul Super Nany. Metoda propusă de psiholoaga respectivă era foarte simplă- se ia una bucată copil recalcitrant şi se izolează câte un minut pentru fiecare an de vârstă. Asta nu înseamnă că-l trimiţi la bunici, ci că-l scoţi din joc. De preferat îi găseşti şi un loc de izolare prietenos de genul un covoraş sau un scăunel.

Noi am găsit un pom în parc unde o trimiteam pe Ana de fiecare dată când scotea colţii sau ghearele. Şi când spun de fiecare dată nu e o vorbă-n vânt. Căci aşa spunea englezoaica aia de la TV, odată imaginată o regulă, ea se aplică cu stricteţe de toţi membrii familiei. Şi mare ne-a fost surpriza să constatăm că funcţionează! După vreo 5 drumuri la pom, Ana s-a potolit. Şi mai important e că aşa a rămas. O fi şi ea mai flower power, nu zic, dar una peste alta, a trecut cu graţie peste crizele vârstei de 2 şi 3 ani, fără dat cu dosul de pământ, fără istericale şi crize de furie.

Cât despre cortexul prefrontal, ce e tulburător e că, în cazul unui accident de maşină, posibilele leziuni produse în această regiune pot schimba complet caracterul unui om. Dintr-o persoană calmă şi echilibrată, te poţi transforma într-un individ violent şi lipsit de autocontrol. Iar pe lângă accidente, am aflat că această regiune din cap suferă profond şi în cazul lipsei de somn. Cu cât oboseala e mai mare, cu atât îţi vine să dai cu cei din jur de pământ.

Dacă aţi simţit deja aşa ceva, mai ales în preajma unui bebeluş ce urla ca apucatul, liniştiţi-vă: nu aveţi probleme cu maternitatea, ci doar cu cortexul.

Ultima noastră ieşire la Cărtureşti s-a lăsat cu o ditamai achiziţie. Ditamai la propriu, fiindcă am plecat târând după noi un album uriaş şi roz cu poze, jocuri şi desene despre cum să devii The style queen. Deși nu sunt fan Barbie, am închis ochii la preţ şi am hotărât să investesc în pornirile muiereşti ale fie-mii, că poate măcar aşa o să-şi pună la bătaie tot arsenalul de cuvinte în engleză deprins în cei 4 ani de grădiniţă.

Prima pagină e cu all about me. 
Conștiincioasă, Ana îşi ia un creion, îl ronţăie un pic, îmi bagă cartea sub nas şi întreabă cu cel mai pur accent românesc:
- Ce scrie?

Explic: aici îţi găseşti un nume de scenă. L-a găsit: Fata grozavă. Doamne, şi ce frumos a zis în română! Mai departe, spui câţi ani ai. Done. Tot în română (la fel de frumos). Aici scrii ce bijuterii îţi plac. Pauză, dat din umeri, buza-n jos. Aşa te vreau! Iar aici, îţi alegi din pozele astea care pereche de pantofi crezi că ţi se potriveşte cela mai bine dacă ai fi the style queen. Understand, puiule?

Fâlfâie creionul pe deasupra capului meu a lehamite.
- Mamaaa, eu îmi aleg lipanii^*!

Cu asemenea alegere, cine naiba mai are nevoie de engleza voastră?


*Lipan = denumire dată de copiii de la ţară papucilor de casă. Derivat probabil de la lipa-lipa.

Cum stăteam eu dimineaţă în biroul meu proaspăt zugrăvit cu un maldăr de ziare în faţă, iată ce aflai din Evenimentul zilei. Că o gaşcă simpatică (musai să fi fost aşa după ce o să vedeţi ce i-a tunat)  a pus la pământ un ditamai stâlpu prin care Transelectrica dădea curent la bulgari. Înainte să ziceţi eh, asta e, zi România şi pace, imaginaţi-vă un pic scena.

Deci se scoală d-alde Parpanghel dis de dimineaţă (ceva mă face să cred că nu-i chema pe niciunul Georgescu sau Ionescu), ia o paporniţă slinoasă din cui, îndeasă în ea cel mai mare cuţit de prin casă şi fluieră scurt la vecinul de peste gard. Ăsta înşfacă şi el o butelie de oxigen şi nişte furtune (că doar n-o fi mai prost) şi îi cheamă şi pe alţii de prin apropiere că deh, unde-s mulţi puterea creşte şi... curentul se opreşte.

Şi uite aşa plecară prietenii noştri la câmp înainte ca soarele să se ridice de doi coţi deasupra câmpiei dobrogene. Şi se uitară ei luuuung, în zare, căutând loc bun de tăiat şi de furat. În momentul ăsta, Parpanghel (eu aşa îi zic) glăsui:

- Beeee, ăsta o fi bun? Sau poate ăl de colo că parcă are cablu mai gros?

Cam ca la pepeni, când le pipăi burdihanul să-l alegi pe cel mai bun.

Acum se scarpină un pic în cap, îşi scoate de sub unghie un rest de mătreaţă, scuipă tare, o dată pe jos şi încă o dată, tot pe jos, scoate cuţitul din paporniţă şi începe să taie la sărăcia de cablu care ţinea stâlpu. Al dracului stâlp avea patru cabluri că aşa e cu stâlpii ăştia de-i puse Transelectrica pe linia de interconexiune Isaccea-Varna --  trebuie ancoraţi ca să stea pe verticală.

Şi tăie Parpanghel al nostru primul cablu, îl tăie şi pe al doilea şi tocmai când mai avea puţin şi putea să plece și el liniştit de la munca câmpului, na că al dracului stâlp s-a găsit să se prăbuşească.

S-au speriat bieţii creştini, au aruncat cuţit, butelie, furtun, au lăsat şi paporniţa aşa slinoasă cum era (nu-i nimic că fură alta) și duşi au fost pe ritmuri de alarmă de s-au pierdut în câmpia dobrogeană.

Poliţia îi tot caută, iar când i-o găsi, ştiţi şi voi ce-o să zică:
- Haide şefu', să moară mama, de un' să ştiu că namila dă curent la bulgari? Eu voiam doar  un cablu, că acuşi vine Paştele si n-am cablu la copilaşi!

Coborând azi la metrou
L-am văzut pe lângă mine.
Era negru şi murdar:
Câinele comunitar.

Pe peronul plin cu noi,
Călători cu mers biped
El mergea cu limba scoasă,
Câinele fără de rasă.

Alerga mâncând pământul
Urmărit de un gardian
Şi-a plecat pe scări afară,
Câinele de primăvară.

Unde eşti, o, unde eşti
Căţeluş de Bucureşti?
Din metrou un prost te-a scos
De-ai ajuns s-o iei pe jos!

Îi știți pe cei de la Zurli? Deși mai corect era să spun, nu-i aşa că-i știți pe cei de la Zurli? Şi nu-i aşa că vă plaaac? Mai tareee! Şi acolo în spate, că nu se audeee! La cererea publicului dezlănţuit, trupa Zurli se dă în spectacol la Muzeul Țăranului Român. În martie şi aprilie, în fiecare zi de week-end, de la 10:30 şi de la 12:30, contra sumei de 10,5 lei de căciulă, fie ea mică sau mare. Ce trebuie să ştiţi înainte de a vă târî odrasla spre locul de culturalizare: musai rezervare la 0728295872. Altfel, e jale.

De intrat, intraţi şi fără, că deh, suntem în România unde oamenii sunt drăguţi, sensibili şi li se fâlfâie de reguli. Doar că odată intraţi, începe lupta pentru supravieţuire. Azi dimineaţă, numărul celor care se înghesuiseră în săliţa de spectacol de la MŢR era copleşitor şi depăşea cu mult numărul de locuri. Având în vedere mulţimea dezlănţuită ce tropăia disperată după un loc, fie el şi-n picioare, noi, ăştialalţi cu rezervare (sau mai pe scurt, fraierii), am ajuns să căpătăm 4 locuşoare unde am fi putut să stăm în cel mai bun caz, pe rând. Chiar după ce am supt burta, mi-am ţinut respiraţia, am aruncat geanta pe jos, am ridicat mâinile în sus şi am încercat să-mi ţin picioarele la gură, tot n-am încăput decât două persoane.

Noroc că actorii au hotărât să cheme toţi copiii în faţă  şi să-i invite să stea pe jos, sperând astfel să facă loc pentru toată lumea. O soluție aparent rezonabilă, care însă a provocat cascade de urlete şi ţipete de la juniorii de până în trei ani (tot nu înţeleg de ce trebuie să aduci la teatru un guguloi de nici 2 ani şi să te ambiţionezi să stai până la sfârşit, deși el nu spune decât mamiii, vleau pa pa!). Nu am înţeles nici nervii mamelor de guguloi care se încăpățânau să stea și ele în faţă în cel mai bun caz pe jos, în cel mai rău în picioare, cu guguloiul urlător în braţe, fix în faţa mea și care nu voiau cu niciun chip să înţeleagă cuvintele: părinţii în spate, copiii în faţă. Nimeni nu a spus că nu poți să-ţi iei şi guguloiul cu tine, în spate. Doar las-o pe fie-mea să vadă, că d-aia am făcut rezervare!



Spectacolul ne-a plăcut. Are tot ce-i trebuie: şi costume şi muzică şi poveste şi interacţiune şi actori simpatici şi pilde şi poante. Şi durează doar 45 de minute, deci rămâne timp şi pentru o raită la etaj, la Cărtureşti,  și pentru o tură de Kiseleff.

Dacă vă tentează să încercaţi senzaţia Zurli, aveţi spectacol pe 18 Martie cu Cenuşăreasa şi pe 25 ale lunii cu Albă ca Zăpada. Nu uitaţi de rezervare!!!

Pasul unu: o mamă pe cinste trebuie musai să fie odihnită. Acestea fiind zise, am hotărât pe la vârsta de 5 ani ai Anei că a venit vremea să-şi spele păcatele pentru toate nopțile nedormite din frageda-i pruncie. Aşa că, înarmată cu telecomanda televizorului, i-am zis într-o bună zi draga mea, ăsta e play, ăsta e Minimax, enjoy, că azi e week-end şi eu nu mă scol din pat decât în caz de forţă majoră. Adică dacă ţi-e foame, caca sau rău! De atunci au trecut peste doi ani şi eu continui să mă bucur de zilele de week-end în care nu lucrez şi să dorm în răcnete de Ben Ten până spre 10. Căci Minimaxul e perimat deja!

Pasul doi: odată dezmeticită, o mamă pe cinste trebuie musai să găsească ceva distractiv de făcut.

Am vrut să fac mucenici. Nu d-ăia moldoveneşti cu miere și nucă, ci d-ăia ordinari, la punguţă. La prima vedere, totul pare simplu: se ia punguţa, se suceşte pe toate părţile până se găsesc instrucțiunile, se citesc cu atenţie şi se urmează pas cu pas. Rezultatul? O ciulama cu aspect dubios pe fundul căreia zac straturi-straturi de covrigei albicioşi ce formează o masă mare,  tremurătoare şi dizgraţioasă.

Ce am greşit? Punguţa şi instrucţiunile domniei sale ar spune că nimic. Am pus apa la fiert, am aşteptat să clocotească, am adăugat mucenicii şi... bleah! Cei peste 10 ani de stat la cratiţă m-au ajutat să-mi dau singură seama că trebuie pusă şi sare în apa clocotită şi câteva linguri de zahăr. Din păcate, insuficiente în cazul meu şi în cazul mucenicilor mei care se pretează fără voia mea persoanelor diabetice, sau pur şi simplu grase.

Pe lângă asta, am aflat de la mama (vreo 45 de ani de stat la cratiţă!) că ar fi trebuit să pun abia la sfârșit coaja rasă de lămâie şi esenţa de rom. Ei bine, eu m-am luat după punguţă unde scria că trebuie pus tot ce e de pus după ce adaug mucenicii în apa clocotită şi-i las puțin la fiert.

În disperare (pentru că eu chiar voiam să mănânc mucenici) am început să adaug în cratiţă zahăr, coajă de portocală (de lămâie pusesem deja și tot erau bleah), nişte esenţă de ceva (nu mai ştiu de care), nucă măcinată şi scorţişoară. Nu săriţi, ştiu că astea două trebuie să şi le pună fiecare în castron abia în momentul în care mănâncă. Doar că în cazul de faţă nu au ce să mănânce. Nimeni nu a avut curajul să ia o lingură cu care să zgândăre câtuşi de puţin somnul masei compacte de mucenici ce peste noapte a înghițit hulpavă toată zeama din cratiţă.

Doar eu am gustat. Şi sunt ok. La gust, că la faţă sunt urâţei foc, cum stau aşa trişti şi lipiți unii de alţii, ca o piftie imensă la început de martie.

Pentru că:

• am primit cel mai frumos album hand made by Ana şi tata desenat de cea mică şi legat cu fundă de cel mare.
• mi s-a cântat (inclusiv tradiționalul E ziua ta, mămicooo), mi s-a recitat şi mi s-au oferit flori la serbarea pentru mame de la grădi
• mi s-a făcut un colier din mărgeluţe roşii şi inimioare roz
• mi s-a vorbit în engleză (sort of), tot la grădi şi Ana a ştiut să zică mother, stay in one leg, hands up and dance
• am făcut ce mi-a spus şi Ana a hohotit de râs
• am fost pupată şi răspupată
• am primit inimioare şi felicitări pe cartoane colorate cu fluturaşi, copăcei, panseluţe şi un iepure într-o scorbură
• am făcut poze pentru Anacândvafimare.

Ana mică. Ana cu ochii violeţi şi cu gropiţă în bărbie. Ana plângând a obidă, cu pumnii strânşi, în pătuţul cu zăbrele. Ana la 47 de centimetri. Ana zâmbind. Ana peltică, cocoţată pe pachetul de pamperşi, răsfoind preocupată o carte cu animale. Ana cu mine de mână, ţinându-mă strâns de deget, cu toată forţa şi toată frica din lume.

Ana în cărucior. Ana pe trotinetă. Ana făcând tumbe la noi în pat. Ana rostogolind portocale pe parchet şi ţipând veselă în timp ce încearcă să le prindă. Ana la doi ani. Şi apoi la trei. Ana la grădiniţă, costumată în Scufiţa Roşie. Ana ştirbă. Ana şi lumea ei mică unde doar eu eram mare. Ana cea blândă. Ana cea bună şi dezordonată. Ana calină şi plângăcioasă. Ana supărăcioasă şi gălăgioasă. Ana rârâită şi sâsâită. Ana cea isteaţă şi neatentă. Ana Banana.

În loc de toate astea, am scris doar un număr. Şi numele. Şi vârsta. Şi adresa. Şi toate într-un dosar pe care am scris mare: Clasa I. Azi am înscris-o la şcoală. Peste câteva luni, va trebui să-i dau drumul la mână, să mă opresc la poartă, să mă uit pe după gard, să mă înalţ pe vârfuri doar-doar o s-o zăresc. Apoi să o aştept acasă, apoi doar să sun acasă, apoi să sper că vine, că mai e acolo.

Ana la 6 ani, Ana la 7 ani. Ana mare şi eu făcându-mă din ce în ce mai mică. Încă puţin şi va trebui să încep să învăţ să tac. Să ascult, să bat la uşă, să mă strecor fără zgomot. Să nu mă răstesc, să nu întreb de ce, să-mi placă, să o plac aşa cum va fi. Să-i cer prietenia şi să nu renunţ până nu mi-o dă.

Ana, vrei să fii prietena mea? Nu trebuie să-mi răspunzi acum. Nici mâine. Mai e timp. Mama plânge doar de bucurie, cum mai face ea uneori.

În general nu-mi place să citesc serii complete de autor. Făceam asta în facultate, pe principiul dacă-i ordin, cu plăcere. Le luam la rând, după cum voia proful, cum le găseam la bibliotecă şi câte pagini aveau. Când pica pentru aceeaşi sesiune Zola, Balzac, Proust şi Flaubert, citeam şi eu cele mai importante titluri şi despre restul, întrebam colegii.

Cu excepţia deci a operelor complete impuse de şcoală, am mai avut doar câţiva autori pe care, odată descoperiţi, mi-a fost greu să-i las din mână. Unul dintre ei a fost Erich Maria Remarque, altul Andrei Makine. Iar de curând, Haruki Murakami.

Individul ăsta chiar îmi place. Mi-a plăcut prima carte citită -- La sud de graniţă la vest de soare. Mi-a plăcut şi a doua, Pădurea norvegiană. Mi-a plăcut chiar mult. Şi mi-a plăcut şi a treia carte pe care am terminat-o ieri: Dans, dans, dans. Deşi recunosc că cu aceasta m-am împrietenit mai greu. La început doar ne-am acceptat, apoi ne-am obişnuit atât de bine una cu cealaltă, mai ales în urma deselor şi lungilor călătorii cu metroul, încât în week-end am descoperit că îmi lipseşte. Aşa încât am luat-o în pat lângă mine şi nu am lăsat-o din braţe până nu am aflat cine a omorât pe cine şi mai ales dacă şi cum a murit Omul Oaie. Sounds good, doesn't it?

Dacă ar fi să mă întrebe cineva când cred eu că este cel mai bine să înceapă un copil să înveţe o limbă străină, aş spune că încă din primul an de viaţă. Orice limbă alegi să vorbeşti cu copilul, cel mic o va învăţa exact aşa cum te aude pe tine. Poate că la început o să încurce un pic limbile, în cazul în care părinţii aleg să-i vorbească în două limbi diferite, dar, odată cu vârsta, situaţia se va remedia. Fără discuţie!

Condiţia ca cel mic să coopereze este să nu aibă impresia că îi predai lecţii. În momentul ăla, s-a terminat. Degeaba am încercat eu să-i spun Anei când avea vreo doi ani hai să te înveţe mama cum se spune la copac sau la soare în franceză, că se şi punea pe urlat şi ţipa nu vleau limba aia a ta!

Uite o zi care mi-ar lipsi, dacă ar fi să emigrez.  Mi-ar fi dor de forfota vânzătorilor ambulanți de Mărţişoare, de tarabele înşirate alandala pe trotuare, de ghioceii şi lalelele care se întind spre tine, de mirosul de zambile, de bulibăşeala de la Universitate, de studenţii de la Arte Plastice şi marfa lor hand made.

Mi-ar lipsi senzaţia pe care o ai încă de dimineaţă când, între două guri de cafea, te surprinzi zâmbind şi aşteptând, mi-ar lipsi clipele în care îţi simţi inima bătând mai tare cu cât te apropii de casă şi vrei să vezi ce ai primit şi dacă ai primit.

Mi-ar lipsi bucuria din ochii celui mic atunci când numără şi aranjează cu grijă fiecare Mărţişor pentru fiecare doamnă şi fiecare coleg. Zâmbetul cu care vine spre tine, cu mâinile bine ascunse la spate şi legănându-se de pe un picior pe altul, spune: ăsta e pentru tine, mami, eu l-am făcut!

Mi-ar lipsi drumul spre casa mamei şi florile pe care aş sta să le aleg pe îndelete pentru ea. Şi nu le-aș alege de la florărie, ci de la piaţă, de la ţigăncile ce-şi ţipă marfa în gura mare, ca să le audă chiar şi cei mai ursuzi bărbaţi.

Hai, recunoaşteţi că şi vouă vă lipsesc un pic toate astea. Dacă n-aţi fi plecat, poate că am fi ieşit şi noi la o ceaşcă de cafea, aşa, ca-n tinereţe.

O primăvară frumoasă vă doresc!