Să zicem că afară e iarnă, ca acum. Şi că eu vin de la muncă, undeva spre nouă seara, după ce am escaladat troienele, am înfruntat gerul şi m-am oprit să mai fac şi niscaiva cumpărături. Şi să zicem că ajung acasă, unde o găsesc pe ea, mică şi caldă, tolănită la televizor. Şi eu vin şi o iau în braţe şi apoi intru la ea în cameră, să deschid larg geamul şi să aerisesc înainte de culcare. Ei, şi abia acum începe povestea noastră, în momentul în care sub privirea mea obosită de om al muncii se etalează în toată splendoarea ei o cameră cu fundul în sus. Cu hârtiuţe lăsate alandala pe birou, cu şosete desperecheate, cu câte un muţunache aruncat după pat şi vreo carte, de preferat de şcoală, care se încăpăţânează să-şi lase la vedere un colţ îndoit dintr-un sertar prost închis. Ce faci în momentul ăla? Cel mai simplu e să ţipi, să cerţi, să reproşezi. Şi ce bine e! Poţi în sfârşit să te răcoreşti şi tu, după o zi de alergătură. Obţii ceva cu asta? Păi, cum spuneam, te răcoreşti şi apoi te simţi toată seara ca dracu'. Ai putea să te apuci să strângi cuminte şi docilă, că na, e şi ea mică şi a vrut să se joace şi poate că a uitat să strângă, deşi ai rugat-o de atâtea ori. Ar mai exista o variantă -- dar vă atrag atenţia că pentru asta îţi trebuie nervi tari: să nu zici nimic, să nu comentezi, dar nici să nu strângi. Ce se va întâmpla? Într-un prim stadiu, absolut nimic. Copilul nu va fi defel deranjat de dezordine şi trebuie să ştiţi că vor fi necesare câteva zile bune de lucruri aruncate în toate părţile înainte să remarce şi el că ceva nu e cum ar trebui.

Mi-am dorit să fie fetiță. Nu am spus-o cu voce tare, dar mi-am dorit-o. De ce nu am spus-o? Pentru că eram sigură că va fi băiat. Așa că atunci când am aflat că voi avea o Ană, am rămas un pic debusolată și următorul gând a fost, involuntar "sper să aibă și ochi albaștri" (și lucky me, îi are). La început B. nu a zis nimic. "Ia zi mă, voiai băiat?" Nu a spus-o cu voce tare, dar am aflat mai apoi că-i era teamă ca nu care cumva să nu știe cum să se poarte cu o fată, să greșească, să fie părintele din umbră, prezentul absent din viața copilului. Din fericire, toate temerile i-au fost spulberate. B. știe ca nimeni altul să fie nu neapărat tată de fată, cât tata lu' Ana. E drept că și soarta a vrut să avem mai degrabă un fetiț decât o fetiță, având în vedere temperamentul energico-istovitor al copilei noastre care, deși se oglindește cu zecile de minute, îmi cotrobăie deja prin farduri și ne întreabă pe unde ies copiii când se nasc (apropo, i-am zis că există un orificiu pentru asta, lângă locul pe unde face ea pipi), este totuși departe de a fi o pisicoasă cu tertipuri de muierușcă. Deocamdată.

Acum, în timp ce vă scriu, îmi dau seama că Ana nu se poartă diferit cu mine sau cu taică-su. Sigur, poate pe mine mă pupă mai cu foc "că tu nu ești țepoasă, mami" în timp ce cu B. se joacă mai mult, dar în mare ea este fetița noastră și ceea ce este important este că ea crește la fel pentru amândoi și amândoi o vedem crescând și suntem conștienți de asta.  Mie nu mi se pare nimic ciudat  pentru că eu am crescut într-o familie cu părinți extrem de moderni în gândire pentru anii aceia de comunism și tradiționalism patriarhal. Cred că, raportat la timpurile de acum, aș spune că ai mei erau pur și simplu niște părinți normali. Tata se ducea fără vreo jenă să-mi cumpere vată când îmi venea ciclul și după felul în care mă plângeam de burtă știa când mi se întâmplă și îmi plângea de milă, mama mi-a răspuns la absolut toate întrebările legate de amor și masculi (și credeți-mă, aveam o listă întreagă și nu sfia să vorbească, pentru că iubirea nu are nimic rușinos, mamă!), am fost încurajată de când eram mică să-mi invit prieteni acasă, am fost lăsată să dau petreceri, am vorbit cu tata despre iubiții mei, mi se cerea părerea și se ținea cont de ea.

M-am trezit acum câteva zile stând cu B. de vorbă pe balcon și gândindu-ne că în câțiva ani, nu prea mulți, vom fi părinți de adolescentă. Eu i-am spus că mi-e frică de anii în care nu mă voi mai simți la fel de iubită. El mi-a spus că îi e frică doar să nu sufere, să pățească ceva sau să facă vreo prostie gravă. Doar la gândul ăsta simt cum mi se strânge stomacul și cum prima reacție este să mă duc să o caut prin casă, să o iau în brațe și să nu vreau să-i mai dau drumul. Și apoi îmi aduc aminte de părinții mei. Și mă gândesc că dacă mie mi-a fost bine, dacă eu am știut să mă feresc de belele, dacă m-am distrat pe rupte fără să ajung să fac vreuna nefăcută, dacă am avut puterea să aștept, să refuz și să aleg, atunci lor li se datorează toate astea și faptului că au știut să-mi spună, încă de când eram mică : "orice s-ar întâmpla și oricât de grav ar fi, până la urmă lucrurile se rezolvă și noi suntem aici doar ca să te ajutăm. Important e să cauți să fii fericită".

În câțiva ani, voi avea o fetiță mare. Știu, ea nu va mai fi fetiță, ci adolescentă și apoi femeie. Și vreau să sper că va fi o femeie fericită și o femeie mândră de ea. Și de mine. Și de aia pe 22 februarie, mă duc la conferință. Pentru mine, pentru Ana, pentru noi amândouă ca să știm să ne iubim până la adânci bătrâneți. Și pentru B. ca să fie pregătit când îl va trimite după tampoane.

Rândurile de mai jos le-am primit pe mail de la consort care, în momentele de respiro, îmi mai trimite diverse drăcii ca să ne mai râdem seara de ele. Gluma de azi suna cam aşa:
Chiar aşa: de ce dragă nu vrei să mai vorbeşti cu el? Ce ţi-a făcut bietul om de te-a supărat aşa de tare? Încerc să mă gândesc la ce ar putea să-mi facă mie jumătatea pentru a mă scoate aşa de tare din minţi încât să refuz să mai scot o vorbă. Credeţi-mă, ar trebui să fie ceva foarte grav ca să-mi închidă gura, chiar şi pentru câteva minute.

Lăsând la o parte chestiile cu adevărat grave şi serioase de genul se culcă cu vecina, bea toţi banii, uită copilul în parc sau se repede cu pumnii strânşi spre mine, există totuşi câteva motive, bine întemeiate din punctul meu de vedere, care să mă facă să iau foc. Sigur, B. ar da orice să recurg şi eu la afişe sau sms-uri, în loc să mă lansez în nişte tirade interminabile care încep inevitabil cu eu fac şi se termină de fiecare dată cu iar tu nimic.

În general, tensiunile apar nu de la ce face soţul, ci de la ce nu face el, mai ales când tu ai fost suficient de clară în exprimare, trasându-i nişte sarcini gândite în cele mai mici detalii pe care el nu trebuia decât să le pună în practică. Doar că, deşi după atâţia ani de convieţuire cu tine ar fi trebuit deja să ştie cum stă treaba, el-ul face uneori nişte greşeli ce merită pe deplin sancţionate. De multe ori, el uită. Nu contează ce, sau cât e de important, tot ce contează e că tu i-ai spus şi lui i-a ieşit din cap. Ce dacă e vorba de dus gunoiul, cumpărat pâine sau plătit întreţinerea? Tu nu ai fi uitat niciodată dacă te-ar fi rugat el, nu-i aşa?

Alteori, în cuplurile deja mature, se întâmplă ca el să prindă curajul şi să vrea să facă în felul lui, deşi i-ai spus clar cum trebuie procedat. Cuuuum? Nu i-ai dat copilului ciorbă, ci ai luat pizza? L-ai dus la film, când am vorbit să mergeţi în parc? Astfel de iniţiative trebuie omorâte brutal încă din faşă, altfel cine ştie unde se va ajunge: poate că într-o zi se vor distra atât de bine încât vor uita să te sune la fiecare oră şi să-ţi dea raportul!

Să nu uităm apoi de momentele când tu vrei să vorbeşti şi pe el nu-l interesează. Sigur, el nu îndrăzneşte să-ţi spună asta verde-n faţă, ba chiar face un efort să plaseze câte un pe bune? sau un ahaaa, doar că tu nu eşti proasta care să nu se prindă că mintea lui e în altă parte. Şi asta e interzis. Cum adică să fie altundeva când tu eşti acolo, lângă el? Şi când ai grijă de toată familia în fiecare zi şi te duci şi la birou şi faci şi piaţa şi duci şi copilul la şcoală şi tot ce vrei e să poţi şi tu vorbi un pic cu el, măcar seara dacă altfel nu aveţi timp? Dar nu-i nimic, să vezi cum o să fie când nu o să mai vreau nici eu să vorbesc! Ce spuuui? Să vorbim acum? Păi, dragule, acum nu mai vreau eu, mă lipsesc de conversaţia asta, rămâi cu filmul/cartea/calculatorul tău, că văd că sunt mai importante decât mine! Şi pleci trântind o uşă (de obicei nu foarte tare că doarme ăla micu). Dar te întorci, că doar nu o să-l laşi cu filmul/cartea/calculatorul lui, nu? Normal că nu! Deşi el asta ar vrea. Să stea liniştit până îţi trece. Că ştie şi el -- şi o ştii şi tu -- că de fiecare dată îţi trece.

Ia ziceţi, la voi cum e? Ce vă face să-i spuneţi jumătăţii voastre nu mai vreau să vorbesc cu tine!

Cred că avea vreo patru ani când a aflat de Zâna Măseluță. Inițial nu ne dăduse prin cap să mai introducem un personaj pe lista de făpturi fantastice dăruitoare de cadouri. Doar că, fiind noi la munte, Ana s-a împrietenit cu o fetiță ce tocmai primise un bănuț de la zâna mai sus menționată în schimbul unui incisiv superior. Așa că, cu un deget vârât adânc în gură, în locul unde cu două zile în urmă se mai bălăngănea încă un dințișor, Ana s-a lipit de mine și mi-a spus cu un oftat de om oropsit de soartă:
- De mine a uitat, Zâna!

Ehee, ce naiba să mai spun?! Am luat copilul în brațe, am bălmăjit ceva în genul "poate nu știa că ești la munte și o fi lăsat ceva acasă", am sunat soțul rămas la București și am comandat pe ton de general de armată una bancnotă sub perna copilului. Și uite așa am introdus oficial zâna pe lista de personaje child friendly.

Între timp, au trecut anii, au tot căzut dinții, s-au tot dus banii și zâna tot aici, cu noi, a rămas.
Așa că, să nu vă fie cu mirare dacă aseară, înainte de culcare, Ana a așezat într-o cutiuță minusculă de bijuterii un molar smuls con le proprie mani cu câteva ore în urmă. A închis cutiuța, a așezat-o la capul patului și....ei bine, proasta de zână a uitat să vină.

De dimineață, buimacă de somn, Ana învârtea necăjită între degete dințisorul smuls cu trudă.
- Ce s-o fi întâmplat cu zâna? se smiorcăia infanta caldă încă de somn.
- Păăăăi,  cred că ai lăsat cutia închisă și nu l-a găsit, zisei eu în timp ce conștiința îmi trăgea la greu palme peste ceafă.

Și cum stătea Ana neconsolată în sufragerie, numai ce mă reped ca nebuna la ea în cameră, deschid larg geamul, vâr dintele în buzunar (sper să nu-l uit pe acolo) și marc banul. Peste nici zece minute, se duce la ea în cameră să se îmbrace de școală. Lipa-lipa pe parchet, fâș-fâș prin dulap, zdrang-zdrang prin ghiozdan și în sfârșit, țipătul de victorie:
- Uraaaa, a veniiiit! A intraaat pe geaaaam! Nu m-a uitaaaat!

Ana, aproape nouă ani. Încă mai crede în zâne.

Şi voi aveţi entuziasmul acela de luni când o sumedenie de lucruri aşteaptă rezolvare, dar mintea voastră refuză să gândească şi zburdă de nebună, făcând slalom printre cele mai năstruşnice idei? Dacă da, iată la ce m-am gândit eu între două guri de cafea şi un iaurt cu fructe (da, ştiu că nu e sănătos, dar asta am reuşit să-mi arunc de dimineaţă într-o punguţă). Mă gândeam aşadar că mai e puţin şi vine vara. Sigur, o să vină între timp şi iarna, dar e suficient că azi e luni, n-am chef să-mi stric dispoziţia cu amănunte de genul frig, zloată şi mocirlă. Aşa că vă poftesc să rămâneţi prin preajmă pe cei care sunteţi de acord că nu mai e mult şi vine vara. Şi prin extrapolare, putem spune că nu mai e mult şi vine şi vacanţa, aşa-i?

V-am obişnuit deja cu poveştile mele de călătorie. Alea în care vine o zi în care mă pocneşte dorul de ducă şi pune-te, fată dragă şi bate Netul în lung şi-n lat doar, doar pică vreo ofertă. Şi când ea pică, întoarce-o pe toate părţile, fă socoteli, caută hotel -- ba nu, mai bine un apartament. Şi vezi să aibă şi balcon că nouă, ăstora cu copiii, aşa ne place, să avem şi noi un loc de bârfit şi de băut vin post adormit infanta, şi ai grijă să nu fie prea departe de centru, că seara nu vrem să ratăm toată distracţia şi parcă era mai bine pe primul site, dar uite că pe al doilea e mai ieftin. Şi stai aşa că aici ne cere garanţie, dar aici ne face reducere. Dar, vai, iată că orele de avion sunt oribile, deşi biletul e mai ieftin şi noi nu vrem ore oribile. Aşadar, hai să luăm ore normale, că vezi doamne, chinuim copilul când de fapt copilului puţin îi pasă. Şi până la urmă, cu chiu, cu vai, reuşim să cumpărăm şi biletele, să rezervăm şi cazarea, după care, inevitabil, găsim alte oferte şi ne gândim, de fapt, eu mă gândesc dacă nu ar fi fost mai bine să fi aşteptat încă un pic!

Acestea fiind zise, mie mi se par de domeniul SF să există oameni care reuşesc să se decidă de azi pe mâine, să prindă ofertele, să se arunce cu capul înainte şi să ajungă să vadă lumea la o vârstă la care eu ajunsesem cel mult până în Bulgaria.

Despre bagaje, nu vă mai povestesc. Este motivul pentru care eu nu am zburat până acum cu low-costul. Mă rog, şi pentru că mi-e frică de avion. Am senzaţia că trag aer în piept înainte de check-in şi reuşesc să mai expir abia după aterizare. Fac parte de altfel din aceia care simt nevoia să aplaude de fiecare dată când simt cum roţile ating pământul. Revenind la bagaje, nu numai că nu reuşesc să mă limitez la două, trei bulendre, dar ajung să plec cu o sumedenie de troaşte pe care mi le îndes tot în bagajul de mână ca nu care cumva să-mi piardă bagajul de cală. Vi se pare complet aberant? Aşa şi e.

Despre cazări, ce să vă spun? De obicei îmi trebuie câteva luni bune să găsesc ce-mi doresc. Deşi conştientizez că nu mă duc să stau în casă, că nu urmează să mă mut acolo, ci doar să am unde să mă spăl, culc şi duc la budă, totuşi nu mă pot împiedica să nu-mi pese de felul în care arată. Pretenţiile au devenit încă şi mai mari din momentul în care am ajuns să călătorim cu copilul. Adică parcă nu merge să stăm claie peste grămadă că e ieftin, hai mai bine să avem un spaţiu mai mare, să ne putem şi mişca. Şi hai să nu fie cu mobilă din timpul cortinei de fier şi mai pune un euro sau doi şi pentru un pat în plus că nu vreau să simt 30 de kile de copil peste mine în fiecare noapte. Şi dacă ar avea şi bucătărie şi o terasă. Şi eventual niscaiva vedere, că de blocuri sunt sătulă. Şi poate şi un metrou aproape. Şi un restaurant, două, trei. Şi nici să nu fie prea scump. Şi tot aşa până când după lupte seculare găsesc în sfârşit the accomodation cu A mare.

Partea bună în toată povestea asta este că aşa indecisă, pretenţioasă şi panicoasă cum sunt, reuşesc totuşi să mişc familia pe coclauri străine, iar asta cu un buget relativ de criză. Adică, raportând la vârsta Anei -- la nici nouă ani -- a fost la Paris, Viena, Veneţia și Salzburg, la care se adaugă tradiţionalele vacanţe cu copiii în Thassos. Următoarea destinaţia va fi Roma, la sfârşitul primăverii.

Şi acum, întrebările mele pentru voi. Voi cum vă planificaţi călătoriile: prin agenţie, pe cont propriu, de pe fun deal? Când alegeţi o cazare, la ce vă uitaţi? Sau sunteţi genul care se descurcă la faţa locului?

Şi întrebarea numărul doi, care nu are nicio legătură cu întrebarea numărul unu, dar mă interesează pe mine: a fost cineva în Corfu? V-a plăcut? E la fel de frumos ca în Thassos? Am înţeles că nu peste tot e apa caldă; aşa e? Spuneţi tot ce ştiţi că acuş vine vara şi eu nici nu m-am apucat să caut vacanţă la mare!

Din categoria "țara te vrea prost" sau "noi muncim, nu gândim".

Mă duc cu Ana la Kaufland. Da știu, am greșit, dar na, am zis să inaugurăm și noi magazinul nou deschis. Înăuntru, o înghesuială ca la manifestație. Trec peste faptul că nu reușeam să trecem cu căruciorul pe lângă rafturi din motive de cutii cu produse abandonate de diverși angajați și că pe rafturi nu găseam mai nimic din ce voiam sau dacă găseam, prețurile erau mai mari ca la Mega. După o oră de umblat ca zăludele în căutare de te miri ce și mai nimic, plecăm bombănind spre ieșire.

Când să ieșim, un tinerel cu un zâmbet desenat parcă cu creionul, se ia după noi.
- Pot să vă rețin un minuțel? Fac un sondaj pentru magazin.
- Bine, zic. Un minut, nu mai mult.

Lasă zâmbetul, scoate o ditamai harta și o foicică.
- Aici este Kauflandul, zice și pune degetul pe un guguloi de pe hartă. Dumneavoastră de unde ați venit? mă întreabă și-mi vâră harta sub ochi.
- Din stânga, răspund sec.
- Aha. Și e prima data când veniți în acest magazin?
- Da. Și ultima.
- Și cu ce ați ajuns?

Mă uit la el cum stătea impasibil cu harta lui imensă și parcă nu-mi vine a crede.
- Nu vreți să știți de ce "și ultima"?
 Scoate foicica, se uită cu atenție pe ea și zice:
- Nu. Nu am întrebarea asta aici. Dar dacă ați putea să-mi spuneți cu ce ați venit?
- Cu 104, na!
- O sutăăă paaatruuu, scrie el conștiincios. Mai durează un pic: de câte ori ați mai fost la Kaufland?
- Păi e prima dată, dar nici că mai vin!
- Deci, primaaaa daaaată, repetă, după care dă să-și strângă harta și foicica.
- Stați așa, nu vreți să știți ce nu mi-a plăcut? strig eu după el.
Scoate foicica, o studiază cu atenție, se încruntă un pic, apoi afișând același zâmbet tâmp de la început:
- Nu. Întrebarea asta nu există. O seară bună!

Părinţii mei credeau în şcoală. Pe vremea lor, toată lumea credea și avea și de ce. Părinții mei credeau în calitatea profesorilor. Credeau în cuvântul şi-n profesionalismul lor. Credeau cu tărie că altă şansă nu ai pentru a reuşi în viaţă. Am fost educată să-mi fac datoria. Să învăţ, să ştiu, să ridic mâna. Notele de zece erau monedă curentă. Cele de nouă ridicau întrebări de genul dar ce n-ai ştiut? Cele de opt, practic nu existau. Doar în liceu, când important era să continui să învăţ la ceea ce-mi plăcea şi-mi doream să studiez în continuare. Şi aşa am şi făcut. Am luat bacul cu brio, am intrat la facultate din prima, am fost în primii cinci la absolvire, am avut bursă, am citit pe rupte, ce mai, am fost minunată. Am fost! La aproape patruzeci de ani, pot să spun cu mâna pe inimă că marea mea reuşită profesională a fost aceea de a fi elevul model. Apoi, odată cu şcoala s-a terminat şi performanţa. Cea adevărată, cea cu care eu şi toţi cei din jurul meu eram obişnuiţi. Cea la care sincer, mă aşteptam. Să nu mă înţelegeţi greşit: de muncit, am muncit încă din facultate. Apoi, la nici două luni după ce mi-am dat licenţa, m-am angajat. Au trecut de atunci... hm... şaptesprezece ani. Sunt tot aici. Aici unde îmi place, unde îmi este cald şi relativ bine, unde munca este de creaţie şi oamenii din jur sunt foşti premianţi ca şi mine. Dar aş fi putut mai mult. Sau mai bine zis, aş fi vrut mai mult. De ce nu am făcut? Ce s-a întâmplat cu mine, cea de altădată, cea lăudată şi premiată? Unde am greşit -- sau cine a greşit?

Şcoala românească m-a învăţat să fac ce mi se cere. Cât pot de bine. La schimb, primeam note bune, zâmbete şi coroniţe. Școala nu m-a învăţat să ridic mâna ca să întreb de ce? Nu a vrut să-mi ştie părerea, iar atunci când mi-am spus-o, trebuia să citez şi sursa. Şcoala noastră m-a făcut să-mi fie ruşine dacă greşesc. Ani de zile mi-a cerut să zic ca ea, fără să-mi dea ocazia să văd ce mi se întâmplă dacă voi face ca mine. Nu m-a încurajat să risc. Şcoala românească m-a făcut să rămân la aproape patruzeci de ani elevul model de altădată. Atât. Şcoala mea a fost atât de naivă încât a crezut că îmi face bine. Iar eu, prea cuminte, nu am ieşit din vorba ei. Cei care au ieşit, au reuşit mai bine.

Ani de zile mi s-a spus că nu învăţ pentru alţii, ci pentru mine. Păi tocmai aici este şi problema! Cum să fii performant, cum să faci o carieră, cum să te vinzi şi să convingi, dacă tu ai fost educat să strângi informaţie, să o stochezi în toate cotloanele creierului, să te îmbuibi cu cifre şi citate cu care habar nu ai ce să faci pe urmă? Şi câte s-ar fi putut face! Doar să mai poţi şi să mai vrei să înveţi, după ce asta ai făcut atâţia ani. Eu am terminat școala obosită. Sigură pe ce știu, dar nu pe ce pot.

Au trecut şaptesprezece ani de când am terminat şcoala. Iar școala e la fel. Fidelă aceloraşi principii şi suficientă sieşi. Singura diferenţă este că acum nici ea nu mai crede în ceea ce face. Greşeşte, o ştie, dar parcă nici nu-i mai pasă. Important este ca şi viitoarele generaţii de copii să facă cum cere tradiţia: să stea cuminţi în bancă, să nu vorbească, să nu întrebe, să asculte şi să ridice mâna pentru note bune. Iar apoi?! Apoi, cui îi pasă?

Păi, mie. Mie, elevului model de altădată, care nu a ştiut ce să facă cu tot ce a învăţat. Și care, din păcate, a și uitat mare lucru din ce a învățat (iar ce nu am uitat, s-a datorat unor profesori care au ales să facă școală cum știau ei, nu cum scria la carte). Mie, părintelui de şcolar care se uită cu tristeţe cum copilul lui se plânge că nu-i place la şcoală pentru că acolo nimeni nu vrea să asculte ce are şi el de spus. Mie, mamei care vede cum fiica ei vrea să se joace şi nu prea mai are când.

Eu şcoala nu pot să o schimb. Dar pe mine, da. Pe mine, părintele care va trebui să înveţe să se relaxeze, să respire şi să accepte că şcoala românească nu te pregăteşte să fii nici fericit, nici realizat, nici dispus să-ți asumi riscuri. Pe mine, părintele care va trebui să-şi încurajeze copilul să gândească, să citească, să întrebe şi să povestească despre tot ceea ce va dori el. Pe mine, adultul care va trebui să nu uite că are în faţa sa un copil care atunci când obţine performanţă, nu o face pentru sine sau pentru viaţa lui viitoare, ci doar pentru ca tu, omul mare, să fii mândru de el! Iar tu, adultul, va trebui să-l vrei fericit și dornic să afle, nu să strângă performanțe încă din copilărie. Pe mine, părintele unui copil care la aproape nouă ani a declarat că marea lui pasiune e să înveţe să gătească. Iar eu va trebui să mă schimb ca să-l pot susţine atunci când şcoala românească se va ambiţiona să-i scoată gărgăunii din cap în loc să-l ajute să devină poate, cel mai bun bucătar.

Copiii voștri sunt fericiți la școală? Și voi, voi ce ați vrea să se schimbe?

De vreo două zile, pe unde mă duc dau de liste de lecturi. Ideea îi aparține lui Cristian China Birta care s-a gândit să pună pe picioare campania Biblioteca bloggerului român. Aș vrea să pot spune că "vai, cum o să aleg eu doar zece cărți dintre sutele citite în ultimul an?". Personal, eu am perioade: mi se întâmplă să citesc ca nebuna, după care parcă intru în sevraj și abandonez orice pornire intelectuală, apoi revin. Mai trist este că nu mai știu ce am citit si asta nu neapărat pentru că nu m-a marcat niciuna dintre lecturi, ci cred că din motive de vârstă: încep să mă ramolesc.
Oricum, într-un efort susținut, iată ce am reușit să recuperez din străfundurile memoriei. Ordinea nu este neapărat dictată de preferințe, ci de talmeș-balmeșul din biblioteca mea. Primele titluri au fost pe rafturile de mai jos:)

1. Gustul, mirosul și amintirea a Aneimaria Smigelschi - o carte jurnal, scrisă cu mult talent, cu și mai mult umor, despre o boemă și niște oameni pe care i-am cunoscut din poveștile părinților mei. Superbă!
2. Frumoasele străine a lui Mircea Cărtărescu - o carte care m-a făcut să râd atât de tare și de sonor în autobuz încât domnul în vârstă din fața mea mi-a spus că : duduie, demult nu mi-a mai făcut cineva o zi atât de frumoasă"
3. Rostul lumii a lui Nicolas Bouvier -un jurnal de călătorie despre care am avut inspirația să vă povestesc aici
4. Toamna decanei- Convorbirile lui Radu Paraschivescu cu Antoaneta Ralian- ce carte, ce doamnă, ce întrebări, ce umor, ce bijuterie de interviu!
5. Mare, marea a lui Iris Murdoch- nu o citisem. Mi-a plăcut. Mult. Foarte mult.
6. Viața lui Pi a lui Yann Martel- celebra, ecranizata, adulata, discutata.
7. Eva Luna a Isabelei Allende- de fapt, am o perioada Allende. Îmi place. Curge. E umană și are umor (am o obsesie cu asta, știu!)
8. Iubita mea, Sputnik a lui Haruki Murakami- am avut o perioadă și cu el. Acum mi-a mai trecut. În mare pentru că aproape l-am epuizat, în mic pentru că magia dispare dacă insiști să citești carte după carte. Dacă nu-l știți, începeți cu "Pădurea norvegiană" și "În căutarea oii fantastice". Lăsați Sputnikul!
9. Insula iubirilor nesfârșite a Dainei Chaviano- "o fuziune fascinantă între istorie și supranatural", așa scria pe ea. Ei, n-aș spune chiar fascinantă. Dar, e citibilă. Mai ales dimineața, în autobuz.
10. Când Dumnezeu era iepure de Sarah Winman- cum să reziști unui asemenea titlu? Interesant scrisă, destul de dură și de bizară. Și da, în cazul de față, Dumnezeu era iepure.

Și voi? Ce mai ziceți, ce ați mai citit?

• Vei înțelege care sunt convingerile tale, ca părinte, care pot bloca atât independența cât și responsabilitatea copilului
• De ce e copilul meu dependent de mine? De ce e rușinos? De ce nu-și asumă responsabilitatea temelor, hainelor, jucăriilor lui?
• Care este legătura între libertate, responsabilitate și stima de sine a copilului?

• Vei înțelege diferența între stima de sine, imaginea de sine și ego-centrism
• Ce păstrăm din feminism, ce dăm deoparte
• Cum comunicam cu fetele și ce au ele nevoie să audă
• Care este rolul mamei și rolul tatălui în crearea stimei de sine la fete

Pentru informații detaliate legate de conferință, subiectele celor două sesiuni de discuții, înscriere și preturi accesați pagina: Conferintele Urania Cremene. 

Noi îl cântăm de vreo cinci ani. La început, doar noi doi, ăștia marii. De vreo trei ani ni s-a alăturat și junioara. Îl cântăm în drum spre casa de la țară, l-am cântat până-n Thassos și înapoi. Recordul l-am înregistrat astă vară când l-am pornit undeva pe lângă Salzburg și am ținut-o așa până la Szeged. Știm toate aah-urile, ooh-urile, bătăile, ne îngroșăm vocile pe rând, apoi ea și-o subțiază când vine maimuțica și o îngroașă mai pe urmă, când pune "capacul la butoi".
Strănutăm ca el, dârdâim, tropăim și încercăm (fără succes deocamdată) să facem halamalelele cu iz de Sahară.

Și iată că astăzi, când voi probabil vă bucurați de soare și parc, noi am fost și i-am auzit. Pe ei, ăștia de au făcut dintr-un pinguin tenor un prieten de nădejde pentru orice copil. Ce vreți să vă mai spun? Că sala de la Green Hours era arhiplină? Că o ceată de pitici s-a înghesuit pe perne în fața scenei ca să soarbă cuvintele și să nu piardă nicio mișcare? Că mi s-a părut că a trecut prea repede? Că a fost cu bis în engleză? Că s-a cântat? Că s-a improvizat?

Hai mai bine să vă spun așa: mamăăă ce înseamnă să ai talent! D-ăla cu caru', d-ăla de parcă ți-a fost turnat la naștere în cap ca și cum ăl de sus ți-ar fi spus "mai vrei, mă? atunci  ia de aici, că mai am!"

Plecăciuni Ada Milea, Dorina Chiriac, Radu Bânzaru și Adrian Mihai! Mulțumim, oameni talentați! 

Acesta nu este o postare plătită; face parte din campania World Vision "Donator de viitor".

În iarna asta, casa noastră de la țară a fost călcată de hoți. Ce dacă erau doar doi copii și ce dacă nu au furat mai nimic, ei tot hoți se numesc atâta timp cât au intrat pe furiș, pe un geam de la baie ca să ia apoi cu ei pachete de făină, cafea, borcane cu gem, ulei, un parfum uitat pe un raft și o oglindă din baie?

Pe unul dintre copii îl cunoaștem foarte bine. A crescut sub ochii noștri, în casa de alături. E băiatul vecinilor și prietenul Anei. De fapt, era. Pentru că acum nu putem să-l mai primim la noi, deși a recunoscut, deși a plâns când a venit poliția, deși a spus că a fost doar curios și că nu a fost ideea lui. Ci a surorii cu care s-a procopsit astă vară, când tatăl s-a recăsătorit. Noua femeie din gospodărie are șase copii. Doi sunt deja la închisoare. Iar acum, fata cea mare, de numai șaisprezece ani, ne-a intrat în casă și ne-a răscolit-o, deschizând sertare, rupând uși de dulapuri, aruncând haine pe jos, spărgând lucruri. Poliția o cunoaște. Are deja dosar pentru furt. Cică și pentru prostituție. La școală nu se mai duce de ani buni. Se ține cu un cioban pentru care a furat probabil mâncarea de la noi. 

Mă gândesc ce se va alege acum de băiețelul ăsta al vecinilor.  Un copil chinuit, fără prea multă minte în cap, dar pe care taică-su îl iubește și-l îngrijește de atâția ani de unul singur, după ce mama a ales să fugă cu un alt bărbat. Băiețelul abia citește. Învață prost și greu, dar încă o face, încă merge la școală. Incă. 

La el mă gândeam când am citit despre campania "Donator de viitor" a celor de la World Vision. La prima vedere, poate părea ciudată ideea lor: adică de ce aș vrea eu să-mi asum de la distanță un copil dintr-o altă familie? Sigur, suma e mică: 68 de lei pe lună. Doar atât. Dar trebuie să-i dau lunar, în schimbul unei relații la depărtare cu un copil pe care probabil nu o să ajung să-l cunosc niciodată, poate doar din niște poze sau scrisori de mulțumire. Nu vă gândiți că banii vor ajunge pe mâna familiilor. Nu. Ei vor fi colectați de organizație și distribuiți sub formă de produse copiilor din comunitate.

Și acum, întrebarea: de ce ar vrea cineva să devină donator de viitor? Știu și eu, poate pentru că are bani mulți și vrea să simtă că-i investește corect. Sau pentru că e foarte milos sau foarte singur. Sau pur și simplu pentru că e genul care se simte cu sufletul împăcat când face fapte bune. Sau pentru că iubește copiii așa cum alții iubesc patrupedele. Și poate că nu a avut copii. Sau poate au crescut.

Dar abia după ce l-am văzut pe copilul ăsta de zece ani din vecini interogat de poliție mi-am dat seama că donația nu este doar pentru viitorul acestor suflete extrem de amărâte, ci pentru al nostru, al tuturor. Al nostru, al celor care dorim să mergem pe stradă fără să tresărim la înjurături și manele, al celor care ne-am plictisit să plătit taxe și impozite și-n numele celor făr' de venit, al nostru, al celor care ne-am găsit casele cotropite și mașinile zgâriate de oameni fără căpătâi. Al tuturor celor care privim îngroziți cum și cine votează în țara noastră. Căci, dacă vă uitați cu atenție, o să vedeți că toți acești oameni de care ne temem, pe care preferăm să-i ocolim, cu care nu vrem să avem de-a face, au un lucru în comun: sunt lipsiți de educație. Marea lor majoritate nu au studii, nici măcar elementare. Alții s-au dus la școală doar pentru corn și lapte. Mulți au fost retrași din lipsă de bani și obligați să muncească. Iar mai târziu, frustrați, proști și înrăiți s-au pornit să atace o lume la care ei, copii fiind, s-au uitat doar pe gaura cheii.

Pe băiețelul din vecini îl cunosc de când s-a născut. I-am dus jucării, i-am dat bomboane, l-am oblojit când s-a rănit, l-am ținut la noi, la masă, când taică-su era la muncă. Nu e de ajuns. El nu face parte din programul celor de la World Vision. Dar câți ca el or fi fiind acolo? Nu știu, aruncați și voi un ochi, dați mai departe. E și pentru noi, nu numai pentru ei.

Că tot se vorbeşte mult de şcoală zilele astea, din motive de învăţătoare pusă pe jecmănit părinţii, m-am gândit să vă povestesc astăzi despre noul of al Anei.

-- Degeaba ridic mâna că oricum nu mă vede nimeni!

Las pe mai târziu posibilele motive de ordin afectiv care ar putea, zic, să o facă pe doamnă să ignore cele două degete ale odraslei mele şi încep prin a deplânge cei treizeci şi doi de copii existenţi în clasă. Dap, mulţi frate, mai ales că anul trecut erau douăzeci şi opt, iar acum se făcură cu patru în plus. Cum fu asta posibil, e o altă poveste pe care nici nu o ştiu şi nici nu vreau să o dezbat. Deocamdată. Oricum, dacă o ţinem tot aşa, situaţia va deveni destul de tragică. Dar, rămânând la situaţia actuală, un calcul destul de simplu mă face să cred că oricât de multe mâini ar fi pe sus, doamna tot va trebui să aleagă.

-- Dar pe mine nu mă alege!

Or ea e obişnuită să fie tot timpul aleasă. Deh, singurul copil din tot clanul. E suficient să deschidă gura, ca să ne întoarcem privirile spre ea şi să-i dăm cuvântul. Nu şi când ne întrerupe (la asta avem încă de lucru, dar suntem pe calea cea bună). Şi totuşi, să recunoaştem că un om care dă tot timpul să spună ceva şi nimeni nu-l vede, riscă până la urmă să ajungă să tacă. Da, ştiu, în momentul de faţă s-ar impune discursul acela ancestral cum că nu înveţi pentru alţii, ci pentru tine şi că indiferent dacă te pune sau nu să răspunzi în clasă, tu tot trebuie să fii pregătită. Doar că în clasa a doua discursul ăsta este nul. În teorie, o ştie. În practică însă se întâmplă ceva care personal ajunge să mă dezechilibreze şi pe mine: şi anume trebuie să devin eu mai pretenţioasă decât doamna. Pentru că dacă ea nu are timp să-i controleze pe toţi (şi e clar că nu are), nu poate să-i asculte pe toţi (şi e clar că nu poate), atunci undeva trebuie să-i dai sentimentul copilului că munca lui chiar e importantă şi că dacă e bine făcută ajunge să fie apreciată, iar dacă nu, nu.  Ei şi aici avem o problemă. Pentru că în clasa a doua nu contează ce spune părintele, ci doamna. Dacă doamna cere, ea face. Dacă doamna vrea, se supune. Dacă zic eu, sunt rea şi o fac să o plângă.

Şi acum să ajungem şi la partea pe care o aşteptaţi cu toţii (hai, nu ziceţi că nu e aşa, că nu vă cred), aia în care încercăm să vedem adevăratul motiv al nebăgării în seamă a celor două degeţele.

-- Am înţeles că pe tine nu te vede, dar pe restul?

Aşa am aflat că din punctul de vedere al Anei, există două preferate. Şi că pe ele le pune tot timpul. Acum, dacă sunt doar două, pe cuvânt dacă mă deranjează. Până la urmă eu nu vreau ca Ana să fie preferată, ci vreau să nu fie lăsată de izbelişte. Situaţia însă s-ar complica dacă ar fi zece preferaţi; apoi, ce ne facem dacă descoperim că, să zicem, ar fi cu toţii şi la after-ul unde e doamna? Până acum însă,  nu am vreo dovadă să fie vorba de aşa ceva.

Nici nu cred că Ana este discriminată. Nu cred că doamna are ceva personal cu ea sau cu mine. Ne-am ciocnit de vreo două ori, e drept, ne-am lămurit că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă, dar atât. Ne salutăm politicos, vorbim ce avem de vorbit şi dacă avem de vorbit şi ne vedem fiecare de viaţa ei. Însă, ce nu vede doamna şi clar ar trebui, este că în copilărie, indiferenţa din partea adultului provoacă suferinţă. Un copil care se simte lăsat de o parte, care trăieşte zilnic în preajma unei persoane care nu are ochi pentru el, ajunge să nu mai dorească să facă nimic bun pentru a-i atrage atenţia:

-- Eu nici nu mai ridic mâna că după vreo cinci minute ajunge să-mi amorţească!

Şi uite aşa ajungi ca părinte să te întrebi la un moment dat: ce s-o fi întâmplat cu ăsta mic al meu, că el învăţa bine şi acum parcă a luat-o razna!

Înainte să-l certaţi, înainte să vă lansaţi în lungi tirade despre cum va ajunge să dea cu mătura pe stradă dacă nu pune mâna să-şi facă temele, înainte să urlaţi la el că scrie cu picioarele, întrebaţi-l de câte ori l-a pus doamna să răspundă atunci când a ridicat mâna. S-ar putea să fiţi surprinşi. Şi contrariaţi. Cam ca mine.

La început, îţi vine să-i dai una în cap şi să-i întorci spatele. De fapt, asta şi faci. Preţ de două secunde, bodogăni în gând şi te agăţi cu disperare de ultimele clipe din vis. Apoi, brusc, îţi aduci aminte şi te cuprinde aşa, un fel de bucurie copilărească care te furnică din creştet până-n tălpi ca o cascadă de bule de şampanie ce te gâdilă plăcut în cerul gurii. Te scoli, îţi pui de o cafea, faci sandviciuri, o trezeşti şi pe ea, o pupi parcă mai mult şi parcă nici nu o mai zoreşti ca de obicei.

Azi eşti mai aproape de mama aceea ideală la care visezi în fiecare seară. Te duci la şifonier şi te decizi în ultima clipă să o scoţi în lume. Chiar dacă afară e cam frig pentru ea. Dar ea e nouă, încă are eticheta. Şi poate cu un pulover negru mai lung merge purtată şi pe ceaţă. Un pic de dermatograf şi de ruj şi gata.

Cu parfum te dai mai încolo, că tot treci în drum spre birou pe la maică-ta. Care te-a sunat şi care ţi-a făcut prăjitură. De două feluri. Şi care ţi-a luat şi un cadou. Îl desfaci, îl miroşi, te dai cu el. Îţi place. Îl aşezi cu grijă lângă celălalt,  primit de dimineaţă, chiar la prima oră, chiar în drum spre şcoală.

Acum, îţi bei cafeaua. Cu mail-ul deschis şi mai plin ca niciodată. Şi mesajele curg precum şampania dintr-o sticlă ce se revarsă într-o cascadă de bule. Şi o bucurie copilărească te cuprinde şi-ţi vine să baţi din palme şi să te dai cu parfumul primit şi să mănânci prăjitura de la mama şi să te uiţi cu mândrie la bluza cea nouă şi să-ţi spui în dimineaţa asta în care ai fost atât de aproape de mama ideală: Ave moi!

În vacanţa asta ce tocmai trecu, mi-am descoperit un nou hobby: statul. Nu e vorba de statul ăla ce se doreşte a fi relaxant şi pe alocuri chiar inteligent, precum statul de vorbă sau statul pe spate cu o carte în mână sau chiar statul în pat cu perdeaua trasă şi gândurile lăsate să zburde nestingherite. Nici măcar de statul de mână cu soţul sau statul în braţe cu copilul. Nu, e vorba doar de statul ca prostu’. De când l-am descoperit, am devenit fan. La început, e niţel mai greu, mai ales când nu eşti obişnuit şi fiecare gest al celor din jur, mai ales al celor sub un metru patruzeci, ţi se pare că ascunde o undă de reproş. Dar apoi, ori că încep ei să se obişnuiască, ori că începi tu să te nesimţeşti, lucrurile tind să se aşeze şi după vreo trei zile, tu vei deveni pentru toţi cel care stă. Cel care poate să doarmă până la prânz, să se trezească apoi ca să bea o cafea, să mănânce o sarma, să se uite la unul-două filme pentru copii, înainte de a se trânti înapoi în pat, unde să rămână până e chemat la cină de către o mamă care şi-a asumat în totalitate gospodăria. Pentru cel care stă, timpul pare că se dilată şi se contractă în funcţie doar de cheful personal şi de soarele de afară. În lipsa lui, statul în casă, altădată combătut şi hulit, devine ocupaţia de bază, asezonată cu un deget de vin roşu şi o felie de plăcintă cu brânză.

Aşa că vă rog să mă înţelegeţi de ce astăzi nu sunt în apele mele, de ce corăbiile mele sunt doar nişte biete epave, de ce colegii merg în vârfurile picioarelor şi copilul cel cald şi mirosind a somn m-a făcut doar să scot un mormăit nervos când trăgeam pătura de pe el la şapte dimineaţa. Astăzi i-am făcut cu mâna celei care stă şi m-am întors la ea: cea care se scoală cu noaptea-n cap, cea care cunoaşte traficul de ora opt, cea care găteşte, cea care spală, cea care face curat, ea, cea matură şi responsabilă şi adultă. Ne-am despărţit doar de câteva ore şi deja mi-e dor de mine. De cea care zece zile a stat ca proasta, ca nimeni alta.

Ministerul Sănătății a decis: cezariana la cerere se va plăti. Motivul? În felul ăsta se vor face economii la buget. Serios? Conform unor statistici făcute prin 2008, doar 0,3% din totalul cezarienelor din România erau făcute la cerere. Și asta probabil în mediul privat, pentru că legea sănătății oricum nu permitea să-ți faci cezariana chiar de capul tău. Practic, dacă optai pentru modalitatea asta de a aduce pe lume un copil, începeai prin a-ți căuta un ginecolog care să fie de acord cu o intervenție chirurgicală fără un motiv medical real, apoi în momentul în care se stabilea termenul (presupunând că nu se făcea la cald, adică chiar la termen), te duceai la spital unde spuneai frumos exact ce te învățase doctorul care, la rândul lui, inventa pe fișa de externare un motiv pentru care a fost necesară intervenția.

Practic, ce se va schimba din martie? Păi, după părerea mea, mai nimic. Cine va vrea cezariană, va fi oricum dispusă să plătească. Și probabil că, având în vedere suma rezultată din plata serviciilor medicale la cerere plus ce-i mai dai doctorului, anestezistului, neonatologului, asistentelor și mai știu eu cui, vei vedea că mai bine naști la privat. Ceea ce va aduce practic un beneficiu minor bugetului de stat.

Am văzut în ultimele zile un adevărat tsunami de discuții televizate în care diverse persoane (asta m-a amuzat cel mai tare, că nu erau neapărat medici, asistente, mame sau viitoare mame, ci cum am spus, diverse persoane) militând, în mare, pentru dreptul femeilor de a alege pe ce cale doresc să aducă pe lume un copil. Teoretic, așa ar trebui să fie. Din punct de vedere psihologic, așa e cel mai bine. Din punct de vedere al bugetului, Ministerul ne spune că nu. Că cezariana la cerere este până la urmă un serviciu medical care trebuie asumat de pacient atunci când el nu este recomandat de un doctor. Bun, bun, am înțeles. Însă n-am înțeles de ce tot invocăm serviciile medicale din alte țări. Știu și eu că-n Franța nu se face cezariană la cerere. Nici în Olanda unde, de altfel, multe femei nasc acasă, cu o moașă.

Dar noi trăim în România. Și sistemul medical este de-al nostru, românesc. Spitalele noastre sunt... de-ale noastre. De-alea în care vii cu vata de acasă, cu medicamentele în buzunar, în care oamenilor le este frică de spital și femeilor frică să nască. Cezariana la cerere nu este un moft, este rezultatul unui sistem medical deficitar. Un sistem sărac care abia se descurcă să acorde îngrijire, darămite să mai poată acorda și suport moral. În alte țări, cursurile prenatale sunt acoperite de asigurarea obligatorie. Moașa este acolo de la început până la sfârșit; de altfel, ea e mult mai prezentă decât doctorul. În alte țări, femeile nu așteaptă până au cu ce să-și crească un copil ca să facă unul. În alte țări, ele nu au în jur de 28-30 de ani atunci când fac primul copil.

Încerc să nu intru într-o polemică despre ce e mai bine pentru femeie, pentru copil sau pentru doctor. Și asta pentru că depinde de la caz la caz. Personal îmi este greu să cred că un copil născut pe cale vaginală va fi mai nu știu cum decât unul născut prin cezariană. Și nici că organismul femeii se reface mai ușor după ore de travaliu și epiziotomie decât după o cezariană. Eu am făcut cezariană cu rahianestezie. Am văzut-o pe Ana imediat, am alăptat-o la vreo două ore după, m-am dat jos din pat la vreo 20 de ore după operație, nu am avut dureri groaznice, nu am avut probleme cu ținutul copilului, cu mersul, căratul, ridicatul sau mai știu eu ce. Colega mea de rezervă a născut natural. Nu putea să stea decât culcată sau în picioare din cauza durerilor. Și asta la două zile după naștere. Dar amândouă eram mulțumite. Aveam copii sănătoși și născusem așa cum dorisem. De fapt, cred că până la urmă problema este să se întâmple așa cum ți-ai imaginat.

În Occident, imaginația nu își are locul, pentru că acolo nu-și are rostul. Nu vei auzi de femei lăsate în travaliu zile întregi, nu vei auzi de moașe care urlă la tine (eu le-am auzit, în spital fiind), nu vei vedea doctori care pleacă și nu mai răspund la telefon, nu te vei simți speriată și lăsată să zaci cu orele pe un pat. Cazuri problematice și conduite nepotrivite sunt întâlnite și acolo (cunosc chiar cazul unei prietene care, în Canada fiind, a fost operată de urgență, cu trei săptămâni înainte de termen, pe baza unei ecografii interpretate greșit), dar din ce mi-a povestit, în rest nașterea nu a fost o experiență traumatizantă. La noi, am văzut că fiecare consideră că a avut o naștere ok, dacă ea s-a făcut așa cum și-a dorit-o. Pentru că asta este problema într-un sistem medical ca al nostru. El nu e capabil să asume tot. Partea cu psihicul ne revine de cele mai multe ori nouă, pacienților.

Or, mă gândesc că dacă nu putem să ne comparăm cu o țară ca Franța sau Olanda sau Suedia, atunci măcar să existe din partea Statului anumite compromisuri pentru poporul căruia nu îi poate asigura nici pe departe nivelul de trai european. Cum ar fi să ne lase să naștem cum vrem. Nu vom avea salariul din Franța, nici moașa olandeză, nici programele sociale suedeze și nici învățământul finlandez, dar vom avea posibilitatea să facem cezariană la cerere.

Și nu, nu se va mări bugetul sănătății. Și nu, nu vor fi mai mulți medici care vor refuza cezariana când ea va fi dorită și nu neapărat necesară. Și dacă ar fi să mai fac un copil, eu tot prin cezariană aș vrea să-l nasc, așa cum multe dintre voi mi-ați spune poate că  nașterea vaginală e mai sănătoasă, că așa am fost lăsate să aducem copii pe lume. Da, dar atunci hai să scoatem și anticoncepționalele de pe piață și prezervativele și să avem copii începând de la cincisprezece, șaisprezece ani, că așa e natural. Cum se întâmplă deja la mulți români care nu au nici măcar asigurarea aia de bază și care nasc în spitale pe banii de la buget.