Ieri, la magazinul din colţ. Eu la casă, ele tocmai intrau pe uşă. Cea mare, în jur de 30 de ani, cea mică, vreo 3 ani. Vrea musai să ia un coş. Mama spune că nu e nevoie. Ea insistă, cealaltă cedează.

- Dar să ştii că trebuie să-l tragi cu grijă după tine, să nu care cumva să dărâmi ceva de prin jur, bine? Uite, mergi încet pe aici şi ţine coşuleţul de mâner, aşaaaa, foarte bine. Şi acum hai să vedem împreună ce avem de cumpărat, zice şi o ia înainte cu boţul de trei ani după ea, trăgând frenetic un coş mare şi gol.

Mă uitam la ele şi încercam să-mi dau seama ce mi se părea de fapt nelalocul lui. Că ceva era, asta ştiam cu siguranţă! Tonul! Asta e, tonul cu care adultul îi vorbea copilului. Vocea aceea serioasă şi gravă care nu se potrivea deloc cu mutriţa îmbujorată de ger şi cu căciula cu michimauşi. Hello, îmi venea să strig, e vorba de un coş, nu de legea gravitaţiei şi ăla de se trambalează cu el prin magazin e un ţâşti-bâşti de grupa mică şi nu vreun vecin intelectual cu care dezbaţi în faţa blocului.

Cred că am ajuns să trăim într-o perioadă în care e totul sau nimic. Ori eşti bio, ori eşti inconştient, ori alăptezi până la moarte, ori mai bine o laşi baltă, ori îi umpli copilului fiece oră liberă cu fel de fel de activităţi, ori dacă nu, e clar că odrasla ta va sfârşi cu ochii în calculator, cu telefonul la ureche şi cu mâinile lipite de tabletă. Şi ca să revin: ori îl tratezi de la egal la egal încă din faşă, ori eşti un părinte de pus la zid.

Să nu mă înţelegeţi greşit, şi mie mi se ridică părul în cap când aud adulţi stâlcind voit cuvintele atunci când se adresează unui copil, şi pe mine mă revoltă la maxim să văd oameni mari urlând isteric la un copil ce tocmai s-a murdărit sau care şi-a scăpat cornul pe jos. Mi se pare crud şi umilitor să nu-ţi bagi copilul în seamă, să-l şutuieşti de lângă tine, fiindcă nu ai chef de joacă, să-i închizi gura ori de câte ori dă şi el să spună ceva, să-i predici fără drept de apel, să-l pedepseşti pentru că nu face lucrurile la fel de bine ca tine sau să-l jigneşti şi să-l umileşti doar fiindcă îţi permiţi.

Şi totuşi de aici până la a-l lua atât de în serios încât să ajungi să vorbeşti cu el exact cum ai face-o cu un coleg de birou mi se pare cale lungă şi, să-mi fie cu iertare, deloc benefică. Poate o să mă întrebaţi ce cred eu că s-ar putea întâmpla rău cu un copil ai cărui părinţi l-au tratat de mic de la egal la egal. Nu ştiu ce spun specialiştii, dar eu am avut ocazia să admir în toată splendoarea câteva astfel de exemplare, ajunse la maturitate. Şi sincer, nu aţi vrea să fiţi în preajma lor. În primul rând, li se pare absolut normal să-şi dea cu părerea, fie că vreţi, fie că nu. Glumele nu există, ele sunt considerate direct jigniri şi deci susceptibile de a declanşa o ofensivă. Apoi aceşti oameni mari sunt foarte serioşi şi iau totul foarte în serios, începând cu propria persoană. De aceea le este greu să-şi facă prieteni şi sfârşesc prin a fi destul de singuri. Şi sunt enervanţi, Doamne, cât sunt de enervanţi şi de infatuaţi!

După mintea mea, nu e greşit şi nici nedrept ca fiecare dintre noi să ne cunoaştem bine şi locul şi poziţia. Nu e nimic rău ca un copil de 3 ani să ştie că are doar 3 ani şi că deci, cei din jur îl vor trata ca atare. Asta nu înseamnă să-ţi permiţi să-i vorbeşti urât sau să-l desconsideri, ci pur şi simplu să-l laşi să rămână copil şi să nu-l transformi într-un egal. Un copil are nevoie să rămână copil şi are nevoie să ştie că tu eşti mai mare şi că deci ai mai multe drepturi şi mai multe obligaţii dintre care, cea mai importantă este să ai grijă de el.

Şi încă ceva. Cred că e bine să-i învăţăm pe copii să râdă, să-i lăsăm să exploreze umorul, să-i încurajăm să facă glume, să râdem cu ei, dar şi de ei şi de noi înşine, fiindcă, după părerea mea, oamenii prea serioşi sunt plictisitori şi îmbătrânesc repede şi urât.