Casa copilăriei mele era un apartament în stil vagon. Într-un capăt era camera mea, cea cu balcon mare ce dădea spre castanul din curte şi stolurile lui de porumbei şi-n celălalt capăt era camera bunicii, cu oglindă înaltă şi măsuţă de toaletă plină de cutii frumoase, dar goale, de pudră Caron, cu scaune asortate cu spătar elegant şi cu un fel de comodă la capul patului unde, printre piepteni de os rămaşi din altă viaţă şi reviste despre China aduse de tata de prin lume, stătea ascuns, întotdeauna, plicul cu pensia.

Între camera mea şi cea a bunicii, se lăfăiau spaţioase o cameră de zi şi dormitorul alor mei. O casă mare, cu tavan înalt, într-un bloc vechi de prin centrul capitalei, fără nicio legătură cu apartamentele mărunte, cu tavan jos şi pereţi subţiri din blocurile comuniste. Aşadar, în casa copilăriei mele aveam loc. De prieteni, de petreceri, de stat la palavre peste noapte, de invitat jumătate de clasă la zilele de naştere. Atunci se deschideau glasvandurile dintre camere, se împingeau fotoliile la perete, se aşezau platouri pe masa mare şi neagră din camera mea şi casa se transforma într-un loc nerăbdător parcă să primească lume. Cât mai multă lume.

Când am apărut în viaţa lor (destul de târziu după standardul vremii), ai mei s-au văzut obligaţi să pună capăt traiului lor relativ boem de până atunci, acceptând însă să-şi ţină casa cât mai deschisă. Şi aşa a rămas până la moartea tatei. Câte unul, câte doi, poate un cuplu, poate mai multe, nu prea exista săptămână să nu ne trezim cu oameni sunând la uşă. De multe ori neanunţaţi. Şi cum am crescut într-o familie democratică, m-au lăsat şi pe mine să fac la fel. Doar că m-au învăţat să dau întotdeauna telefon înainte. Erau seri în care glasvandul se închidea între camera mea şi sufrageria cu adulţi ca să ne separăm prietenii şi să ne ascundem bârfele. Ăştia mari cu ăştia mari şi copiii la copii! Şi nu, nu erau copiii prietenilor, ci colegi de-ai mei pe ai căror părinţi îi suna de obicei mama să-i întrebe nu-i lăsaţi pe la noi să se joace? Şi-i aduce soţul acasă, mai pe seară. Nu a existat zi de naştere sau petrecere pentru mine în care mama sau tata să-mi fi impus pe cine să invit sau pe cine nu. La ziua mea veneau prietenii mei şi nu copiii prietenilor lor sau ai naşilor, mătuşilor sau ai mai ştiu eu cui. Când tata s-a dus, ochiul vigilent al bărbatului aţintit asupra fiicei adolescente s-a închis pentru totdeauna şi-n locul lui a rămas doar privirea blajină, plină de încrederea că trebuie să fie bine a mamei. Şi a fost. Ca să mă ştie în siguranţă, mi-a făcut din casă cel mai primitor loc posibil. A deschis glasvandurile, a lăsat platourile pe masă, a înfăşat perne şi a pus cearceafuri pe canapele, a acceptat, n-a întrebat şi aşa ea a primit toate răspunsurile, iar eu- toţi prietenii de care aveam nevoie. (chiar şi acum când merge Ana la ea, o lasă să fugă prin toată casa şi să scotocească peste tot, că dacă nu se distrează, copilul nu vrea să mai vină!)

În tinereţe, la liceu, ajunsesem să mă întrebe lumea dacă e mama acasă, că fără ea nu mai avea farmec petrecerea! La majorat, şi-a pus patru perne pe jos, în camera bunicii, şi a dormit acolo, cu muzica urlând şi başii vibrându-i în stomac, dar nu a spus nimic, niciun cuvânt, nu care cumva să-mi strice distracţia. Cred că nici nu i-am mulţumit cum se cuvine pentru că mi se părea pur şi simplu normal să facă asta.Aşa făcuse dintotdeauna. Credeam că toţi părinţii sunt la fel.

Eu nu sunt aşa, dar măcar încerc. O să încep chiar de mâine, de Halloween. Sper să nu fie o seară de groază. Vom merge la colindat şi după aceea, pentru prima dată, păstrăm prietenele să doarmă peste noapte la noi. Ce dacă nu sunt camere în stil vagon, ci doar un apartament mărunt, cu tavanul jos? E loc de-o petrecere. Dar un pic mai mică. Oricum, costumul e cumpărat. Tortul e comandat. Diseară mergem să luăm ingredientele pentru concursul de Masterchef pe care vor fetele să-l organizeze. Avem pregătită şi lista de filme. Şi lista de jocuri. De dat cu aspiratorul, o voi face mâine. Când o să încerc să mut şi fotoliul-pat din camera ei la noi în dormitor, poate aşa vor ajunge să doarmă toate la grămadă, cum îşi doresc. Am găsit şi o pilotă de împrumut şi două perne noi şi am pregătit şi un aşternut nou cu oi albe şi negre. Şi m-am obişnuit şi cu ideea că voi dormi pe canapea. Şi cu cea că îmi va cânta Aerosmith toată noaptea. Sper doar să-mi ţin gura şi să nu stric. Doar să mă bucur că există, că e acasă, că e fericită, că e cu mine. O să stau aşa pe canapea şi o să mă gândesc la mama. Şi o s-o sun să-i mulţumesc.

Când am urcat în troleibuz, vocea lui m-a lovit drept peste faţă şi urechi, ca o palmă sau un val pe timp de furtună. Vorbea tare, folosind parcă rumoarea din jur pe post de backing vocals. Voce sfătoasă, de bătrân nevorbit şi oleacă surd. Făcea pauze lungi între propoziţii, dându-i doamnei de lângă el (or fi fost împreună sau abia se cunoscuseră?!) timp să pătrundă sensul cuvintelor şi să mişte apoi din cap, ridicându-şi bărbia spre cer şi coborând-o înapoi spre pământ, asemenea unei jucării stricate.

Imposibil să mai înţeleg ceva din cartea pe care o citeam. O să mă uit pe facebook, mi-am zis, măcar acolo nu-mi trebuie prea multă concentrare. Deschid blogul Simonei Tache şi dau peste un titlu cu parfum de film sau cu veleităţi de replică de roman: Uite, creşte fata, e frumoasă, merge să fie plasată, o să facă bani!.  Din păcate, este 100% realitate dură şi scârbavnică într-o ţară unde violenţa îşi face de cap. Şi tocmai pentru că se pare că statul stă şi se uită, trei jurnalişti au pus pe picioare un proiect cu un nume pe cât de poetic pe atât de amar – Notre Dame de Companie – prin care vor să arate că agresivitatea şi violenţa pot duce de multe ori la lucruri extrem de grave cum ar fi prostituţia forţată. Dacă citiţi articolul Simonei Tache şi intraţi apoi pe pagina proiectului o să aflaţi nişte poveşti cutremurătoare cu vieţi distruse şi copilării strivite fără pic de milă uneori de părinţi cu comportament de călăi. Recunosc că mi-a fost greu să citesc până la capăt. Ca om normal nu pot să înţeleg de unde atâta violenţă, cum de se poate?

Dintr-o dată, vocea domnului din troleibuz se ridică brutal peste toţi cei din jur. Tind să cred că nu e surd, ci mai degrabă doreşte să împărtăşească cu restul omenirii toate gândurile de-i trec prin cap. Deşi, la cum vorbeşte, se pare că nu sunt simple gânduri, ci adevăruri doar de el deţinute. Şi zice, cu un ochi către doamna de lângă el şi cu celălalt căutând frenetic în jur un plus de audienţă.
- Dom'ne, ăla nu a fost om rău. Adică o bătea, normal, dar doar de câteva ori pe an, mă înţelegeţi?
Doamna nu pare foarte convinsă, dar preferă să nu zică nimic şi să asculte în continuare.
- Doamnă scumpă, nu uitaţi că oamenii trăiau la ţară, adică în mediul rural. Păi acolo e viaţa grea, e normal să mai scape omu' o palmă, două, câte un picior, că deh, are toate motivele să se enerveze: ba cu păsările din ogradă, ba cu emisiunile ăstora de la televizor...

În momentul de faţă, în România nu există un număr de telefon naţional şi gratuit pentru victimele violenţei domestice. Aici puteţi semna petiţia pentru urgentarea înfiinţării unui astfel de număr. E evident că avem nevoie de el în condiţiile în care, potrivit datelor oficiale adunate de creatorii proiectului Notre Dame de Companie, 721 de copii au suferit abuzuri în familie în 2014, 3000 de copii pleacă anual de acasă şi 598 de familii au fost afectate de violenţă domestică anul trecut.

M-am uitat către doamna de lângă el. Acum, că înţelese cum stă treaba cu mediul rural şi motivele de nervi, reîncepu să dea din cap a aprobare. Doar picioarele şi le strânse instinctiv sub scaun şi se făcu mai mică.

Pe vremea când am citit Amintirile din pribegie ale lui Neagu Djuvara, îmi aduc aminte că mai mult decât povestea vieţii lui, a fost o frază care mi-a rămas împlântată cu forţă acolo, pe dinăuntrul meu. Nu am văzut-o niciodată pe mama oftând. Chiar dacă nu asta era ordinea cuvintelor, acesta era mesajul. La vremea aceea, Ana era mică şi era greu. Îmi era greu. O simţeam şi oftam. Acum e mai mare, dar tot e greu. Şi, spre deosebire de mama lui Djuvara şi chiar şi de mama mea şi poate de multe alte mame, eu nu ştiu prea bine să-mi ascund nemulţumirile. Nu vorbesc de cele pe care are noimă să i le împărtăşeşti copilului că poate învaţă ceva din ele, ci pe cele unde oftând şi dând ochii peste cap nu faci decât să eliberezi frustrări. Una dintre ele este, mi-am dat seama chiar aseară, lipsa de apreciere din partea celor din jur. Nu vorbesc de familie, deşi sunt cazuri unde membrii şi-au trasat aşa de clar sarcinile încât consideră că e de la sine înţeles să facă cutare sau cutare lucru. Vorbesc de mediul înconjurător, de faptul că există mulţi oameni, prea mulţi, care ajung să-şi petreacă ore bune, zi de zi, în absenţa oricărui feedback. Şi atunci, inerent, încep să cerşească aprecieri şi să pretindă recunoştinţă acolo unde pot şi de la cine pot. Şi cine sunt cei mai la îndemână? Copiii. Atenţie: eu nu vorbesc aici de cazuri grave, de abuzuri de orice fel, de violenţă şi agresivitate, fie ea doar verbală, ci de situaţii aparent banale care uneori se întâmplă fără să le vezi, dar care, odată ce le descoperi şi ajungi să le analizezi un pic în profunzime, te fac, pe tine, om mare, să vrei să te duci la oglindă şi să te întrebi: ce naiba vreau de fapt?

Vă spuneam acum ceva timp că am înscris-o pe Ana la un curs de scriere creativă şi vă explicam şi ce m-a împins să fac o asemenea mişcare. Ei bine, ieri s-a săvârşit acest curs şi m-am gândit că e vremea pentru nişte concluzii. 
În primul rând, cu riscul de a-mi atrage un val de critici, ţin să vă spun că acest curs a fost ideea mea şi deci, mai mult sau mai puţin, Ana s-a dus împinsă de la spate. Dar ieri, la finalul celor zece şedinţe, mi-a mulţumit şi mi-a spus că îi pare bine că nu m-am lăsat şi am trimis-o. În aplauzele voastre pentru cât de minunată sunt şi ce fler am avut şi cum dorinţele copilului nu sunt întotdeauna mai presus de orice, să trecem şi la punctul doi: cursul propriu zis. După cum vă spuneam şi în postarea iniţială, a fost un curs de cinci săptămâni, organizat în fiecare zi de weekend, preţ de două ore, cu Adina Rosetti pe post de antrenor.. Preţ total 520 lei. La curs au fost vreo zece fetiţe dintre care una era chiar fiica Adinei Rosetti şi un singur băiat. 

Se lucra şi individual, dar şi pe grupe de lucru şi fiecare şedinţă avea o temă precisă. O să vă dau mai jos câteva exemple pentru că mi s-au părut foarte faine de făcut şi acasă, cu copilul, tocmai pentru a-l încuraja să-şi pună imaginaţia la bătaie. Una dintre temele mele preferate a fost jurnalul unui obiect la alegere. Fiecare copil a fost invitat să-şi aleagă un obiect şi să-i imagineze un jurnal pe o săptămână. Ana a făcut jurnalul unei monede. Altă dată au decupat cuvinte din reviste şi au făcut poezie în stilul dada-ist. Într-o zi, au fost invitaţi să scrie o compunere pornind de la ideea ce-ar fi dacă. Altădată, au făcut jocuri de rol şi au învăţat tehnica interviului. Per total, după zece săptămâni de curs, Ana a învăţat ce trebuie să faci atunci când vrei să scrii o compunere (să ştii cui te adresezi, când se petrece acţiune şi-n ce ordine se înşiră evenimentele), a înţeles rigorile unui interviu, a văzut că imaginaţia nu are limite şi că stilul vorbit poate fi transpus în scris fără probleme, a cunoscut copii foarte talentaţi şi a prins plăcere în a scrie şi chiar în a citi. Apropo, în preţul cursului a intrat şi o revistă publicată de cei de la Academia Motanov în care se regăsesc câteva dintre poveştile copiilor, precum şi o carte ce le-a fost dată cadou, spre citire. O carte minunată pe care abia aştept să o termine Ana ca să o citesc şi eu. Este vorba de Harun şi Marea de Poveşti de Salman Rushdie. Când am văzut-o pe fiică mea venind acasă cu cartea asta, am zis hait, să vezi acum distracţie, cât o să mă chinui să o fac s-o citească. Nu doar că s-a apucat singură de ea, dar mai are un pic şi o termină şi nu încetează să o laude. Aşa că, încă o dată, nu există copil să nu vrea să citească, ci doar cărţi nepotrivite.

Recunosc că mi-aş fi dorit la finalul cursului să am şi un feedback din partea Adinei Rosetti care, by the way, a fost un antrenor minunat, a ştiut să-i facă pe copii să o iubească şi să resimtă atelierele ca pe o veritabilă distracţie de weekend. Doar că eu tot mi-aş fi dorit un cuvânt de final. Mi se pare important pentru mine, ca părinte, să aflu şi părerile altor adulţi despre copilului meu. Nu atât cât este sau nu de talentat, ci mai degrabă cum este perceput ca om. Dacă e uşor sau greu să lucrezi cu el, dacă este cooperant, dacă este amuzant, habar nu am, lucruri ce mă pot ajuta să-mi cunosc mai bine copilul. Din punctul ăsta de vedere, British Council are o metodă foarte bună. La sfârşit de an, fiecare cursant primeşte o fişă de evaluare unde, pe lângă nişte calificative, profesorul scrie două, trei rânduri despre copil. Aici nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta. Ne-am zis la revedere, ne-am mulţumit reciproc şi gata. Sigur, pentru copii, ultima oră a fost mai specială pentru că au primit diplome şi câte o revistă cu cele mai bune poveşti de-ale lor publicate, dar eu tot am simţit nevoia unui cuvânt de rămas bun.

Dacă a fost ceva ce nu m-a încântat în mod deosebit la acest curs a fost locaţia. Spaţiul de desfăşurare era uşor sordid şi dacă nu aş fi auzit lucruri de bine atât despre Academia Motanov cât şi despre atelierul de scriere creativă al Adinei Rosetti, recunosc că aş fi devenit circumspectă atunci când aş fi ajuns acolo. Era o cameră cu o masă şi multe scaune, înt-o clădire veche dintr-un gang cu reclame la fel de fel de prostii, în fine, nu rima deloc cu ce se doreşte a fi această academie. Totuşi, aşa anost cum era, locul de desfăşurare a fost central, lângă Humanitas Cişmigiu, aproape de metrou şi de staţii de troleibuze şi autobuze şi deci mi-a fost uşor să o duc pe Ana.

Următoarea sesiune de ateliere va fi în primăvară. Nu ştiu dacă voi dori să o mai înscriu pe Ana. Banii nu sunt puţini, efortul e relativ mare (în fiecare zi de weekend, timp de o lună şi jumătate), doar că e foarte posibil să-mi ceară chiar ea să mai meargă. Până atunci, i-am promis că o să-i public şi aici câteva dintre poveştile pe care le-a scris la atelier. Mai jos este cea construită pe întrebarea ce-ar fi dacă...? Ea şi-a ales să-şi imagineze că ar ajunge captivă într-un joc video.


Ce-ar fi dacă... ai ajunge într-un joc video?

Jocul

„Intră pe site-ul ăsta dacă vrei să ai cea mai interesantă experiență din lume!” scria. Și am dat click.
Așa începe povestea mea. Eu sunt Lucy. Acum mă aflu într-un joc video. Am ajuns aici stând la
calculator și văzând textul de mai sus. Și cum am și spus, am dat click pe el, s-a deschis o gaură neagră care m-a tras în ea și m-a lăsat aici.

Partea bună, nu sunt singură! Pe lângă niște monștri, aici mai sunt și prietenii și familia mea (toți au
căzut în aceeași capcană). Partea proastă este că cineva joacă acest joc! Și nu-l joacă deloc bine! (Ah, am uitat să precizez în ce joc suntem. Noi „jucăm” Towns.) Așa... ce spuneam? Ah, da! În ce sens nu joacă bine? În sensul că: murim foarte mulți (nu în realitate; atunci când el nu joacă noi ne putem revedea), nu știe cum să ne organizeze; practic, nu știe ce să facă cu noi!

Azi e a treia zi de când suntem aici. Dar mâine, totul se va schimba! (Sper.) Da, ați auzit bine. Mâine,
vom evada! (Mă refer la „mâinele” din joc care durează cam două-trei zile normale.)
Dar cum vom face asta, vă întrebați! Păi, nu știu. Tatăl meu a spus că se va gândi el la o soluție. Da, nu prea știu ce să...
– Lucy!
O secundă, mă strigă tata.
– Da, tată! Ce e? Știi cum o să evadăm?
– Da!
Peste o oră...
Tata știe cum o să evadăm! O să facem un mouse gigantic care să controleze calculatorul. Nu prea știu cum e posibil asta, nu am înțeles partea tehnică. Ce contează este că o să evadăm!

Ziua următoare.
Am terminat mouse-ul gigantic! E timpul să-l încercăm!
Peste cinci minute: există o parte proastă și una bună. Aia proastă e că n-am reușit să evadăm. Partea bună e că am reușit să-l speriem pe cel care juca, iar acum se joacă cu noi un om de știință care vrea să ne ajute să ne simțim bine. Cum face asta? Păi... practic ne face o țară normală, una ca și în lumea reală. Există școli, locuri de muncă, salarii și toate celelalte. Chiar ne simțim bine!

Un sfat: dacă vedeți scris pe calculator „Intră pe site-ul ăsta dacă vrei să ai cea mai interesantă
experiență din lume”, nu dați click!

Ieri, într-un supermarket din capitală. Aglomeraţie mare şi îmbulzeală în jurul a vreo zece coşuri cu produse de Halloween. Nu vă grăbiţi să ziceţi aha, ştiu unde este, că nu despre asta vreau să vă povestesc. Ci despre ei. Cei doi din faţa mea, de la coadă. Să fi avut spre şaizeci de ani fiecare. Ea, în taiorul de duminică, prost croit, cu guler uşor ros şi lucios de atâta purtare, cu pantofi negri cu toc cuminte şi cercei de aur din cei care trag de lobul urechii în jos. El, în blugi suflecaţi la poale, cu uşoare urme de noroi pe manşete (ce să-i faci, ploua afară!), cu un pulover gri, deformat peste un pântec rotund precum o minge de fotbal. Stau unul lângă altul, atât de aproape încât nu-ţi dai seama dacă se sprijină sau se iubesc. Le surprind privirea uşor nedumerită atunci când observă în coşul meu o pereche de ciorapi cu oase. Dar tac în continuare şi rămân la fel de apropiaţi, umăr la umăr, de parcă s-ar teme să nu care cumva să ajungă vreunul în faţa celuilalt. La un moment dat, vocea casierei sparge liniştea de la coadă:
- Să ştiţi că la casa asta nu ne merge POS-ul!

A fost suficient pentru ca el să se dezlipească de consoartă şi cu o privire de animal hăituit, să vocifereze:
- Ce-aţi spus? Ce nu merge, dom'ne, ia spuneţi ce nu vă mai merge acum?

Crezându-l surd, casiera se apleacă în direcţia lui şi de data asta spune apăsat şi rar:
- POS-uuuul! Nu merge. Adică nu puteţi să plătiţi cu cardul. Aţi înţeles?

Cu o mână în şold, domnul se întoarce întâi către soţie, apoi către restul cozii şi dând din mâna rămasă liberă, strigă cu furia celui care a fost jignit şi umilit în public.
- Ce card duduie, ce card? Păi ce mă interesează pe mine cardul? Eu plătesc cu bani, da?! Auzi la ea, card! Ce, noi suntem oameni de card?! Adică nu avem bani? Asta-i bună! I-auzi, dom'ne, că parcă îmi pasă mie de cardul ei. Nu mai pot eu de POS-ul ăsta sau cum s-o chema!

Altfel, toate bune în România. Ne pregătim de Halloween şi este plin de costume, pălării de vrăjitoare şi ciorapi cu model. Şi dacă nu v-aţi prins, suntem în 2015. Ştiu, suntem de groază!

Ce faceţi cu o zi de care nu aveţi chef? Ştiţi zilele alea în care ai visat urât exact spre dimineaţă, te-ai trezit buimac şi întors pe dos şi apoi tot înaintezi de-a lungul zilei ca pe un coridor lung şi anost, mirosind corect a dezinfectant şi îndreptându-se către un nu se ştie unde la capătul căruia nu se vede nimic?

Hai să zicem că eu v-aş da ziua asta aşa cum v-am povestit-o. Fără nimic grav sau sobru în ea, doar cu un iz înţepător de nelinişte, de dorinţă de a o lua la fugă pe coridorul cel lung şi anost doar ca să simţi că exişti, că te mişti, că înaintezi fără să ştii prea bine spre ce şi de ce. Dacă veniţi mai aproape o să vedeţi pe masă un coş plin cu astfel de zile. Luaţi una. Pe care o vreţi, chiar nu contează. Diferă doar ziua din săptămână, luna, anul şi culoarea de pe pereţii coridorului. În rest, toate sunt identice. Aşadar, ce o să  faceţi cu ea? Cum aţi vrea să o trăiţi? Cu cine aţi vrea să fiţi şi ce aţi vrea să-i spuneţi? Sau unde şi cum aţi vrea să tăceţi? Nu trebuie să-mi spuneţi mie nimic. Doar că eu am simţit nevoia să mă opresc puţin din alergat, să iau o pauză şi să vă întreb şi pe voi: la voi cum e?

Apropo, coridorul meu are pereţii mov. Asta nu-l face nici mai scurt, nici mai uşor de străbătut. Îmi dă doar senzaţia că-mi croiesc drum printr-o vânătă, că-n jur miroase a toamnă şi a ghiveci de legume şi că ziua asta tot stă acolo şi mă aşteaptă să-mi vină cheful de ea.

Disclaimer: acesta nu este un post sponsorizat

Ştiu că mulţi dintre voi se uită cu jind la relaţia pe care o am cu fie-mea. Şi de fiecare dată, tind să le mai temperez entuziasmul, spunându-le hm, nu m-aţi văzut când mă enervez! Şi apropo de asta, nu ştiu cum o fi la voi, dar eu am nişte lucruri bine stabilite şi adânc înrădăcinate pentru care scot inevitabil fum pe nări. La loc de frunte în această listă de cumsăoisterizezipemama, stă încălţatul copilului. Dacă vreţi să aveţi parte de o experienţă profund storcătoare de energie, vă invit o dată cu mine la cumpărături cu scopul de a-i cumpăra Anei ceva de pus în picioare. Orice. Nu trebuie să fie cu talpă tare sau moale, cu şireturi sau cu arici, până la gleznă sau nu, decupaţi sau încheiaţi, pantofii au fost inventaţi să mă chinuie pe mine. Pentru că, prin definiţie, Anei nu-i vine bine nimic. Nicio încălţăminte nu e bună. Ba o strânge, ba e mică, ba e lată, ba o apasă, ba o împunge, ba-i scapă, ba o furnică. Nu contează, goana după pantofi durează săptămâni şi de obicei se termină cu tolba goală şi nervii gata să pleznească. Există şi o explicaţie în toată această isterie pantoficească. Ana are piciorul valg (ca şi mine) şi de aici mari probleme în a putea să se încalţe fără să o jeneze (ca şi pe mine).

Aşa că, din păcate, frumuseţile de le veţi vedea în poza de mai jos nu i-au venit. Iniţial, recunosc că m-am gândit că sunt prost croite pentru că o apăsau ca şi cum nu ar fost suficient de înalte. Dar de azi şi-au găsit stăpân şi acum că m-am convins că problema este copilul şi piciorul dumisale şi nu calitatea pantofilor, hai să vă spun de unde puteţi să vă luaţi şi voi, dacă vreţi, pentru că merită. Pe scurt, de aici. Mai pe larg, vă spun cu ajutorul unor informaţii obţinute de la sursă, că toată încălțămintea este făcută de societatea comercială Tino SA Brașov, o fabrica românească de încălțăminte deschisă în 1898. 

Toate modelele sunt realizate din piele, unele dintre ele fiind chiar cusute manual. Fabricantul afirmă că poate produce orice tip de încălţăminte: cu talpa lipită, cu cusătura prin branţ, cu GORE-TEX, TEX sub marca Tino-TEX, etc. Încălţămintea este rezistentă, uşor de întreţinut şi realizată din materiale italieneşti. Tino colaborează cu firme de renume: IGI-IMAC, DECATHLON, SKANDIA, EXPORTACC, BONIS (pentru TOMMY HILFIGER), BOCHE, etc. Pentru piaţa românească dispune de 14 magazine proprii şi livreaza marfa şi la alţi clienţi cum ar fi: Carrefour, Selgros, Cora.

Eu recunosc că am rămas încântată de mocasini, erau frumoşi şi culorile foarte plăcute. În plus, pe situl celor de la încălţăm.ro găsiţi preţuri foarte bune şi cu posibilitatea de comandă on line. Noi aşa am făcut, dar deh, nu a fost să fie pentru noi. Poate e pentru voi, cine ştie?!

Eram depechistă când l-am cunoscut. După câteva zile, aveam sufletul ghem şi ascultam rock. El avea plete. Ca şi mine.Tot blonde. Tot până la brâu. Ca toţi cei de pe afişele cu care-mi tapetasem camera de s-a speriat bietul popă când a venit, într-o iarnă, cu Boboteaza. Mai să nu aibă loc gol de stropit cu aghiasmă de câte capete de morţi şi plete-n vânt erau în de jur împrejur. Pe vremea aceea, doar Michael Jackson venise în concert în România. Aşa că tot ce puteai face în spiritul rock-ului era să stai cu căştile la urechi (pentru cine avea şi d-alea), să-ţi laşi părul cât mai lung, să dai frenetic din cap, să bei bere şi să speri că nu se va supăra mama pe tine când va descoperi că i-ai tăiat mănuşile de piele şi că ai scris Metallica cu ojă (şi nu, nu s-a supărat).

Aşa că eu o înţeleg. O înţeleg perfect că mai nou vrea să se apuce de chitară. Şi mi se pare normal că anul ăsta, Moş Nicolae se mobilizează şi îi caută deja pe net afiş şi tricou cu AC/DC şi cu Aerosmit- pentru că la noi vine Moş Nicolae şi Moş Crăciun, da?! Ştiu că abia aştepta să plouă afară ca să-şi încalţe cizmele cu ţinte (erau singurele care au încăput-o şi nu am mai stat să caut altele) şi că vineri după amiază, când nu-şi face teme, stă pe youtube şi învaţă versurile de la T.N.T şi de la Janie's got a gun. Îmi place să-i văd ochii ăia mari şi albaştri făcându-se şi mai mari şi mai albaştri când mă aude cântând prin casă. Mama, dar tu chiar ai fost rockeriţă? Şi tata?Oau, ce noroc pe mine cu astfel de părinţi!

Îmi place când îmi spune cum vom merge cu toţii la concerte şi aşteaptă cu înfrigurare să vină iarăşi Rammstein la Bucureşti. Şi nu, nu o să mă supăr când o să-mi găsesc mănuşile tăiate. Şi nici când cete de pletoşi mă vor privi de pe toţi pereţii din camera ei. Nu ştiu însă cum o să fac cu blondul. Pentru că o să fie unul, o simt de pe acum. Şi sunt sigură că o s-o înţeleg. Sper doar să-mi aduc aminte să nu-i spun: ţi-am spus eu!

Au trecut doi ani de atunci şi abia acum m-am decis să vă povestesc mai pe larg ce şi cum. Nu pentru că ar fi fost mare lucru, ci pentru că atunci când cel mic are o problemă de sănătate şi ea se rezolvă în sfârşit, preferi să o dai uitării şi nu să o rememorezi în public.

Dar astăzi mi-am adus aminte că sunt datoare cu povestea, mai ales că la momentul intervenţiei, eu nu am găsit nicăieri informaţii ajutătoare. E vorba despre frenectomia linguală şi gingivală pe care i-am făcut-o Anei acum doi ani. Frenul, cunoscut în popor ca aţa de sub limbă, este o inserţie musculară cu rol de ataşare a buzei sau a limbii. Dacă este prea scurt şi prea rigid, el poate duce la probleme (dificultăţi la supt, dificultăţi de vorbire, strungăreaţă, retragerea gingiei şi îngreunarea tratamentului ortodontic) şi atunci se cere a fi îndepărtat sau secţionat dacă anomalia se descoperă la timp.

După cum ştiţi deja, şi să-mi doresc, eu nu pot să nu mă plimb periodic cu Ana la stomatolog, având în vedere pocinogul de-l păţi în urrmă cu nişte ani. Şi, la una dintre consultaţii, am aflat că pe lângă fractura de incisiv, fii-mea este şi mândra posesoare a unei ocluzii deschise. Mai pe româneşte, dinţii frontali superiori şi inferiori nu se ating atunci când muşcă şi rămâne aşadar un spaţiu care nu ar trebui să existe în mod normal. Medicii cred că acest tip de muşcătură poate fi cauzat de obiceiuri din copilărie precum suptul degetului sau interpunerea limbii. Cum Ana nu şi-a supt degetul, hai să vedem cum e cu limba. Aha!, aud lângă mine, păi are frenul lingual scurt şi rigid, uitaţi-vă şi dumneavoastră! Nu avea rost să mă uit – ştiam deja şi eram furioasă. Foarte furioasă. Pentru că atunci când era bebeluş, pediatrul m-a trimis cu ea la ORL, să controleze exact frenul lingual. N-are nimic, fiţi serioasă, suge bine, lăsaţi copilul în pace! Şi l-am lăsat. Dar parcă stătea cu limba între dinţi. Hai să întreb şi-un alt pediatru. Şi am întrebat şi iar m-a trimis acasă. Când m-am dus pentru polipi, am zis să întreb iar de fren şi din nou mi-au zis că nu e nicio problemă. Dar că uite, îl secţionează un pic în timpul operaţiei! Numai că a fost atât de puţin că s-a vindecat şi practic a rămas la fel. Şi Ana creştea şi parcă, parcă nu reuşea să scoată limba cu uşurinţă şi parcă nici r-ul nu se lăsa spus şi chiar şi pronunţia ei era mai bizară. La cinci ani, am fost la Grigore Alexandrescu chitită să-i operez frenul ăla pe răspunderea mea. Doar că ORL-istul mi-a spus că la vârsta asta frenul este vascularizat şi riscul de hemoragie e atât de mare că el nu se bagă.

Aşa încât, atunci când medicul ortodont mi-a explicat că trebuie făcută frenectomie şi scos frenul sublingual, am avut senzaţia că se prăbuşeşte tavanul pe mine. Mi se părea că urmează o operaţie cu risc major şi nu pricepeam de ce doctorul ăla stomatolog mi-o prezintă ca pe ceva absolut insignifiant. Pentru că de fapt, a fost relativ simplu. Cel mai greu mi-a fost să mă decid unde să mă duc. La momentul discuţiei de acum doi ani, Ana era înscrisă la dr. Manuela Popescu de la Facultatea de ortodonţie de pe strada Eforie. O persoană tânără, dinamică, directă, pe alocuri dură (dar nu cu copilul, ci cu mine; cu Ana s-a purtat absolut jos pălăria), dar am un feeling că ştie foarte bine meserie. Chiar dacă eu sunt o mamă incomodă care nu se lasă dată afară din cabinet, care nu pleacă până nu a înţeles bine toate răspunsurile, care nu se grăbeşte să ia decizii, doctoriţa asta mi-a câştigat încrederea. Despre frenectomie, mi-a răspuns la toate întrebările şi ea a fost cea care m-a îndrumat mai departe. Adică nu doar că mi-a explicat de ce e necesară (în lipsa ei, tratamentul ortodontic de care Ana are clar nevoie ar eşua; în plus, în timp, frenurile gingivale scurte trag practic gingia de pe dinţi), dar mi-a spus clar unde şi la cine să mă duc. La Clinica de chirurgie oro- maxilo- facială de pe strada Plevnei, la profesor Alexandru Bucur.
– Ştiţi, eu nu vreau să fie neapărat un profesor faimos, ci un om blând, că Ana a trecut prin multe cu dinţii ăştia şi eu la fel şi am nevoie să pot comunica uşor cu doctorul!
– Staţi liniştită, îmi zice dr. Manuela Popescu, profesorul Bucur doar o să o vadă, nu o să o opereze el. O să vi-l dea pe Octavian Dincă şi el este exact ce aveţi nevoie. Şi vă rog să nu amânaţi.

Când am plecat din cabinetul ortodontului, aveam capul plin de întrebări, pulsul mărit şi un copil de mână care mă întreba din două în două minute ce o să păţesc iarăşi, mama? În plus, urma să plecăm în vacanţă peste o lună şi nu-mi dădeam seama cât va dura recuperarea. Am început să caut ca disperata informaţii pe net. În româneşte nu am găsit mai nimic. Pe situri străine tot citeam de dureri crunte post-operatorii. Până la urmă, noroc cu facebook-ul unde mi-am regăsit un fost coleg de liceu ce ajunsese chirurg exact la Clinica de pe Plevnei. I-am scris, i-am povestit şi cred că i-am părut cel puţin nevrotică pentru că mă agitam atât de tare pentru un fleac din punctul de vedere al unuia care se luptă zilnic să salveze vieţi.

În următoarele zile am fost la profesorul Bucur să stabilim ce şi cum. Are cabinetul exact în clinică şi trebuie să vă înarmaţi cu răbdare pentru că se stă mult la coadă. Practic, toate deciziile (programări, externări, internări) trebuie să treacă prin mâna lui. După vreo oră şi ceva de stat la coadă, hop şi eu cu copilul. În cabinet, era şi Octavian Dincă, asistentul lui Bucur, un medic relativ tânăr care te priveşte direct în ochi atunci când te salută, care a glumit din prima cu Ana şi pe mâna căruia am ajuns să fim după o formalitate de consultaţie din partea lui Bucur.

Deşi banală ca şi grad de dificultate, frenectomia urma să se facă cu anestezie generală, pe venă şi cu internare de o zi. Asta este procedura standard. Recunosc că mi s-a făcut frică atunci când am auzit de anestezie, așa că am purces să bat iarăşi netul să văd dacă în cabinete sau clinici particulare nu se poate cu inhalosedare. Cred că două nopţi mi le-am petrecut citind, vorbind cu prieteni stomatologi, întrebând în stânga şi-n dreapta, doar-doar găsesc o variantă mai puţin complicată. Până la urmă am decis să rămân pe mâna celor de la Plevnei, pentru că mi s-a părut că în caz de ceva neprevăzut sunt cei mai în măsură să intervină.

Mă gândesc uneori cât de greu mi-ar fi să o iau acum de la capăt cu un al doilea copil. Şi nu numai pentru că eu am patruzeci şi Ana zece, pentru că răbdarea s-a mai tocit şi creierul meu a avut timp să se reobişnuiască cu somnul din weekenduri şi cu vacanţele aventuroase, ci pentru că acum aş avea de făcut față și Facebook-ului și online-ului care pe măsură ce creşte, devine mai puternic, mai agresiv şi mai dictatorial. Până acum nu v-am spus nimic nou. Ba chiar afirmaţiile de mai sus tind să fie banale, în condiţiile în care baubau-ul virtual poate fi redus la tăcere şi anihilat printr-un simplu clic.

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Presupun că aţi observat și voi asta: noi, românii, nu greşim niciodată. Sau cel puţin n-o spunem vreodată. Și cu siguranţă nu ne cerem vreodată scuze pentru vreo greşeală. La urma urmei, dat fiind că n-am greşit, a ne cere scuze ar fi o dovadă intolerabilă de slăbiciune.

Partea asta o știam deja cu toţii. Însă vreau să vă împărtăşesc două tehnici de mare succes bazate pe această observaţie.

Prima tehnică se aplică în scenariul în care doriţi să-i comunicaţi cuiva că a greşit ceva – în experienţa mea funcţionează foarte bine atât în trafic cât şi la birou; cu siguranţă şi în alte contexte, dar eu numai pe astea le-am testat. Dacă începeţi prin a afirma că interlocutorul a greşit, atunci îl pierdeţi de la primele cuvinte – în mod axiomatic, el nu a greşit, deci orice urmează să spuneţi în continuare nu se aplică. Încercaţi însă invers: începeţi prin a afirma că nu a greşit – iar apoi explicaţi-i de-a dreptul în ce fel a greşit (dar fără a folosi cuvântul). De cele mai multe ori veţi rămâne surprinşi cât de deschis va accepta critica, atâta timp cât premiza este că nu a greşit (n-are-a face că în suflarea următoare îi spuneţi exact opusul).

A doua tehnică e mai greu de pus în practică, dar se aplică în scenariul în care aţi făcut o boacănă şi trebuie să ieşiţi din situaţia respectivă. E mai greu de aplicat, dar şi situaţia e mai delicată, deci merită încercată. Iar tehnica este următoarea: admiteţi că aţi greşit şi cereţi-vă scuze încă de la prima interacţiune cu persoana pe care aţi lezat-o. Știu, sună a capitulare – însă încercaţi o dată. Veţi fi surprinşi să constataţi cum toată furia pe care o anticipaţi se disipă ca prin minune. Motivul este simplu: omul nu este obişnuit ca interlocutorul să-şi admită în mod voluntar greşeala. Valul de furie pe care-l aşteptați ca reacţie la boacăna pe care tocmai aţi admis-o ar fi avut rostul să vă facă să înțelegeți că aţi greşit. Or în situaţia în care deja aţi afirmat că ați greşit – ba chiar, surpriza emisiunii, v-aţi cerut şi scuze – atunci furia nu mai are obiect. Ce sens ar avea să mai țipe?

Dacă se întâmplă să credeţi că admiterea unei greşeli şi scuzele sunt dovezi de slăbiciune, întrebaţi-vă pe cine respectaţi mai mult: pe o persoană care se fofilează tot timpul sau pe cineva care-şi admite sincer greşelile? Pe cineva care dă tot timpul vina pe alţii şi vă ascunde problemele sau pe o persoană care vine să vă anunţe imediat ce-a făcut-o de oaie? Care dintre aceşti doi oameni dă dovadă de tărie de caracter şi care este persoana mai slabă? Și, în ultimă instanţă, pe care dintre aceşti doi oameni aţi vrea să-l aveţi aproape?

Ambele tehnici funcţionează, dar amândouă sunt împotriva firii (prima e chiar împotriva logicii elementare). Totuşi încercaţi-le o dată şi vedeţi ce rezultate obţineţi; cine ştie?

Stau lipită de gardul şcolii aşa cum mi-a cerut Ana. Să stai acolo, să te văd, să nu te pierd printre alţi părinţi! Aşa că mă apuc cu mâinile de două bare din gard şi urmăresc cu privirea feţele copiilor care ies din şcoală. Deodată, de partea cealaltă a gardului, un puşti. Are în mână o jucărie şi încearcă să-şi înghesuie în pumnul strâns o castană culeasă de pe jos. Şi-a lăsat ghiozdanul pe un petec de asfalt şi acum, cu mâna rămasă liberă, se agaţă şi el de o bară. Ajunge cu privirea la nivelul ochilor mei. Mă fixează preţ de câteva secunde şi apoi începe:
– Şi...cum mai e pe la tine pe acasă?

Rămân uşor descumpănită înainte să intru repede în jocul inventat acolo, între două bare, un gard şi o castană.
– E în regulă, zic. Nimic nou. La tine?

Cade un pic pe gânduri, îşi dă cu limba peste buze şi cu un aer de om mare continuă.
– M-am mutat. De curând. Acum e mai bine. Am două băi, trei paturi şi... fii atentă ce am eu, două sufragerii!

Mă prefac extrem de uimită.
– Serios? E fantastic. E prima dată când aud pe cineva că are două sufragerii. Dar ce faci cu două?

Scapă castana din mână, se dă jos de pe gard dintr-o săritură, o culege repede de pe jos şi continuă.
– Păăăi, aşa am eu. Ştii, zici că nici nu e casă la mine. E ca la hotel.

Caută cu privirea pe deasupra capului meu.
– Unde o fi mămica mea?
– Stai liniştit, vine ea. Ai ieşit mai devreme de la ore. De-aia întârzie.
– Oricum, eu îl aştept şi pe fratele meu. E într-a treia. Eu sunt a doua. Hai că-l văd, mai vorbim dacă te mai găsesc aici!


Şi pleacă. Rămân lipită de gard şi mă întreb câţi dintre noi suntem atât de dornici de a vorbi şi nu avem cu cine. Sau poate avem, dar nu avem timp să vorbim cât am avea nevoie. Sau nu avem răbdare să ascultăm. Sigur că în timp ce puştiul de la gard îmi povestea vrute şi nevrute despre casa şi familia lui ajunsesem să mă întreb dacă el ştie că nu e bine să intri în vorbă cu necunoscuţi. Pentru o secundă chiar mă gândisem să-i spun, dar apoi am zis că nu e nici momentul şi poate nici treaba mea să bag spaima într-un copil lipit de un gard. Un copil ce probabil ţinea în el de ore bune multe lucruri nevorbite.

Îmi aduc aminte când mergeam cu Ana la logoped în dorinţa de a-l obţine pe r şi de a mai domoli debitul care şi astăzi o face să înghită silabe şi sfârşituri de cuvinte. Şi ştiu când am fost întrebată dacă atunci când vorbeşte, mă aşez jos şi o ascult pe îndelete. Că poate simte că trebuie să se grăbească să spună repede ce are de spus pentru că toată lumea din jurul ei e pe fugă. Mă gândesc că şi Ana are tendinţa să monopolizeze discuţia atunci când se găseşte cu mai multă lume, fie ea de vârsta ei sau de vârstă adultă. Dar dacă copiii din ziua de azi nu sunt neapărat nevorbiţi, ci mai degrabă li se permită să vorbească şi să spună ce au de spus când vor, cum vor şi cât vor? Îmi aduc aminte de ce spunea o profesoară cu care am discutat de curând: generaţia actuală nu ştie să aştepte, nu are răbdare ca lucrurile să se întâmple, vrea totul repede şi acum. Şi nici nu prea mai ştie să trăiască în comunitate, să accepte reguli.

Mă gândesc iar la puştiul cu cele două sufragerii. Pentru o clipă mintea mi-o ia pe cărările bătătorite de adult şi mă surprind întrebându-mă unde doamne-iartă-mă or fi găsit părinţii lui un apartament cu două băi, în zonă? Şi oare cât or fi dat pe el? Cu mâna pe cele două bare de care mă ţin ca şi cum rotaţia pământului ar risca să mă dea jos, îl caut din priviri. O fi venit maică-sa după el? O fi având şi el cu cine să vorbească şi să povestească? Şi oare chiar are două sufragerii?

O văd pe Ana. O iau de mână şi-n drum spre casă îi povestesc şi ei despre băieţelul de la gard. Mă gândesc că poate ar fi momentul să-i aduc aminte că nu e în regulă să intre în vorbă cu străinii. Sau poate mai bine să tac şi să o las pe ea să vorbească pe săturate. În loc de asta, mă trezesc spunându-i cu totul altceva.
– Auzi, te rog eu frumos, când vorbeşti cu un om mare care nu e nici rudă, nici prieten apropiat de-al nostru, să nu-l iei la per tu, bine? Să nu uiţi asta, e important!

Povestea de mai jos e de acum un an. Dar nimic nu s-a schimbat. Poate doar faptul că acum există certitudinea că e o poveste de succes. În rest, entuziasmul lui Mihnea a rămas la fel de mare, poate chiar şi mai mare după succesul primei ediţii. Aşa că, după cum vă spuneam şi în urmă cu un an... 

...de obicei nu sunt foarte impulsivă. Nu mă apuc să spun sus şi tare că eu am dreptate, că eu ştiu şi că trebuie să faceţi ca mine. Nici măcar nu spun că ideile mele sunt grozave sau că propunerile de le citiţi aici, la mine, sunt cele mai cele. Dar acum o să fac o excepţie. Pentru că am o ofertă absolut minunată. Ceva care are de toate: are distracţie pentru copii, are ieşire la iarbă verde, are aer curat, are spectacol, are program pe trei zile şi mai ales are cai. Mulţi cai. Toţi frumoşi şi gata să intre în concurs. Ei, ce ziceţi, sună bine?

Hai să vă spun pe scurt despre ce e vorba. În weekendul ce dă să vină  o să aibă loc a doua ediţie a primei competiţii ecvestre internaţionale din România desfăşurată pe un domeniu nobiliar: Adicătelea pe Domeniul Cantacuzino din Floreşti- Prahova, la doar 80 de kilometri de Bucureşti şi 20 de Ploieşti. Karpatia Horse Trials va avea loc în perioada 9-11 octombrie, de la 10- 17 zilnic.  În program o să aveţi concursuri demonstrative de atelaje cu doi şi patru cai, demonstraţii ecvestre şi... tot felul de evenimente non-ecvestre. Hm, mă întreb dacă o să mai fie şi standul cu gulaş de anul trecut...

În plus, veţi putea descoperi frumuseţea acestui domeniu de 130 de hectare prin plimbări cu trăsura. Ca şi anul trecut, există un punct culminant al competiţiei. De data asta, el va fi reprezentat de Concursul de trei stele (CCI 3), etapă calificativă pentru Jocurile Olimpice de la Rio din 2016. Concursul cuprinde o probă spectaculoasă de cross-country, cu obstacole naturale ce se întind pe tot domeniul.



Şi acum, după ce vă dau şi link către pagina de fb a evenimentului, daţi-mi voie să vă spun două cuvinte despre organizatori. Sunt doi foşti colegi de şcoală de-ai mei. Şi nu, nu m-au mituit să scriu despre ei, pentru că oamenii ăştia au atâta entuziasm şi pasiune că-ţi face realmente plăcere să povesteşti despre ce le-a mai dat prin cap. Despre unul dintre ei, despre cel care la optsprezece ani l-a primit în dar pe Maur, un armăsar negru ca smoala cu care a ales într-o bună zi să se mute din Bucureşti în inima Ardealului unde şi-a făcut o fermă am scris pe larg aici. Merită să citiţi şi merită să le povestiţi şi copiilor voştri despre cum o pasiune poate să-ţi schimbe viaţa. Sigur, ar fi frumos să citească şi profesorii ca să ştie cât de important este să le permită copiilor să viseze. Despre celălalt coleg, hai să vă spun doar că este profund implicat în proiecte de parenting. Sună bine, aşa-i? Păi atunci eu zic că în weekend mergeţi la Floreşti. Vor fi cai, ogari, iarbă verde, aer proaspăt şi lume bună şi fără fiţe. Pentru bilete, găsiţi toate informaţiile aici. Am găsit informaţiile de mai jos într-o ştire Mediafax şi vi le spun şi vouă:

Istoria palatului Micul Trianon coboară până în 1911 când prinţul Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832-1913), unul dintre cei mai bogaţi oameni ai epocii sale, cunoscut şi sub numele de Nababul, descendent al lui Constantin Brâncoveanu şi de două ori prim-ministru al României, începe construcţia acestuia pe locul vechiului conac (construit între 1840 şi 1842 de către vornicul Grigore Cantacuzino). Aspirând să-i confere un aspect la fel de spectaculos precum cel al palatului Trianon de la Versailles, palatul a fost construit pe trei niveluri inegale (demisol, parter şi etaj), faţada conţinând zece coloane neoclasice. Domeniul cuprindea grădini de agrement şi terenuri de vânătoare şi echitaţie, iar în partea de sud un parc imens cu arbuşti rari în jurul unor copaci bătrâni, care a fost completat de către arhitectul Emile Pinard cu o grădină à la française. Criza economică şi izbucnirea Primului Război Mondial, precum şi moartea Nababului în 1913 au împiedicat finalizarea proiectului. Nici după al Doilea Război Mondial lucrările de restaurare şi utilizarea palatului nu au fost posibile, pentru că Micul Trianon a împărtăşit soarta a aproape tuturor reşedinţelor de ţară din România, fiind preluat de către stat.  Martor la cele mai negre momente ale istoriei României, Domeniul Cantacuzino din Floreşti are acum şansa să-şi recâştige locul şi imaginea binemeritate, datorită Fundaţiei Cantacuzino Floreşti, al cărei scop este restaurarea întregului domeniu, inclusiv a Micului Trianon, şi promovarea lui la nivel naţional şi internaţional şi introducerea lui în circuitul public.

Am un joc. Nu vă trebuie nimic, decât niţică dispoziţie ludică, un pic de timp şi un strop de imaginaţie. După cum vedeţi nu sunt pretenţioasă. Nu tu bani, nu tu vreme bună, nu tu mulţi copii. Nici măcar nu trebuie să staţi locului. Puteţi chiar să şi faceţi ceva în timp ce vă jucaţi. Şi bonus, nu riscaţi să pierdeţi Vocea României că ştiu eu că mai trageţi cu ochiul, mă rog, mai ciuliţi urechea.

Jocul l-am învăţat de la Ana care, la rândul ei, l-a învăţat de la Adina Rosetti, o ştiţi voi, mama lui Domnişoare Poimâine. L-au făcut la atelierul ăla de scriere creativă despre care vă povesteam aici   Şi care, că tot adusei vorba, e foarte fain. Pentru că în sfârşit există un loc unde copiii cu umor şi imaginaţie (nu mă laud, măi, toţi au umor şi imaginaţie dacă nu le-o stârpeşte cineva) pot să se exprime liber şi să vadă ce pot naşte nişte idei trăznite.

Aşa, să vă spun totuşi şi de joc, că d-aia v-am chemat aici. Este una dintre temele pe care le-au făcut la atelier şi spune aşa: scrieţi o poveste în şase cuvinte. Atât. Ideea nu e nouă. Hemingway a scris o astfel de operă în urma unui pariu. Fraza a devenit celebră pentru sentimentele pe care le trezeşte şi pentru puterea cu care dă frâu liber imaginaţiei: For sale: baby shoes, never worn! (Vând botoşei de bebeluş nepurtaţi vreodată).

Ce ziceţi, ne jucăm împreună? Promit să mai scriu şi eu, vă mai las şi pe voi, o mai rog şi pe Ana, mai rugaţi-i şi pe-ai voştri pe acasă şi să vedem ce iese. Şi să nu trageţi cu ochiul la exemplele de pe net, că nu mă mai joc!