La 19 ani, mama m-a făcut pachet şi m-a trimis la Paris. O lună, pe banii mei pe care-i strânsesem muncind nopţile în redacţia unui ziar. Pe vremea aceea eram studentă la Franceză, aşa că se impunea să văd şi eu cu ochii mei ceea ce citisem atunci doar în cărţi. Urma să stau la Jean Claude, un prieten din tinereţea mamei, francez get-beget, fost luptător în războiul din Algeria, dar de partea algerienilor, angajat la o editură pariziană, un tip de vreo 60 de ani, ciudat, dar simpatic, după spusele mamei.

Şi uite aşa am debarcat într-o seară ploioasă de noiembrie în Oraşul Luminilor, singură în geaca mea de piele, cu ditamai rucsacul în spinare, aşteptându-l pe francezul maică-mii la uşa unui apartament. Pentru că, deşi vorbisem cu el la telefon, J-C nu era acasă când am ajuns eu. Cum telefon mobil nu aveam pe vremea aia, am rămas debusolată în prag, cu rucsacul şi geaca mea de piele, înăbuşindu-mi cu greu un strigăt de ajutor : "vreau la mamaaa!"

După vreo zece minute, apare şi francezul meu, cu o plăsuţă la subraţ. Mă măsoară din cap până-n picioare, zice un "ah, bon!", îmi deschide uşa şi, fără vreo altă introducere, îmi expune regulile casei: "astea sunt cheile, pe canapeaua asta dormi tu; nu-mi aduce băieţi în casă; dacă nu te întorci noaptea, sună-mă; uite o hartă a Parisului şi poartă-te frumos cu filipineza ce-mi face menajul, fiindcă e amanta mea. Et voila!" "Pot să o sun pe mama, să-i spun că sunt bine?" şoptesc speriată de personajul din faţa mea. "Fă ce vrei, eu mă duc să mă culc."

Aşa a început luna mea la Paris. Într-un apartamenţel de două camere dintr-un bloc ca oricare altul, cu un ciudat şi o filipineză nevorbitoare de franceză, având ca unic sprijin o hartă măreaţă a Parisului. A doua zi dimineaţă, Monsieur a plecat la servici, iar eu am rămas ca o pisică la geam, uitându-mă în zare, doar-doar oi vedea de la etajul 10 vreun vârf de monument.

Habar nu aveam ce să fac şi unde să mă duc. Mă gândeam la toţi prietenii mei străini ce veniseră în vizită la Bucureşti. Ce frumos mă ocupasem de ei, cum îi plimbasem peste tot, cum le gătise mama fel de fel de bunătăţi. Şi acum, uite cum se ocupă moşulică ăsta de mine. Îmi dă o hartă. De supărare, am rămas în casă toată ziua şi m-am uitat la televizor. Oricum, nici metroul nu ştiam de unde să-l iau.

Seara, de cum intră pe uşă, Jean Claude începe interogatoriul: "unde ai fost, ce ai văzut, ce ţi-a plăcut?"
Pauză.
"Cum, n-ai ieşit din casă? Păi, la ce-ai mai venit la Paris?"
Pauză.

Se apropie de mine şi-mi flutură un bilet. "Asta e pentru tine -- mergi mâine seară la Comedia franceză, să vezi un spectacol. Eu nu pot veni, aşa că îţi arăt pe hartă cum ajungi. La întoarcere, iei metroul; dacă e grevă, te întorci pe jos. Ia-ţi o umbrelă. Şi uite aici bani de buzunar, suficienţi pentru o lună. Nu-ţi cumpăra prostii, că alţii nu mai vezi!"

Şi uite aşa a început pentru mine călătoria la Paris. Adevărata călătorie. Primul drum singură, pe străzi necunoscute, înarmată doar cu o hartă şi cu franceza mea ce s-a dovedit salutară. De ajuns, am ajuns la teatru. Habar nu am ce s-a întâmplat pe scenă, eram prea disperată de perspectiva grevei ca să pot fi atentă la piesă. Grevă nu a fost, dar a fost stresul de a umbla singură, noaptea, prin metrou, pe străzi, doar cu o umbrelă. Am ajuns cu bine acasă. Biruisem!

A doua zi de dimineaţă, m-am năpustit la hartă, mi-am luat cheile, umbrela şi dusă am fost să mă pierd pe străzi şi bulevarde, să cutreier de nebună prin Cartierul Latin şi pe cheiurile Senei, să mă afund într-un bistro, cu un Paris Match în stânga şi o cafea în drepta.

La plecare, Jean Claude m-a dus în hol şi mi-a arătat o cutie imensă plină cu cărţi: sunt toate pentru tine, ia câte poţi duce, eu nu te însoţesc la aeroport. Le-am luat pe toate. M-am descurcat să le car. Eram mare de acuma!

Într-o lună, am cunoscut Parisul ca pe propriile mele buzunare. Dar, mai ales, am învăţat să-mi fie bine cu mine însămi, să mă bucur de compania mea, de timpul petrecut cu mine şi pentru mine, fără grabă, fără explicaţii, fără negocieri şi compromisuri. Am învăţat să fiu liberă. Din acel noiembrie ploios şi parizian, oriunde mă duc, mă simt ca peştele în apă. Nu am nevoie de nimeni pentru a mă simţi în largul meu. Doar de o hartă şi de o umbrelă.

Pe Jean Claude nu l-am mai văzut de atunci. Ultima dată i-a scris mamei o carte poştală din Daghestan. Plecase, la 70 de ani, într-o misiune a Crucii Roşii.

Din păcate au apărut nişte probleme pe Blogger.com şi această postare a dispărut, împreună cu toate comentariile. Am restaurat-o dintr-o arhivă personală, însă mesajele s-au pierdut definitiv. Îmi pare rău.