Ieri, la magazinul din colţ. Eu la casă, ele tocmai intrau pe uşă. Cea mare, în jur de 30 de ani, cea mică, vreo 3 ani. Vrea musai să ia un coş. Mama spune că nu e nevoie. Ea insistă, cealaltă cedează.

- Dar să ştii că trebuie să-l tragi cu grijă după tine, să nu care cumva să dărâmi ceva de prin jur, bine? Uite, mergi încet pe aici şi ţine coşuleţul de mâner, aşaaaa, foarte bine. Şi acum hai să vedem împreună ce avem de cumpărat, zice şi o ia înainte cu boţul de trei ani după ea, trăgând frenetic un coş mare şi gol.

Mă uitam la ele şi încercam să-mi dau seama ce mi se părea de fapt nelalocul lui. Că ceva era, asta ştiam cu siguranţă! Tonul! Asta e, tonul cu care adultul îi vorbea copilului. Vocea aceea serioasă şi gravă care nu se potrivea deloc cu mutriţa îmbujorată de ger şi cu căciula cu michimauşi. Hello, îmi venea să strig, e vorba de un coş, nu de legea gravitaţiei şi ăla de se trambalează cu el prin magazin e un ţâşti-bâşti de grupa mică şi nu vreun vecin intelectual cu care dezbaţi în faţa blocului.

Cred că am ajuns să trăim într-o perioadă în care e totul sau nimic. Ori eşti bio, ori eşti inconştient, ori alăptezi până la moarte, ori mai bine o laşi baltă, ori îi umpli copilului fiece oră liberă cu fel de fel de activităţi, ori dacă nu, e clar că odrasla ta va sfârşi cu ochii în calculator, cu telefonul la ureche şi cu mâinile lipite de tabletă. Şi ca să revin: ori îl tratezi de la egal la egal încă din faşă, ori eşti un părinte de pus la zid.

Să nu mă înţelegeţi greşit, şi mie mi se ridică părul în cap când aud adulţi stâlcind voit cuvintele atunci când se adresează unui copil, şi pe mine mă revoltă la maxim să văd oameni mari urlând isteric la un copil ce tocmai s-a murdărit sau care şi-a scăpat cornul pe jos. Mi se pare crud şi umilitor să nu-ţi bagi copilul în seamă, să-l şutuieşti de lângă tine, fiindcă nu ai chef de joacă, să-i închizi gura ori de câte ori dă şi el să spună ceva, să-i predici fără drept de apel, să-l pedepseşti pentru că nu face lucrurile la fel de bine ca tine sau să-l jigneşti şi să-l umileşti doar fiindcă îţi permiţi.

Şi totuşi de aici până la a-l lua atât de în serios încât să ajungi să vorbeşti cu el exact cum ai face-o cu un coleg de birou mi se pare cale lungă şi, să-mi fie cu iertare, deloc benefică. Poate o să mă întrebaţi ce cred eu că s-ar putea întâmpla rău cu un copil ai cărui părinţi l-au tratat de mic de la egal la egal. Nu ştiu ce spun specialiştii, dar eu am avut ocazia să admir în toată splendoarea câteva astfel de exemplare, ajunse la maturitate. Şi sincer, nu aţi vrea să fiţi în preajma lor. În primul rând, li se pare absolut normal să-şi dea cu părerea, fie că vreţi, fie că nu. Glumele nu există, ele sunt considerate direct jigniri şi deci susceptibile de a declanşa o ofensivă. Apoi aceşti oameni mari sunt foarte serioşi şi iau totul foarte în serios, începând cu propria persoană. De aceea le este greu să-şi facă prieteni şi sfârşesc prin a fi destul de singuri. Şi sunt enervanţi, Doamne, cât sunt de enervanţi şi de infatuaţi!

După mintea mea, nu e greşit şi nici nedrept ca fiecare dintre noi să ne cunoaştem bine şi locul şi poziţia. Nu e nimic rău ca un copil de 3 ani să ştie că are doar 3 ani şi că deci, cei din jur îl vor trata ca atare. Asta nu înseamnă să-ţi permiţi să-i vorbeşti urât sau să-l desconsideri, ci pur şi simplu să-l laşi să rămână copil şi să nu-l transformi într-un egal. Un copil are nevoie să rămână copil şi are nevoie să ştie că tu eşti mai mare şi că deci ai mai multe drepturi şi mai multe obligaţii dintre care, cea mai importantă este să ai grijă de el.

Şi încă ceva. Cred că e bine să-i învăţăm pe copii să râdă, să-i lăsăm să exploreze umorul, să-i încurajăm să facă glume, să râdem cu ei, dar şi de ei şi de noi înşine, fiindcă, după părerea mea, oamenii prea serioşi sunt plictisitori şi îmbătrânesc repede şi urât.

Am o zi proastă. O zi din aceea în care ajungi la muncă de dimineaţă, înaintea tuturor, înghiţi un corn, torni pe gât o jumătate de păhărel de cafea, pe cealaltă o verşi pe birou, te apuci voiniceşte de muncă, eşti creativ în timp ce alţii abia pleacă de acasă, eşti şi rapid şi...fleoşc!

Descoperi că pentru mâine mai ai ceva de terminat de care nici nu te-ai apucat. Şi că ar mai fi ceva de făcut, pe lângă o rubrică pe care oricum o aveai de scris. Şi că alţii nu fac mare lucru. Şi că la şcoala vom avea 4 concursuri Smart şi 4 Canguraşi şi că o probă costă vreo 19 lei şi că o să avem şi excursie la Cheia şi aia vreo 200 de lei şi că a venit şi termenul de plată la British şi că afară e soare şi că peste o lună vine primăvara şi tu n-ai pantofi.

Şi ştii un magazin în centru unde ai văzut de astă toamnă nişte pantofi negri, cu un pic de toc. Şi acum sunt reduceri şi poate că ei mai sunt acolo, la un preţ de nimic. Dar nu ai cum să afli, pentru că ai de scris şi de tradus şi de compus şi nici cafea nu mai ai şi nici timp să te plângi.

Deci, ce ziceți? Vă urcați cu mine în balon și-mi spuneți cum se vede lumea mea, de acolo de sus? Sper să nu fie doar așa și așa.

Am hotărât că blogul meu e de acum băiat mare, hăinuțele de început i-au rămas deja mici și deci, merita și el un țol mai festiv. Așa că iată, dragă blogule, ce ți-a făcut mămica ție: costumaș albastru cu desene, balon roșu să nu-ți fie de deochi, iarbă verde să miroși frumos și un curcubeu numai bun de colorat și de spus povești.

La mulți ani, puiule, să crești mare și să mă faci mândră!

Din seria dacă e duminică, pune-te de distrează copilul,  ieri am fost la teatru să-l sărbătorim pe Mozart. Şi nu, nu la Ateneu, unde singura încercare de a culturaliza copilul s-a soldat cu un eşec, fiind târâţi afară din sală de copila plictisită de atâta rafinament, ci la Odeon. Măcar aici e familiarizată cu sala unde a stat nemişcată şi a văzut de vreo 12 ori Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi. Dacă nu l-aţi văzut, duceţi-vă neapărat, e absout delicios! V-am povestit deja despre el aici, dar nu ştiu ce au păţit pozele că nu se mai văd (sau la voi se văd?).

Revenind la Mozart, cei de la Asociaţia Clasic e fantastic şi-au propus să continue eforturile de educare muzicală a tinerei generaţii cu o serie de 5 spectacole, de câte o oră, despre copilăria marilor compozitori. Proiectul a fost inaugurat ieri, cu un spectacol despre Mozart când era mic, cu actori şi marionete ( de fapt, o marionetă) şi cu doi muzicieni ce au cântat la pian şi vioară, povestindu-le celor mici despre cum funcţionează instrumentele, din ce sunt compuse şi cam ce trebuie să faci să scoţi sunete mai lungi, mai scurte, mai groase, mai aşa sau mai aşa ca la final să iasă ceva ce a făcut-o pe fie-mea să înceapă să plângă.

Fără glumă, Ana s-a pus pe bocit când a văzut cum cântă pianista de pe scenă Rondo-ul alla Turca. Ori că şi-a adus aminte că ea nu a mai pus mâna pe pian de vreo două săptămâni, ori că şi-a dat seama că a ratat ocazia de a fi un copil genial, precum Mozart, ori că pur şi simplu i-a plăcut muzica, cert este că la sfârşitul spectacolului stătea cu capul în mâini şi suspina amarnic după o glorie neavută, în timp ce alţi copii se jucau pe scenă şi făceau poze cu actorii. Căci da, după o oră de culturalizare intensă, cei mici pot zburda liberi pe scenă şi voi puteţi să le faceţi poze şi să le puneţi pe blog, nu ca mine care m-am văzut nevoită să stau să consolez bucăţica de pianistă din dotare.

Revenind la spectacol, o să spuneţi, pe drept cuvânt, păi bine, măi fato, la ce naiba vii şi ne spui acum despre un spectacol care a fost ieri? Ieri a fost doar prima reprezentaţie. Dar Mozart mai vine la Odeon şi pe 3 februarie, de la 11h şi posibil şi în următoarele două luni. Eu zic să vă duceţi- durează doar o oră, e cu actori îmbrăcaţi în şoricei, e foarte interactiv, e muzică bună şi e duminică dimineaţă, în centru. Tocmai bine să vă opriţi apoi la o cafea, în Centrul Vechi.

Şi acum vă las să lăcrimaţi:

Sănătoşi să fim, că restul le rezolvăm! Vi se pare cunoscut? De câte ori pe zi vi s-a întâmplat să auziţi sau să spuneţi aceste vorbe? Nu sunt orice fel de vorbe, sunt însuşi leit motivul după care noi, românii, am ajuns să ne ducem traiul. De nimic nu ne este mai frică decât de boală şi asta pentru că, în timp ce în lume se găsesc soluţii şi se inventează tratamente pentru a prelungi viaţa suferinzilor, la noi se moare pe capete şi, mai grav, se moare cu zile!

Cu ce te ajută pe tine, ca bolnav, că forma de cancer de care suferi are rată de vindecare de 70%, dacă statul român, ăla de te pune să cotizezi la CAS şi care se angajează să-ţi plătească tratamentul la nevoie, te scuipă între ochi şi-ţi întoarce spatele, nu înainte de a-ţi spune tare şi răspicat, vorba lui bunică-mea, nu-ţi dau, frate, bani să te faci tu bine! Cine naiba eşti tu să vrei să te vindeci? Banii tăi, ăia de ţi i-am luat eu, i-am pus bine pentru alte chestii. Pentru maşinile şi vilele şi ţoalele şi vacanţele deputaţilor şi parlamentarilor şi tuturor politicienilor, amin! Aşa că tu, măi amărâtule, ori îţi cumperi cu banii jos citostaticele, ori n-ai decât să crăpi! Te dezgrop eu cumva dacă o să mai am nevoie de tine pe listele electorale!

De peste doi ani, românii care au ghinionul de a se îmbolnăvi de cancer ajung să moară mai devreme şi asta pentru că peste 20 de medicamente esenţiale pentru tratament lipsesc din spitalele şi farmaciile din România, scrie le blogul ei Simona Tache. Statul ridică din umeri şi spune, de peste doi ani de zile că n-are mama, că ţi-ar da, descurcă-te şi tu cum poţi! Românii au încercat să se descurce şi aşa am ajuns să avem o reţea a traficanţilor de citostatice, în sensul bun al cuvântului, o reţea în care oameni încearcă să ajute alţi oameni cumpărând din străinătate medicamentele ce nu mai există la noi sau care, dacă există, sunt vândute la preţuri triple.

Ultimii patru miniştri ai Sănătăţii s-au angajat să rezolve situaţia. Dar, cum era de aşteptat, nu au făcut-o! Doar fostul ministru Raed Arafat a propus crearea unui aşa zis fond de rulment de 800.000 euro prin care Unifarm, distribuitorul statului, să poată cumpăra din străinătate medicamentele lipsă. Până aici, toate bune. Doar că acum această sumă nu apare nicăieri în proiectul de buget pe 2013. Voi ce înţelegi de aici? Că pur şi simplu problema asta nu contează, nu e importantă, nu e o prioritate pentru România aşa cum este comasarea scrutinului prezidenţial cu cel european sau privatizarea Oltchim sau dacă drumurile judeţene trebuie transformate în drumuri naţionale pentru a lua mai mulţi bani de la buget.

Aşa că, hai să o facem noi să fie importantă! Să scriem despre asta pe unde putem, să vorbim, să distribuim, să share-uim, să ne revoltăm, să cerem cât putem de tare şi cât suntem încă pe picioare, pentru că în caz de boală, vom fi prea preocupaţi să facem rost de bani pentru a ne plăti dreptul să sperăm la viaţă!

Te-am iubit de când am stat
Cu tine de vorbă pe chat.

Te-am iubit şi pe răcoare
Sus, în centru, La Motoare.
Şi la munte, la Predeal
Şi la ţară, sus, pe deal.

Şi-ntr-o miercuri, şi-ntr-o joi
Când eram doar amândoi.
Şi la Andu, la terasă
Şi la mama ta acasă.

Tot cu tine-am vrut să fiu
Pe alei, în Cişmigiu
Şi cu tine am rămas
Sus, pe bloc, în Montparnasse.

Te-am iubit şi supărat
Şi-mbrăcat şi dezbrăcat
Şi-n Italia, în Toscana,
Şi jucându-te cu Ana.

Şi pe insulă, la greci
Când nu mai voiai să pleci.
Te iubesc şi când te rog
Să-mi pui pozele pe blog.

Te iubesc ca la-nceput
Şi de aceea ţi-am făcut
Diplomat cu ananas
Că alţi bani nu ne-au rămas!

Astăzi vă voi vorbi despre bucătăria de... criză- nu neapărat mondială, ci personală. Şi de resurse şi de idei. O realitate care, deşi se simte în aer de la o poştă, nu o afectează cu nimic pe fie-mea. Ba din contră- parcă mai abitir se dă bine pe lângă mine că "hai mami,  să facem ceva împreună din cărticica asta de bucate de mi-a adus-o Moşul". Bineînţeles că Moşul a ales-o fix în ziua în care nu a avut ochelarii la el şi deci nici de ce să o răsfoiască înainte de a o băga în sac. Cărticica este foarte frumoasă- colorată, pigulită, coperţi cartonate, cu Tiana învârtind vârtos într-un castron, sub un titlu rozaliu: Cartea de bucate a Tianei. Păi ce nu vă e clar? E cartea ei, a EI, nu a ta, nu a mea, nu a voastră. Aşa că e treaba ei dacă se apucă să facă fel de fel de drăcii de genul tort în formă de crocodil sau tocană de pui cu biscuiţi de casă. Eu nu mă bag la aşa ceva. M-aş fi băgat la ceaiul de mentă cu gheaţă dacă nu era iarnă afară sau cel mult la limonada cu mentă dacă aş fi avut mentă.

Şi totuşi, ca o mamă bună ce sunt, chiar şi pe timp de criză, am cedat rugăminţilor rostite cu glăscior piţigăiat şi am ales singura chestie de acolo pe care am putut-o face fără drum la MegaImage. Şi anume budinca de pâine. Nu vă lăsaţi păcăliţi de denumire, o franzelă uscată nu este suficientă pentru a fabrica această prăjiturică. Vă mai trebuie şi
- trei ouă
- trei căni de lapte
- 5 linguri de unt topit
- o cana mare de zahăr brun
- cubuleţe de ananas din conservă
- o ceaşcă de stafide
- un praf de sare
- scorţişoară şi esenţă de vanilie

Tăiaţi franzela în cubuleţe mici pe care, dacă se dovedesc încă moi, uscaţi-le vreo 5 minute în tava de la cuptor. Apoi, într-un castron, puneţi cubuleţele de pâine peste care presăraţi un praf de sare, adăugaţi cuburile de ananas, stafidele şi scorţişoara. În carte se spunea ceva şi de nucşoară, dar eu nu am avut, aşa că am făcut fără. Buuun. Mai departe, într-o crăticioară, pe foc, puneţi untul şi laptele şi amestecaţi până când untul s-a topit. Adăugaţi zahărul şi amestecaţi vârtos câteva minute înainte să turnaţi compoziţia asta în castronul cu bucăţele de pâine. În timp ce posmagii se înmoaie, voi luaţi un castron şi bateţi cele trei ouă cu un strop de esenţă de vanilie. Turnaţi omleţica asta vanilată peste pâinica din castron şi extaziaţi-vă în faţa rezultatului ce aduce perfect cu mâncarea pentru porci. Doar mirosul de vanilie şi scorţişoară vă va încuraja să mergeţi mai departe.

Pentru asta, luaţi o tavă, tapetaţi-o cu foaie de copt şi turnaţi amestecul dubios. Încingeţi cuptorul la 180 de grade şi peste vreo câteva minute (vreo 3, să zicem), aruncaţi tava înăuntru şi închideţi uşa. Peste vreo oră, o să vă treziţi în faţa a ceva parfumat, ce-şi etalează spre voi o crustă crocantă, accesorizată cu stafide şi bucăţele de ananas.

Şi mai ales, o să rămâneţi surprinşi să constataţi că nu mai aveţi cum să puneţi nicio poză pe blog după ce copila şi bona ei au ras toată tava.

8 dimineața, cafea proaspătă, cer senin, dimineață de voie, până spre prânz când mă duc la muncă. Să fie oare de la mirosul de pământ reavăn pe care l-am respirat în drum spre școala Anei, să fie de la cele peste 150 de zile câte mai am de numărat până la vacanță sau de la un mail de l-am primit de la Wimdu cu niște proprietăți de prin lumea largă numai bune de stat pe veranđă și băut chestii tari și colorate cu paiul? Nici eu nu știu,  cert este că m-am trezit cu ochii în tavan, în aburi de cafea, visând la capete de lume.

Aș vrea să fie undeva la soare, într-o casă micuță și răcoroasă, cu terasă cu perdele albe ce flutură leneșe, răspândind miros de alge. Aș vrea să am o cană mare de cafea,  în dungi colorate sau d-aia cu scris, de genul " Salutări din..." și să o închin în cinste unei noi dimineți de vară. M-aș așeza apoi pe un scaun alb, cu spătar înalt și aș arunca în stânga și-n dreapta zâmbete cu gust de cafea către oamenii de pe străduța ce șerpuiește lin printre casele de piatră, înainte de a se arunca la vale, către port. Sau poate către livezile de măslini. Sau către nisipul de pe plaja prin care mișună crabi mici și speriați.

Nu știu nici eu unde aș vrea să fie casa mea micuță și răcoroasă. În Cagliari, în Sardinia, sau mai bine în Cinque Terre într-o căsuță colorată și veche precum o doamnă în vârstă ce se ține încă bine. Sau poate în Mauritius. Cică acolo oamenii zâmbesc până hăt, departe spre orizont. Sau în Corsica, cu  aerele ei de mare doamnă bătută în cap de soarele Italiei. Iar dacă ar fi să fie Rimini, cu atât mai bine, aș profita să dau o fugă și în San Marino. Deși, mi-ar plăcea și în Provence, chiar dacă peste 150 de zile câmpurile de lavandă se vor fi scuturat. Nu-i bai, mă duc în Luberon, la piață, dau o raită prin Aix en Provence și poate pe coastă. Mă uit la Alpi, beau un "bon petit rouge" cu o felie de camembert și vin acasă. Promit.

Voi pe unde ați vrea să fiți, dacă azi nu ar fi marți și dacă ați putea alege?

Afară e soare. Asta e partea bună. Partea mai puţin bună e că azi e luni. Şi că lunea asta vine după o duminică petrecută la birou. Şi încă şi mai rău e că am avut o semi insomnie. Nu la birou, deşi se poate întâmpla, mai ales când eşti singur pe tarla şi ştirile se încăpăţânează să nu vină, ci acasă, la mine în pat.

Ca să nu vă mai fierb inutil, aflaţi că în ciuda unui puternic sentiment de responsabilitate care m-a împins să mă retrag în pijamale pe la miezul nopţii, nu am reuşit să mă rup de realitate decât spre 3 dimineaţa. Fără niciun motiv, pur şi simplu nu aveam somn. Pe la douăşpe jumătate, mă gândeam ce aş mai putea inventa de mâncare. Jumătate de oră mai târziu îmi propuneam să-mi fac încă un blog, apoi pe la 2, visam (din păcate cu ochii deschişi) la diverse planuri carieristice remunerate şi apoi, pe la 3, îmi plăteam cu banii câştigaţi la două, o vacanţă la Rimini şi în San Marino. Apoi, probabil că vizibil extenuat de atâtea proiecte fantasmagorice, creierul meu a cedat şi a hotărât să tragă obloanele, sugrumând din faşă un succes ce se anunţa triumfător.

Şi iată-mă din nou, în acelaşi birou, la fel de singură pe tarla (doar eu am copil de dus la şcoală), cu o cafea proastă, la păhărel de plastic, bâjbâind fără un scop precis prin blogosferă şi plângându-mă că azi e luni. Asta e partea proastă. Partea bună e că azi e soare.

O săptămână frumoasă vă urez!

Ieri, pe stradă. De la înălţimea celor 130 de centimetri ai ei, Ana mă fixează cu o privire albastră, uşor melancolică. Oftează.
- S-a întâmplat ceva la şcoală?
Scutură energic din cap şi scapă încă un oftat.
- Nu e asta, zice.

Aştept să-i urce sufletul spre gură.
- Ştii, spune, sunt un pic tristă. Mie nu-mi place de niciun băieţel.
Îmi reţin cu greu un zâmbet.
- Ai tot timpul!

Cu tot sufletul vârât în ochii albaştri, mă ia de mână:
- Da, dar eu aş vrea să-mi placă acum.
- De ce, Ană?
- Sunt aşa de curioasă să văd şi eu cum e, spune şi cei 130 de centimetri ai ei se fac din ce în ce mai mici şi mai puţini la mine în braţe.

Mai demult, aveam plete, geci de piele și chef să ne ascundem la 8 dimineața, într-un bar de pe bulevard, să împărțim la  mai mulți un pahar de vodcă cu suc de kiwi (nu mă întrebați cum puteam bea așa ceva) și să poștim o țigară. Nu mai știu câți eram, dar îmi plăcea când ne adunam la mine acasă și stăteam pe covor și dădeam din cap ca apucații deasupra unor farfurii cu spaghete. Nu mai știu despre ce vorbeam, nu mai știu la ce ne gândeam, știu doar că o mie de întrebări îmi treceau prin cap și zâmbeam fericită în sinea mea pentru că știam că aveam toată viața înainte să caut răspunsuri.

Mai demult, eram prima din clasă. Alții, nu. Alții erau mai relaxați, mai puțin încrâncenați, tot cu o mie de întrebări în cap, dar poate mai dornici să-și petreacă timpul așteptând cuminți răspunsurile. Eu mi-am luat viața la pas: 8 ani de premii cu coroniță, alți patru cu medii mari, primul chiul, primul sărut, prima vacanță fără ai mei, prima țigară, prima beție, admiterea, iubitul, alt iubit, licență, job, călătorii, rochie de mireasă, scutece și...blog. Nu mai am o mie de întrebări în cap, la unele am renunțat să răspund, fără motiv, pur și simplu, am lăsat-o baltă. Cred că nu sunt făcută pentru întrebări. Cred că sunt mai degrabă făcută să citesc răspunsurile și să le învăț pe dinafară. Sau poate așa m-am obișnuit. Și am rămas așa.

Ei, însă, s-au schimbat. N-au căutat răspunsuri, ci au învățat să pună întrebarea corectă: ce-mi place să fac cu adevărat? Ce vreau de fapt să mi se întâmple? Am rămas uimită de alegerile lor și da, am fost un pic invidioasă pe ei. Pe curajul de a schimba și de a fi altfel decât o doreau cei din jur. Pe anii pe care și-au petrecut în geci de piele, cu capul golit de întrebări și acoperit de plete. Doar de plete mirosind a fum de țigară.

Mă uitam ieri la ea cum îi curgeau lacrimi pe obraz și de acolo, pe caietul cu dictări. Greșise. Din neatenție. Ieri, i-aș fi spus că atunci când nu știe, să vină să mă întrebe. Ieri, aș fi certat-o. Acum, îi voi spune că nu-i nimic dacă nu știe, o să știe. Important este să pună întrebarea corectă, atunci când trebuie. Iar răspunsul, va veni cu siguranță. Și nu, nu o voi certa dacă va greși. Poate că nu asta va vrea să facă. Poate se va face fotograf sau pictor ca unii dintre cei care mai demult, stăteau pe covorul meu și mâncau spaghete în tăcere.

Întâi au fost cele 4 cărţi minunate ale lui Tony Wolf. Este vorba despre Animalele Pădurii, Piticii, Uriaşii şi Zânele ale căror păţanii le-am citit şi răscitit, le-am cărat după noi prin geamantane, le-am vârât prin geantă să le răsfoim în autobuze şi metrouri, le-am învăţat pe de rost, le-am împrumutat şi, din fericire, recuperat.

Apoi, am făcut cunoştinţă cu Fetiţa din castelul de la muzeu a lui Kate Bernheimer. Dacă nu aţi apucat să o cunoaşteţi, repede la librărie! O să vă îndrăgostiţi pe loc de ea, o să vă placă să vă plimbaţi prin lumea din jurul şi din visul ei şi mai ales, o să-i puteţi strânge mâna la finalul poveştii. Mai multe nu spun, dar Ana s-a plimbat de mână cu această fetiţă preţ de vreo trei ani de zile.

Când fetiţa a fost lăsată să se odihnească în sfârşit pe un raft de bibliotecă, a apărut în viaţa noastră un ursuleţ mic, cu frică de întuneric şi chef de joacă. Nu ţi-e somn, ursuleţule? a lui Martin Waddell ne-a legănat nopţile lungi şi întunecoase din vacanţele de la ţară, atunci când uliţa şi casele erau luminate doar de stele şi de lună. Citiţi-o, dacă nu aţi făcut-o încă, e prea frumoasă să nu existe într-o bibliotecă de copil.

Când pe la 7 ani a început să citească singură, Ana a cunoscut-o pe Lilli cea minunată, fetiţa cu puteri de vrăjitoare, care face şi desface, inventează şi exersează pe parcursul a mai multor volume. Seria Magic Lilli scrisă de Knister e numai bună pentru fetiţe cu codiţe, şcolăriţe cu rochiţe şi fundiţe.

Acum vreo jumătate de an, am cumpărat de la Bastilia o carte minunat ilustrată pe care o pândeam de mult, dar n-o găseam decât la sfârşitul chenzinei - Poveşti 1,2,3,4 a lui Eugene Ionesco. De data asta, chenzina era în portofel şi cartea, la reduceri. Aveţi mare grijă cum o veţi deschide, să nu sară din ea bucăţi de magie, într-atât este de plină de farmec şi minuni! Patru poveşti despre o familie aparent banală care se joacă cu copilul lor şi al vostru! O citim acum pentru a zecea oară cred. Am recitit aseară primele două poveşti. Una eu şi una tata, după buna tradiţie din familia noastră. Mai avem o poveste de căciulă pentru diseară şi gata...o punem la loc, în bibliotecă, măcar pentru câteva luni.

Dar nu ştiu ce să iau în schimb. Aş vrea să-i cumpăr Anei o carte nouă. Vreo idee?

Cam asta încercam ieri să-i spun copchilei ce se învârtea fără rost prin casă.
Faţă lungă, privire tristă.

- Măi mamă, nu e păcat de toată munca ta din ultimul an? Nu ai vrut tu să faci pian, nu ai fost tu cea mai bună la concertul de la grădi?

Faţă lungă, aceeaşi privire tristă, cu mici licăriri de plictiseală.

- Ştiu că acum nu e nimic amuzant pentru tine, ştiu că ţi se pare plictisitor să cânţi aceleaşi şi aceleaşi note, dar crede-mă, o să vină un moment, nu peste aşa de mult timp cum crezi tu, când vei descoperi ce frumos e să ştii să cânţi!

Scapă un cascat pe care încearcă să-l înghită repede.

- Dacă oprim acum pianul, se alege praful şi de munca ta şi de timpul tău şi de banii mei. Hai să mai faci măcar un an, doi şi vedem după aia dacă merită să continui. Bine puiule?

- Bine, mămico!

Două minute mai târziu se aude cântând din camera ei. Din gură. Un colind lălăit şi fals.

Vin și eu ca omu' acasă, după ce am stat un sfert de oră la ghișeu, la RATB, și am invocat toți sfinții pe motiv că abonamentul copchilei nu poate fi prelungit decât după ce se prezintă carnetul de elev (păi, doamnă, zic, nu o aveți în baza de date? Ba da, zice. Păi? Păi și ce, fără carnet, canci abonament. Păi carnetul e la fată, zic. Du-te de-l adu! Dar, închideți! Mâine, atunci! Dar tocmai ce a expirat abonamentul ăsta, mama lui de plăsticoșenie, doar să puneți niște bani pe el, că-i trebuie mâine! Nu se poate, cucoană, n-auzi că vreau să văd carnetul!), când hop și copila în prag, agitând o foicică:

- Uite, mama, trebuie să semnezi!

Arunc un ochi pe hârtiuță și... ouch! Școala vrea s-o vaccineze pe fie-mea! Cândva luna asta. Nu zice când, doar să zic dacă vreau. Acu', de vrut, o să vreau, că oricum e un rapel, e obligatoriu, e Priorix, dar pe hârtie nu zice nicăieri dacă e cu monodoză sau dacă e d-ăla vărsat, la pungă. Știu ca teoretic e totul cum trebuie, dar, hello!, trăim în România și deci orice e posibil.

Din ce știți voi, oare pot cere să fiu și eu de față la inocularea progeniturii? Am înțeles că învățătoarea le-a zis deja ăstora în clasă să nu care cumva să-i prindă cu mama, bunica sau mătușa de mână la ușa cabinetului, dar legea ce zice? Că dacă legea mă lasă, puțin îmi pasă de ce spune unul sau altul, io vreau să mă duc să văd cu ochii mei doza, acul și mai ales data de expirare a vaccinului. Că am auzit deja de vaccin Infanrix cumpărat de la Sensiblu și expirat de un an.

So, cine știe legea, mâna sus!

Și voi simțiți tristețea? Și voi sunteți pe punctul de a vă ascunde capul în pernă și a vărsa lacrimi amare?  Și voi aveți sentimentul că parcă noaptea e și mai noapte și întunericul și mai întuneric? Și la voi se uită ceasul cu o privire piezișă și parcă vă biciuiește cu limbi de foc, în goana lui nebună spre mâine? Și voi, și voi simțiți ca mine?

Au mai rămas câteva ore până mă voi scula iarăși la șase jumătate, până voi orbecăi spre baie, până voi începe să cotrobăi prin frigider după niscaiva chestii de pus între două felii de pâine, până mă voi duce la ea să o îmbrățișez, așa caldă și mirosind a somn, înainte să o trezesc cu cuvintele care și acum, la aproape cei 40 de ani ai mei, îmi dau fiori reci pe șira spinării: "hai, că întârziem la școală!"

De mâine o luăm de coadă. Ea, după trei săptămâni de vacanță. Eu, după două. 

 

Bună seara România, bună seara București! Sunt eu, mama nebună, aia de era să pierd azi trenul spre București, din motive de geamantan de 20 de kile ce nu se lăsa urcat în tren. Dar am reușit și iată-ne ajunse acasă, cu valiză cu tot, după o săptămână de munte, pârtie, papanași cu dulceață și smântănă, ceaiuri de fructe, beri și un Martini. Unul singur, că la 10 lei păhăruțul, fie el și cu picior și felioară de lămâie, e suficient pentru bugetul meu de recesiune.

Am trecut pe aici doar ca să vă rog să aruncați o privire pe geam. V-ați uitat? Ați văzut ce e afară? Ați văzut zăpada de pe mașini și de pe crengile pomilor? Gata?

Ei și acum, vă rog să închideți ochii și să vă imaginați aceeași zăpadă acoperind cu tandrețe brazii și acoperișurile căsuțelor mici ce lasă să scape pe coșuri fuioare de fum. Miroase a lemn ars și a cetină. Miroase a munte. Mă las dusă de miros.

Vă pupă, mama! Intr-o oră o să fiu la gară. Plec la Predeal! Doar eu cu valiza mea cea roșie și copilul nerăbdător. Fără Net, fără Smartphone(nu e o formă de protest, dar n-am), doar cu două cărți bune.

Ne auzim sâmbătă! Până atunci, să fiți cuminți și să stați pe aproape!

M-am purcelizat până în măduva oaselor, până în vârful degetelor, până la cer și înapoi pe pământ. Nu știu cum să vă explic cu alte cuvinte starea în care mă aflu de vreo săptămână încoace.

Sufletește, nu simt nicio schimbare. Ceea ce nici nu e de mirarea, purcelizarea manifestându-se mai ales în comportamentul exterior. Ea începe cu ignorarea totală a ceasului deșteptător. Pur și simplu, el nu mai există, timpul poate să treacă cum o vrea el, minutele n-au decât să zboare, să se fugărească, să se ducă la vale, individul purcelizat nu va face decât să zâmbească stupid și să se întoarcă pe partea cealaltă.

Apoi, viața de zi cu zi, fuga aceea nebună în toate părțile, goana înspre și dinspre va fi înlocuită cu statul pe și în. De pe canapea în pat, de acolo iar pe canapea, pe perna din dreapta, apoi, încetișor ca să nu punem pe fugă și ultimul gând care se încăpățânează să ne mai macine creierul purcelizat, ne lăsăm să alunecăm pe perna din stânga.

Tot în această metamorfoză este implicat și procesul de hrănire. Dacă până acum se desfășura în mod organizat, în jurul unei mese unde indivizii se adunau în medie de câte trei ori pe zi, acum, el se desfășoară în imperiul haosului, având ca rezultat un maldăr de farfurii și farfuriuțe lipicioase și cu model din urme de sos pe care individul purcelizat refuză să le vadă.

De altfel, purcelizarea nu este simplă și nici ușor de suportat. Ea se însoțește de oftaturi, de o serie "de mâine nu mai fac", te împinge la introspecție, te face să clatini nemulțumit din cap de fiecare dată când treci pe lângă o oglindă, te face să-ți urăști blugii în care nu mai încapi, te face să visezi cum ai fost răpit de un șofer francez de autobuz (dacă nu e de la purcelizare, pe bune cum poți avea astfel de vise?), te transformă într-o masă inertă și atotbodogănitoare.

Peste câteva ore, încep marea despurcelizare. De mâine, mă găsiți pe pârtie. Mă veți recunoaște după căciula cu moț și păhărelul de plastic cu vin fiert. Păi ce, credeați că cineva purcelizat se urcă pe schiuri? Aș! El doar se întinde, oftează și se uită cu admirație la fraierii care se chinuie pe pârtie. În cazul meu, la fie-mea!

Imi place să fiu mare. Imi place să fiu adult, să fiu în vacanță, să beau cafea, să mă culc la unu noapte și să mă scol la zece dimineața, fără grija că "aoleo, mai am câteva zile și nu mi-am terminat temele!".

Căci da, ea nu și le-a terminat. Mai are multe pagini dintr-o culegere și atâta se foiește, se sucește, se încurcă, se vaită, suspină, oftează, se plânge, că parcă cine știe la ce cazne este supusă. Și tocmai acum, când ar avea și ea nevoie de un umăr matern pe care să-și odihnească căpușorul ostenit, eu nu pot să-i ofer niciun fel de sprijin. Și asta pentru că o simplă privire aruncată peste caietul ei mă umple de furie. Literele sunt care încotro, una mai mică, una mai mare, cifrele - parcă ar fi fost reinventate de ea, C mare seamănă a L, doiul e un fel de lebădă cu aripile frânte, oul mic se unește într-un gest brutal cu r de mână de nu se mai înțelege nimic din împerecherea lor. Singurele lucruri unde n-am nimic de obiectat sunt liniuțele de dialog și semnele de exclamare, foarte artistic făcute. Dar, după cum spuneam, eu sunt mare, nu sunt temele mele și deci, de ce m-aș enerva, dacă nu e școala mea?

Așa că, am hotărât să nu o mai stresez inutil. Suficient cât mă stresează ea pe mine, venind în sufragerie din două în două minute să mai întrebe ceva. Căci nu-i așa, dacă e mama acasă, de ce să nu o batem la cap? Ce, nu la asta folosește? Cât despre mine, după ce ieri am crezut că dau cu caietul de pereți când am văzut ce aiureală a făcut acolo, de dimineață, am decis să mă calmez și să mă mulțumesc cu a o pune să stea la teme două ore pe zi, să le termine odată până luni, când plecăm la munte.

În rest, i-am găsit o nouă distracție: de ieri, am fost la patinoar. Inutil să vă spun că se descurcă super bine, astfel încât astăzi, pe lacul din Cișmigiu, fugea una după mine să-i dau copilul pe mână s-o învețe patinaj artistic, că cică e foarte talentată. Doar că Ana i-a răspuns foarte clar că pe ea nu o interesează să facă piruete, ea vrea patinaj viteză. Și acum, că am lămurit cum stă treaba cu Ana, școala și sportul, vă mai spun încă o dată, ce mișto e să fii mare!

Hai că mă duc să-mi fac o cafea! Și dacă vreau, poate îmi fac și un gin tonic, ha!

Deci, cum vă simțiți în 2013? Vă este la fel de somn ca și mie? Și voi vă învârtiți în jurul televizorului, așteptând să se termine Art Attack-ul ca să trimiteți plodul la culcare și să vă târâți până în dormitor, să vă trântiți în pat, într-o încercare disperată de a recupera o noapte pierdută?

Într-un spirit de frondă față de toate principiile educaționale cu care am obișnuit infanta încă din fragedă pruncie, azi noapte am hotărât să o las să se bucure de trecerea timpului și focurile de artificii. Vrei Revelion, d-ăla cu petarde, artificii, miros de grătar și bule de șampanie? Bine mamă, ia de aici! Așa că, am plecat din casa prietenilor unde i-am făcut vânt lui 2012, la ...4 dimineața.

Inutil să vă spun ca la 11 de dimineață, Ana era bine mersi în picioare și trăgea de mine să ne jucăm de-a magazinul. Acum, mă duc să închid casa de marcat, să trag obloanele, să fac inventarul și să mă cert cu Ana să închidă teveul.

Somn ușor și an nou frumos!