Pentru că tot vă sunt copiii în vacanță, m-am gândit să împărtășesc cu voi din preaplinul meu de înțelepciune și experiență în umplerea timpul liber. Vorbesc prostii. Vreau doar să vă recomand un film pentru minorii familiei. Asta dacă aveți timp și chef de mers la cinema. Se numește Sing, în română a fost tradus cu "Hai să cântăm" și e foarte haios. Pe scurt, e vorba despre un director de teatru- un koala- care, pentru a-și salva instituția de la faliment, organizează un concurs de cântat. Un fel de Vocea României la care rămân în finală un șoarece ce aduce a Frank Sinatra, snob și cu probleme cu mafia, o gorilă adolescentă, fiu de gangster, o elefănțică timidă și complexată, o purcică casnică cu vise ratate și o femelă de porc spinos, rockeriță și care visează la o carieră solo după ce a fost părăsită de iubitul și colegul de trupă. Se cântă mult, se râde pe săturate. Dacă aveți copii mai mari, vă recomand varianta subtitrată. Merită din plin să auziți cântecele și vocile în original.

Și pentru că tot vorbim de filme, să vă vând un pont. Stând eu mai deunăzi cu o ceașcă de cafea în fața, la o masă, la Paul, am răsfoit programul de la cinema Elvira Popesco de la Institutul francez. Și, nu mică mi-a fost mirarea să constat că acolo se pot vedea multe din filmele de pe la mall-uri, e drept, nu în variantă 3D, ci în cea clasică, dar și la alte prețuri. Inclusiv Sing. Altfel, pour les connaisseurs, pe 3 ianuarie, de la 18h30, rulează Julieta a lui Almodovar. Iar pe 6 ianuarie, de la 20h30, aveți Juste la fin du monde a lui Xavier Dolan, cu Vincent Cassel și cu Marion Cotillard (aia de i-a stricat căsnicia lui Angelina Jolie). Pentru detalii (despre programul cinema-ului, nu despre aventura franțuzoaicei cu Brad Pitt), aruncați un ochi aici.

Iar dacă tot vă urniți din casă pentru a merge la film, poate aveți chef să încheiați ziua la cârciumă. Am fost de curând la una tare faină. Ii zice Shift Pub, e undeva în zona Icoanei (pun și link, nu intrați în panică), e intim, au un vin roșu foarte bun și un meniu cu multe, multe drăcii. De la fel de fel de salate, trecând prin supe creme (inclusiv supă de ceapă) și quiche-uri, ajungând la hummus, tabouleh, paste și sfârșind printre fel de fel de cărnuri gătite în fel de fel de moduri. Fac și burgeri, fac și șnițele, fac și rață și pește și lava cake și tort de morcovi sau ștrudel cu mere. Au fel de fel de cocktailuri cu și fără alcool și prețuri...ca peste tot. Porțile sunt generoase și arată bine (adică plating-ul- ca să folosesc un termen la modă,  e satisfăcător). Oamenii sunt simpatici și zâmbitori, la toaletă e foarte curat, au hârtie și se încuie ușile. Recomand. Cică pub-ul ăsta ar face parte dintr-o trilogie alături de Alt Shift și Control. Detalii aici. 

La final, fără nicio legătură cu cele spuse până acum, aș vrea să vă spun că dacă vă bate vreun gând să vă faceți vreodată tatuaje, există varianta cu henna. Iese mai spălăcit, e drept, dar nu doare, se curăță și-ți faci și damblaua. Mare atenție însă să fie o vopsea bună. Si apropo de asta, recomand vopseaua de păr Apivita de la Sensiblu. Fără porcării în ea și cu culori mișto. Mă rog, mie mi-a plăcut. Ați înțeles bine, m-am vopsit. Și nu, nu pun poză. Vă las însă cu trailerul de la Sing.


Atât pentru anul ăsta. Vă doresc petrecerea faină de Revelion și să ne auzim cu bine în 2017!

Da, anul acesta, de Crăciun, am primit cel mai frumos cadou din viața mea. Nu mă refer la acele daruri pe care ți le face viața când doar speri, fără să le mai aștepți, ci la un cadou real, palpabil, pe care două mâini mici l-au ambalat frumos și l-au așezat sub brad. Nu a fost un an simplu. Nici pentru mine, nici pentru ea. Ea crește, eu....nu. Ea are aproape doisprezece ani, eu...ei, hai să zicem suficienți. Ne certăm. Orgoliile noastre se ciocnesc, se iau la trântă. Hormonii își fac de cap prin sufrageria noastră. Ușile se trântesc, vocile urcă și se răstesc. E mult spleen și multă tăcere. Lacrimi. Regrete. Ea e mică și se vrea mare. Eu o văd și mai mică, când de fapt ea e pe cale să devină mare.

Anul ăsta, ea a știut să-mi facă cel mai frumos cadou de Crăciun pe care l-am primit vreodată. Și asta nu pentru că a fost imaginat de ea, ci pentru că a venit la momentul potrivit. Exact când aveam nevoie de el. E un set de șapte plicuri- câte unul pentru fiecare zi din săptămână- pe care să le deschid la nevoie, în funcție de ce simt în ziua respectivă: pentru momentele în care sunt supărată, în care am o problemă, când mă simt ciudat, când sunt tristă, când ne certăm sau când mă supăr pe ea. In fiecare plic se găsește un bilețel cu câte un gând de iubire și de încurajare scris de ea, din capul ei. Preferatul meu este plicul pe care scrie "doar așa...". Acolo e un strop de iubire doar pentru că e minunat să știi că există, că o ai și că e bine să nu uiți de ea. 

Nu o să desfac plicurile în fața voastră pentru că mesajele dinăuntrul lor îmi aparțin doar mie și ei. O să vi le arăt însă un pic cât să vă aduc aminte că, indiferent de ce ni se întâmplă, există un strop de magie pentru fiecare dintre noi. Trebuie doar să desfacem plicul corect la momentul oportun.

Sărbători frumoase și să fiți fericiți!

 Dragul meu,

A trecut ceva vreme de când nu am mai venit pe aici. Să nu mă înțelegi greșit: nu ți-am dat papucii, doar că, dat fiind faptul că lucrurile între noi merg destul de bine, mi-am permis să te las un pic deoparte și să mă ocup și de alte aspecte ale vieții mele- the real one: știi tu, aia cu alergătură, hârțogăraie, teme, ședințe cu părinții, analize, decizii, facturi. Nu zic că toate astea sunt neapărat mai importante sau mai plăcute decât relația noastră, ci, hai să zicem, că nu mai sufereau amânare.

Dacă te întrebai, apăi să știi că am reușit într-un final să o scot la capăt cu diversele must to do-uri, că am rezolvat ce aveam de rezolvat și că acum...ei bine, acum mă pregătesc și eu ca tot omu' de o sarma și o piftie (vorba vine, nu am nici sarmale, nici piftie). Așa că, dacă nu ți-e cu supărare, o să te mai las un pic liniștit, până după Anu' nou. Hm, te oftici? Hai, te rog, nu fă mutra asta! Nu e că nu te mai iubesc sau că nu te mai vreau în viața mea, dar sunt momente când pur și simplu simt nevoia să mă dau un pas în spate, să stau deoparte, liniștită, eu cu gândurile mele, fără public care să aștepte să-i povestesc. Incă o dată, asta nu înseamnă că s-a sfârșit între noi. Still love you, dar te rog să ai nițică răbdare și promit că mă întorc la tine.

Acestea fiind zise, dragă blogule, îți urez un Crăciun fericit, așa cum sper că va fi și al meu. Dacă te uiți cu atenție sub brad, Moșu' a venit deja. Nu, nu poți să desfaci încă cadourile și nu, geaca aia de piele, brățara cu cranii, CD-ul și tricoul cu Aerosmith nu sunt pentru tine. Pentru tine am însă, toată dragostea și nevoia din lume. Dar nu chiar acum. Mai lasă-mă un pic. O respirație, două și revin. Promit.

Te rog să mă înțelegi și să mă aștepți.

Cu drag,
Ioana

P.S Eu și blogul meu vă urăm sărbători fericite.

Nu, nu le-am făcut eu

 Disclaimer: acesta nu este un post publicitar. Este pe gustate și pe recomandate.

Prima dată când am savurat o astfel de dulcegărie a fost astă vară, când am primit de la o prietenă un borcan cu gem de vișine. Am desfăcut borcanul, am inspirat mirosul de livadă, mi-am făcut loc cu lingura printre fructe, am gustat, iar restul s-a petrecut cu ochii închiși și cu papilele gustative mai treze ca niciodată. În cămara doamnei Gabriela, rafturile sunt pline cu de toate: gemuri și dulcețuri ba mai cuminți precum cele de zmeură, vișine, afine sau caise, ba mai extravagante ca cea de pere cu vin și scorțișoară, sticle de vișinată, zmeurată, afinată pentru cei mari sau de sirop natural din fructe sau cătină pentru pitici, borcane cu pastă de ardei iute sau săculeți cu ceai de plante- toate aranjate și pregătite de însăși patroana acestei băcănii on line Dulcegării naturale.

Pachețel cadou de Crăciun- ceai de iarnă și trei borcănele cu gem, la alegere- 25 de lei

De curiozitate, am întrebat-o pe doamna Gabi Ninovici cine este și de unde până unde ideea de a deschide o astfel de afacere. Iată ce mi-a răspuns: sunt o bunicuță care, de când este și pensionară, s-a apucat de făcut Dulcegării. Totul a pornit din momentul în care pomii din livada noastră, de la Breaza, au început să rodească. Atunci, ca să nu arunc atâtea fructe, m-am apucat de făcut dulcețuri, gemuri și siropuri. Am folosit rețetele de la bunica și mama mea, două gospodine desăvârșite. Eu aveam serviciu și din ce făceam aduceam și colegilor, ca să le îndulcesc ziua. Și uite așa, o colegă mi-a spus, într-o zi: măi, Gabi, tu, când ieși la pensie, să faci dulcețuri, că sunt foarte bune și sigur vei avea succes! Că-n ziua de azi tinerii nu mai au timp să stea în bucătărie! Nu am crezut, dar acum patru ani am încercat să-mi vând gemurile, folosind pagina mea de facebook și...a mers! Cam asta e toată povestea, mi-a zis doamna Gabi, adăugând: soțul meu e cel care face etichetele, eu aranjez borcanele și sticlele, iar soțul meu le duce la cumpărători. Nu este un câștig mare, dar pot sa-mi schimb ochelarii, să-mi cumpăr medicamente și o dată pe an să facem o călătorie cum am făcut toată viața!

Modelul săculețului de ceai îl alegeți împreună cu doamna Gabi

Și, pentru că se apropie sărbătorile, în cămara Dulcegăriilor au apărut multe pachețele cadou pentru Crăciun. Oferta este generoasă, iar prețurile absolut rezonabile. Cât despre prezentare, sper că v-au convins pozele că nu sunt eu subiectivă. Aveți așadar pachețele cu săculeț de ceai și trei borcănele de gem, la alegere, la doar 25 de lei pachetul sau la 30 de lei, dacă mai adăugați și o sticluță cu sirop. La fel de bine, doamna Gabi a pregătit niște sticle speciale de sărbătoare cu vișinată, afinată, cireșată, căpșunată (nici nu știam că există așa ceva) la 25 de lei sticla. Vă puteți însă limita la un borcan cu dulceață, special decorat de Crăciun, la doar 15 lei sau la un săculeț festiv cu ceai la prețul de 13 lei. Oricum, dacă intrați în cămară, vă puteți alege orice de pe rafturi și doamna Gabi vă va face pachetul dorit.

Borcan festiv, cu dulceață- 15 lei

Pentru lista completă a produselor, luați legătura cu doamna Gabi pe facebook. Este foarte promptă și pare foarte simpatică. La fel de dulce ca propriile ei Dulcegării.

Sticlă festivă cu vișinată- 25 de lei

   

Stau amândoi la masă, unul lângă altul. Fetița e mai mare. Cu doi ani. Băiețelul este blond și cu ochii precum cerul întunecat. Nouă ani. Se uită cu un aer distrat de jur împrejur și nu se decide cu ce să înceapă să-și umple farfuria. Atunci, ea îi întinde o felie de pâine și se pregătește să-i umple paharul cu suc. El nu zice nimic. Nici măcar merci. El nu i-a cerut fetiței ajutorul, ea a decis să-l servească. Fetița e a mea și cu greu mă abțin să nu-i blochez brațul cu care îi umple lui paharul de suc și să-i spun "încetează să-l servești, poate și singur!" Nu o fac pentru că ea nu greșește cu nimic. E scris undeva, pe dinăuntrul nostru femeiesc, să avem grijă de ceilalți. Nu e altruism sută la sută. E nevoia de a ocroti și de a proteja în schimbul căreia cerem loialitate, iubire și apartenență. Sigur că nu e musai să le și obținem, dar asta nu ne împiedică să vrem în continuare să purtăm celorlalți de grijă, ajungând să-i vedem cum proiectează asupra noastră imaginea propriilor mame.

Am cunoscut multe familii unde femeia- redusă, cel puțin la nivel discursiv, la rolul de mamă- ajunge să se adreseze tatălui și celor mici cu apelativul copilași. Am cunoscut bărbați maturi care nu văd nimic deplasat în a fi serviți, îmbrăcați, spălați de soții sau iubite, exact ca în copilărie. Dar- și aici situația mi se pare cu adevărat interesantă- am cunoscut și femei care, în lipsa unui partener al lor, au ajuns să-și proiecteze grija pe masculii mai mari sau mai mici din jur. Fie că e vorba de nepot, ginere sau de vreun prieten singur sau văduv, femeia simte nevoia să-l asume, să-l facă parte din viața ei și mai ales să-și proiecteze asupra lui grija cu care altădată se ocupa de propriul partener. Se spune că bărbatul are nevoie de un scop pentru a simți că trăiește, în schimb femeia are nevoie de cineva pentru care să trăiască.

Și totuși, văzând-o pe fiica mea, la doar unsprezece ani, cu câtă naturalețe și-a abandonat propriul sandvici ca să-i umple lui paharul, mi-am dat seama că instinctul nostru matern este atât de prezent și de puternic, încât e de datoria noastră, ca femei, să devenim conștiente de el și să învățăm să-l folosim doar atunci când trebuie și cu cine trebuie. Pentru că atâta vreme cât ajungem să ne purtăm tot timpul ca niște mame, vom avea parte doar de copii.

Ceasul arăta deja spre orele trei și noi nu mâncasem de prânz. La On Top, în Bușteni, era plin și cică urma să vină un grup flămând care rezervase practic toate mesele. Nu avea rost să așteptăm, mai ales cu doi copii înfometați- unul al meu, unul al prietenei mele. Am decis să încercăm să mâncăm în Sinaia, după ce am luat niște pateuri la pachet, de la Lidl, ca să oprim, măcar temporar, mârâielile celor doi plozi. La Kuib, în Cumpătu- full. Degeaba am încercat să-mi pun la bătaie talentul de negociator, nu am obținut decât o serie întreagă de scuze "că, serios nu avem nicio masă", "că acum oricum închidem ca să pregătim sala pentru cină", "că poate mâine aveți mai mult noroc". Care mâine? Noi veniserăm practic pentru o zi. Plecat cu trenul de dimineață, ajuns la Bușteni, mers pe pârtie două ore pentru o sanie și câteva ture cu săniile alea pe șine- dacă nu le știți, duceți-vă de le descoperiți- o haltă de o cafea la Palatul Cantacuzino și o noapte petrecută la o prietenă cu o casă de vacanță într-un sat, mai spre Câmpina. Atât. Până la urmă, profitând de burțile umplute cu pateuri, am decis să transformăm cele două mese rămase pe ziua respectivă într-una singură și să descindem la Alex Unguresc din Sinaia. Un loc unde am tot fost și unde mi-a tot plăcut. Până acum. Acum nu mi-a mai plăcut așa de tare. Antreul din partea casei- pâine cu slană și ceapă roșie- genial. Sau poate unde nu mai mâncasem eu porc de vreo opt luni de zile. Ciorba de văcuță, bună și ea. Daaaar, așa numitul papricaș de pui a fost de-a dreptul câh. Lăsând la o parte că sosul era nasol rău, cele două ciocănele din farfurie erau clar făcute demult, reîncălzite și uscate. Așa că, am decis să povestesc și eu cuiva trista experiență din farfurie. Și m-am dus să vorbesc cu patronul și să-i spun doar că e păcat de toată munca din jur. Atât. Apoi, am continuat să ne conversăm și să ne împrietenim când am văzut că și cartofii copiilor erau sleiți.
- V-am scos de pe nota de plată papricașul și cartofii domnișoarei! zice chelnerul.
- Păi și cartofii celuilalt copil erau la fel.
- Dar doamna nu a zis nimic!
Cum ar veni: copilul care nu plânge, nu primește. De altfel, când m-a văzut că mă strâmb pe măsură ce mestec, Ana a zis direct.
- Oho, nu-i văd bine pe ăștia de aici!

Adevărul este că nevoia te învață. Lucru dovedit inclusiv în momentul în care ne-am urcat, la Câmpina, într-un tren Regiotrans unde cred că au vândut bilete proporțional cu cantitatea de aer, nu cu numărul de locuri posibile. Sardinele stau lejer în conservă. Mai mult, bineînțeles că după ce îți cumperi un bilet și te așezi pe scaun, locul de lângă tine trebuie ocupat obligatoriu de o suită de sacoșe, papornițe, genți sau valijoare pe care ți le dorești a le avea la îndemână. Iar prezența unei individe cu copil, aka eu, care ar vrea să stea jos, nu poate decât să te agaseze. Mai ales că persoana în cauză nu pare intimidată de privirea ta când urâtă, când întoarsă către geam. Ba chiar are tupeul să-ți ceară să-ți pui bagajele în locul pentru bagaje ca să stea jos și ea și copilul.

Din punctul de vedere al individei cu copil- aka eu- a trebuit să stau de patru ori în coasta a patru astfel de persoane întinse pe două scaune ca să câștig dreptul de a beneficia de locurile plătite. Dar la final, am izbândit.
- Știam eu că mama o să rezolve! a declarat Ana mândră nevoie mare.
Adevărul este că pot spune că am avut două victorii într-un singur weekend: am obținut lucrurile pe care le-am plătit sau, după caz,  nu le-am mai plătit dacă nu le-am obținut. Oau! Sunt foarte tare! Pentru felicitări și strângeri de mână, știți unde mă găsiți. Altfel, avem o țară frumoasă.

Când era în clasele primare, fiică-mea a avut o învățătoare care îi încuraja să pârască. Mai mult, îi pedepsea prin urlete și amenințări dacă nu o făceau. Când am aflat asta ( de fapt și asta, pentru că lista de nemulțumiri la adresa doamnei în cauză era lungă), am decis să mut copilul în altă parte. Dar nu despre învățătoarea respectivă vreau să vă vorbesc, ci despre această vocație a criticii și reproșurilor pe care o avem și o inoculăm și copiilor noștri. Nu degeaba am inventat și o sintagmă pentru acest tip de comportament. Acest Gică contra s-a născut pe plaiurile mioritice. Faptele rele, greșelile, erorile, scăpările sunt sancționate fără drept la replică. Ai zice că dotați cu acest simț critic ieșit din comun, am avea veleități de nație care aspiră la perfecțiune. Aș! Noi desființăm din start orice lucru- bun sau rău- ca și cum ar exista vreo forță exterioară care ar putea să ne acuze de lipsă de atitudine. Și atunci, pornim la atac cu toate armele. De obicei, acestea sunt reprezentate de o serie inepuizabilă de înjurături, asezonate pe ici, pe colo, cu gesturi obscene. Vedem trei muncitori la poalele unui bloc? Pfoaaaa, ia uite, dom'le la ei cum stau și ard gazul pe banii noștri! Dai nas în nas cu un utilaj în trafic? Fir-ar mama naibii de circulație, că doar în România mai vezi așa ceva! Nu merge imprimanta? Băga-mi-aș picioarele în ea de țară cu aparatură ei cu tot și cu hoții care au furat banii și d-aia avem mizeriile astea de imprimante! Ați înțeles ideea. Problema este că da, de multe ori, aceste reacții sunt justificate. Povestea cu Petrică și Lupul este valabilă și nemuritoare. E greu să vezi și partea plină a paharului sau măcar să ai răbdare să se umple până la jumătate, dacă ori de câte ori ți-a fost sete ți s-a servit un pahar gol.

Dar totuși, prea ne încăpățânăm să desființăm orice inițiativă, doar de dragul de a avea ce critica. Prea des avem un comportament adolescentin care presupune din start că toată lumea este împotriva noastră, că suntem neînțeleși, nedreptățiți, mințiți, ignorați, deși noi nu avem nimic să ne reproșăm. Și ca și cum nu ar fi de ajuns, pe lângă acest simț critic exacerbat, mai suferim și de "teoria conspirației". Tot ceea ce se face sau nu se face are ca unic scop să ne fie rău. Încă o dată, înțeleg că avem toate motivele să ne îndoim profund de ceea ce se întâmplă în România. Suntem perfect îndreptățiți să ne declarăm revoltați, scârbiți, înșelați în așteptări. Nu sunt naivă să aplaud, de exemplu, sistemul autohton de sănătate, dar faptul că la conducerea Ministerului sănătății a ajuns un om despre care știu sigur că a ajutat oameni, pe mine mă face încrezătoare că poate-poate, lucrurile vor evolua în bine. Nu acum, nu mâine, ci în următorii ani. Dar haideți să așteptăm un pic înainte de a bate din picior și a arunca cu noroi. Nu există certitudinea că situația se va ameliora în țară, dar e de ajuns să aruncăm un pic un ochi de jur împrejur, până-n State și-napoi, spre Rusia și Țările Baltice, ca să vedem că adieu certitudine în general.

Revenind la Gică al nostru cel contra, recunosc că au început să mă deranjeze profund reacțiile unora dintre concetățenii mei în fața oricăror inițiative, fie ele și mărunte. Nu faci nimic? Ești un bou! Încerci să faci ceva? Ești un nemernic! Ai încercat să faci și nu ți-a ieșit? Te-au furat ăia, mama lor de nesimțiți! Ai încercat și ți-a ieșit? Ești corupt, ai furat și ai pile. Cam asta se întâmplă și acum cu ideea asta de-o avu ministrul Educației. Concret, domnul Mircea Dumitru a afirmat că va da un ordin prin care să reglementeze numărul de ore alocat temelor pentru acasă. Faptul că e nevoie de un ordin ca să reglementezi un lucru de bun simț, este cel puțin ciudat, de acord. Și totuși, până una alta, avem învățători care dau teme încă de la clasa pregătitoare, avem profesori care obligă elevii să-și petreacă weekendurile cu culegeri în față, avem copii care nu se ridică de pe scaun ore în șir după ce vin de la cursuri, avem psihologi  care tratează puști de zece, unsprezece ani de depresie asociată surmenării.

Și atunci, de ce e așa de rău că un ministru încearcă să facă ceva în sensul ăsta? Probabil că nu va fi ușor de monitorizat timpul alocat temelor. Va fi un ordin dificil de pus în practică. Dar haideți să vedem și partea bună a lucrurilor. E un prim pas. Cineva a înțeles că temele sunt prea multe și acel cineva are puterea să schimbe. În plus, am putea să ne întrebăm și noi, ca părinți, dacă am avea un astfel de ordin dat de minister, am putea să ne ajutăm copiii? Păi hai să vă spun ce aș face eu: aș supraveghea-o pe fiică-mea preț de câteva zile, m-aș uita pe caietele ei să văd cât a avut de scris și de învățat și m-aș duce glonț la dirigintă dacă timpul petrecut cu temele ar depăși drastic cele două ore. Mai mult, cred că o astfel de reglementare va avea darul să-i facă și pe profesori și pe învățători mai atenți în momentul când vor da de lucru pentru acasă. Poate că nu se vor mai repezi la culegeri cum o fac acum. În plus, cred că este bine să ne informăm și copiii cu privire la noul ordin. Să știe că legea prevede un timp limitat pentru temele de acasă și să protesteze în clasă. Ce? Nu credeți că  au curajul?  Uitați-vă la ei, sunt cu totul altă generație față de a noastră.

Sunt de acord cu cei care spun că există diferențe între copii, că unii lucrează mai încet, alții mai repede. Că unii pierd vremea și fac michimauși pe spatele caietelor în loc să-și scrie compunerea, dar asta deja nu mai e vina sistemului. Eu zic să nu omorâm orice inițiativă din fașa și după aia să ne plângem că nimeni nu face nimic. Haideți să dăm un pic de timp. Știu, am tot dat și nu s-au mișcat lucrurile. Asta e, țeapă, ca să zic așa, dar tot prin vot au fost aleși și factorii de decizie de acum și ăia de acum niște ani.

Fără să fiu o optimistă dubioasă, având în vedere situația din țară, eu cred că n-ar fi rău să nu mai fim atât de intransigenți. Nu de alta, dar chiar și dacă avem motive, o astfel de atitudine nu va face decât să blocheze orice inițiativă, descurajând pe toți cei care ar putea să aducă cu adevărat schimbare. Ca la școală: dacă nu ești niciodată lăudat și încurajat, prost să fii să mai ridici mâna. Mai bine taci din gură, te dai la fund și te prefaci că-ți vezi de treabă.

Profit că sunteți mulți pe recepție în seara asta (deh, e sâmbătă, avem o vârstă, ce să facem și noi, stăm pe net și socializăm cum putem) ca să vă spun că dacă nu aveți ce face mâine, să vă duceți la Gaudeamus. Ați fost deja? Și ați trecut și pe la cei de la Vellant ca să luați cartea In orașul Bucurville a lui Carmen Tiderle? Nu? Nuuuu? Păi, dragii mei, mai duceți mâine o dată și cumpărați-o! E pentru copii, dar sigur va amuza întreaga familie. E la fel de mișto ca cea lansată anul trecut și despre care vă povesteam aici. 

Ana a citit-o pe nerăsuflate. Vă las o mostră mai jos, ca să vedeți un pic în ce gen e scrisă. Dar serios, nu are cum să nu vă placă. Adică, dacă ați ajuns pe blogul ăsta și nu ați luat-o la goană, poeziile lui Carmen Tiderle vor fi pe lista de așa mai vii de acasă. Vă dau primele versuri din prima poezie pentru un mic avant goût.

Lână și Mătase

Pentru că se săturase
Să producă doar mătase
Un vierme s-a dus la stână
Să-nvețe să facă lână.
S-a străduit zile în șir
Si pân' la urmă a scos un fir
Destul de scurt, dar de cașmir.
....

 Deoarece Ana a fost cu taică-su la târg și nu cu mine, nu știu să vă spun și un preț al cărții. După spusele infantei, undeva la vreo 30 de lei. Să știți că și desenele lui Vali Petridean sunt minunate, nu doar versurile. Și dacă nu ajungeți la târg, mâine, puteți să o luați de pe net sau din librării. Adică, nu aveți niciun motiv să vă lipsiți de cartea asta. Copiii nu o vor mai lăsa din mână. Daaa, ați auzit bine, o să-i vedeți citind. Ce, nu mă credeți? Pariu?

Eu nu am așteptări pur și simplu. Deși, mai corect ar fi să spun pur și simple. Am feeling-uri. Și jocuri. Și superstiții. Nu de-ale clasice, ci de-ale inventate. Dacă până număr la cinci, troleibuzul vine în stație, atunci o să am o zi bună. Dacă sună telefonul înainte să se termine melodia, atunci voi găsi vacanța dorită. Era și un film despre asta. Despre oameni care trăiesc, jucându-se. Apoi există întotdeauna întrebarea "ce feeling am". Pentru că de multe ori simt că de fapt undeva, pe interior, știu exact dacă va fi sau nu, să fie. Totul este să ajung acolo, pe dinăuntru și să pot să fiu complet sinceră cu mine. Sigur, sunt doar gânduri. Unele puternice care pot muta întâmplările mai la dreapta sau în stânga. Așa simt eu.

Am lăsat-o de dimineață la concurs. De gramatică. Clasa a V-a. Am un feeling că nu voi face mai nimic bine, mi-a zis ea la plecare. Am mângâiat-o mirată fiind să descopăr la ea același joc de sentimente și trăiri. Nu trebuie să gândești așa, i-am spus, deși știu cât e de greu să-ți muți gândurile când ele au apucat-o pe calea asta.

Pe stradă, m-am surprins căutându-mi propriul meu feeling. Dacă porumbeii ăia trei își iau zborul înainte să ajung în dreptul lor, o să facă bine la concurs. Oricum, e un joc cu multe încercări și multe șanse. Depinde doar de feeling ca să te oprești sau să continui. Am încercat să cobor în mine și să văd ce simt, cum stau cu sentimentul în dimineața asta. Dar m-am oprit din coborâre. Până la urmă, nu e jocul meu. Ci al ei. O las să aibă propriul ei simțământ în legătură cu propriile ei experiențe. Nu e treaba mea să mut lucrurile mai la stânga sau mai la dreapta. Eu doar merg pe stradă și deodată observ cum trei porumbei își iau zborul.

Unsprezece anii lor nu mai sunt ceea ce au fost unsprezece anii noștri. Asta e clar. Nu e un mit, v-o spun eu, mama uneia de vârsta asta. Mă uit la ea și încerc să mă gândesc cam la ce vârstă de pe vremea mea mă face să mă gândesc felul ei de a se purta. Sigur nu unsprezece. Că or fi de vină hormonii din carnea de pui, pesticidele, e-urile, zahărul, poluarea, încălzirea globală, accesul la informație, vacanțele la all-inclusiv (nu, astea nu au nicio legătură, dar mergeau bine în șirul de mai sus), un lucru e cert: adolescență bufnește mult mai repede și lovește mult mai tare. Și nu e vorba că suntem noi ramoliți și am uitat cum era la vârsta lor. Copiii ăștia chiar cresc mai repede. Atât de repede încât corpul lor o ia înaintea minții. Așa că ne aflăm în fața unor copii speriați că trebuie să crească și nepregătiți de multe ori pentru acest proces. Fără să aibă nicio legătură cu vreo urmă de cochetărie feminină, fiica mea se tânguie încă de vreo doi ani că ea vrea înapoi la grădiniță și că nu-și dorește deloc să fie mare. Nu zic babă. Nici măcar adolescentă. Ba chiar am ajuns eu să-i înșir avantajele de a fi la liceu (printre care ca va avea iubit și va merge la concerte rock) și mi-a replicat că renunță la toate, doar să rămână copil. Din păcate, nimic din comportamentul copiilor la vârsta asta nu mai seamănă a copilărie. De la plânsete din te miri ce și mai nimic, trecând prin stări de tristețe inexplicabilă, la trântit de uși, țipete, revoltă, totul se înșiruire cu o repeziciune care te face KO pe tine, părintele de copil de unsprezece ani. O să mă întrebați ce vor face la cincisprezece, șaisprezece ani, dacă acum sunt așa? Am auzit de la o fetiță de liceu că mai încolo se vor calma. Propriu zis, adolescența și crizele dumisale se întâmplă mai devreme.

Ce e de făcut? Nimic. Răbdare și tutun, era o vorbă. Se poate și fără tutun. Serios. Eu am reușit să mă las. Ca idee însă, trebuie umblat cu multă grijă și înțeles că nu vă face nimeni în ciudă. Comportamentul ăsta complet deviat, surprinzător, obositor și enervant nu este o formă de răzbunare. Așa se joacă hormonii în corpul lor, făcându-i să piardă controlul. Mi se întâmplă de multe ori să vorbesc cu fie-mea, să am altă părere decât ea și brusc să văd cum începe să plângă de frustrarea de a fi singură cu opiniile ei. Cred că astea sunt momentele în care, din dorința de a se simți pe deplin înțeleși, ajung să pună prietenii mai presus de părinți. Măcar cutărică mă înțelege, va deveni refrenul vârstei. Problema este că fiind totuși mici- unsprezece ani nu e mult- nu pot avea libertatea cu care s-ar potrivi comportamentul lor. Chiar și așa, am ajuns mai mult de nevoie decât de voie să o las să meargă singură cu prietenele, în parc, să o trimit la cumpărături, să poată merge în vizită, în cartier, singură cu skate-ul și căștile în urechi, să o las să-și aleagă hainele, din magazine, cărțile din librării și uneori și mâncarea de pe raft (apropo, să știți că vorbim de o generație care citește etichetele într-un mod responsabil; nu zic că ține cont întotdeauna de ce scrie acolo, dar măcar alege în cunoștință de cauză).

Și acum, că aveți o imagine a copilului de unsprezece ani din zilele noastre- încă mic, dar cu toate trăirile, emoțiile și spaimele adolescentului- să spunem că el tocmai a trecut în clasa a V-a. Acea clasă care vine la pachet cu o sumedenie de schimbări, dar mai ales...mai ales cu o sumedenie de emoții și așteptări din partea noastră, a părinților. Că oare cine o să-i fie dirigintă? Dar oare aia de Mate o fi bună? Dar aia de Română? O fi făcând suficiente ore de Engleză? Lucrează, dom'le, ăștia cu ei în clasă? Ca să nu mai spun de ce se întâmplă acasă. Ți-ai făcut lecțiile? Ai repetat toată cartea la Istorie, caietul la Biologie și notițele la Tehnologie?  (apropo, știe cineva ce se presupune că ar trebui să învețe la materia asta?) Ia uite, prima ora de Franceză, a venit acasă și a zis că nu înțelege nimic. Să-i băgăm repede meditații. La Mate, noroc că-l are pe unchiu', la Română mai știe mama, iar la Chimie avem o vecină de bloc pe care s-o întrebăm. În timpul ăsta, copilul pare rupt complet de realitate. În timp ce toată familia se agită în jurul lui, el stă relaxat pe telefon, tabletă, la televizor sau pur și simplu stă și pare complet pe altă lume. Pentru că, nu-i așa, am vrut copii independenți, siguri pe ei, conștienți de iubirea din jurul lor și care să ia partea bună a lucrurilor fără teama de consecințe. Exact așa și sunt. Atenție, nu zic că e rău. Dimpotrivă, pentru nervii lor e foarte bine. Doar că nu are rost să vă agitați voi excesiv. Nu sunt pregătiți pentru părinți intrați în panică, distanți, lipsiți de empatie sau care să pună presiune.

În plus, tocmai pentru că clasa a V-a coincide cu o etapă grea din viața lor când abia reușesc să se înțeleagă pe sine, eu zic că e mult mai important să le fie bine pe interior, decât să reușească la exterior și să facă performanță. Știu, presiunea e mare, admiterea e aproape, timpul trece repede, materia e multă, profesorii pretențioși, etc. Dar eu zic că mai importantă decât școala este viața propriu zisă. Felul în care copilul se simte în pielea lui, felul în care este valorizat, iubit, responsabilizat, înțeles, respectat- toate astea cântăresc mai mult decât niște medii. Personal, nu cred că cele mai mari note, cel mai bun dirigente, cea mai performantă profesoară de Matematică, cel mai bine cotat liceu sau cea mai mare notă la Bac au cu adevărat atâta importanță. Eu am ajuns să-mi schimb discursul în fața copilului, tocmai pentru că vreau să mă știe aproape de ea- omul, nu de ea, eleva. Așa că o întreb cum i-a fost la școală, ce-i mai fac prietenele, cu cine s-a mai certat, pe cine mai place. Sigur că apoi vorbim și de note și de teste și de teme. Dar am trimis-o și cu o temă nefăcută pentru că nu a știut să o facă. Am lăsat-o și să învețe cât a putut ea și a vrut, că până la urmă notele sunt ale ei. Și mai mult, m-am educat pe mine să-i spun că în viață există și a doua șansă și că lucrurile nu sunt chiar bătute în cuie și pot fi remediate în caz de eșec. Nu fac lecțiile cu ea, nu controlez caiete și teme, consider că școala e obligația ei, iar eu pot să dau o mână de ajutor dacă mi-o cere, nu să fac lucruri în locul ei. Și da, și mie mi se pare unele teme exagerat de stufoase. Așa că am decis să facă cât poate. Până la urmă, e mai important un copil sănătos și odihnit decât un elev premiant.

Așa că, atunci când începeți să vă interesați de școli și de profesori, dacă aveți cum, vedeți și ce fel de oameni sunt. Contează imens la vârsta asta să-i simtă aproape și să fie cool. Dacă nu aveți de ales sau ați nimerit prost, așezați-vă de partea copilului. Asta nu înseamnă să-l lăsați în plata domnului pe motiv că e în plină criză pre-adolescentină, ci să-i fiți aproape și să nu uitați că școala și notele nu sunt totul. Și spuneți-o și lui. E bine să o conștientizați împreună. Și să nu uitați că pe lângă școală și note și teme și obligații, există sau trebuie să existe și familie, timp, iubire, bucurie și viață în general.

Mi-ar plăcea:
- să am o pijama de satin, roz pal, cu pantalonii cu șnur  și bluză cu mâneci largi
- să am papuci de casă asortați, albi și pufoși
- să stau pe o canapea mare și crem, cu perne colorate pe care să le strâng în brațe în timp ce-mi beau cafeaua
- să-mi beau cafeaua dintr-o ceașcă mare, cu toartă curbată ca un șold de femeie și cu I love Paris scris cu litere colorate
- să fie Lavazza- cafeaua
- să ascult muzică pe discuri de vinil și pickup-ul să fie așezat pe o măsuță joasă, de lemn, în fața unei biblioteci mari și blânde, din  cea care te face să întinzi mâinile a dorință, fără să te strivească de prea multă cunoaștere
- să am cărți în franceză, multe, multe, să-mi pot trece degetele peste cotoare în timp ce citesc cu voce joasă titluri și edituri
- să am o cameră cu geamuri mari, pe un perete întreg, cu canapea așezată sub ele, astfel încât să simt cerul în ceafă
- să am pisică pufoasă și gri, neapărat gri, nesimțită și dornică de tandrețe
- să am câine. Labrador.
- lângă canapea, să am o măsuță plină cu reviste. Neapărat franțuzești. Neapărat
- să am tapet pe pereți. Verde pal, cu striuri mici, albicioase. Cu striuri ca niște nervuri de frunze. Verde pal, după cum am zis
- să am vaze cu flori. Vaze mari, cu toarte, așezate ici, colo, pe jos, prin colțuri, pline cu crizanteme.
- pe masă să fie o lumânare parfumată, cu miros de vanilie
- să am o farfurie cu felii de cozonac și de chec la îndemână. Cozonacul să fie cu nucă și checul cu lămâie
- cerul din ceafă să fie de iarnă și să miroasă a umed și a zăpadă
- să fie soare

Stai, este soare. Dorințele se împlinesc uneori, chiar dacă în ordine inversă. Pentru celelalte- răbdare și visare.




 

Nu mai e timp (și nici rost) să facem vreo comparație, așa că o să amintesc, pe scurt (că iar, nu are sens să intrăm în prea multe detalii) ce și-a propus omul ăsta să facă. Adică Trump, că despre el tot vorbim și se pare că tot vom vorbi.

Hai să o luăm metodic, pe capitole, așa cum a făcut Le Figaro și să vedem cam cum vor arăta lucrurile când sceleratul ăsta, pardon, individul ăsta, va ajunge acolo unde și-a propus. Să luăm, de exemplu, terorismul. Pe care Trump vrea să-l distrugă, chiar și printr-un pact cu Kremlinul. E drept că Putin nu pare la fel de cretin, pardon, inconștient, ca Trump, așa că nici el nu cred că și-ar dori o ființă atât de dezechilibrată și de schimbătoare la Casa Albă. Dar, vorba francezului il faut faire avec și asta se va și întâmpla. Mai departe. Cică vrea să mărească efectivele armatei americane, să nu primească picior de sirian în State și își propune să limiteze accesul tinerilor la Internet ca să lupte împotriva recrutărilor on line operate de ISIS. Buuuun. Credeți că e groasă treaba? Stați să trecem la imigrare. Cică vrea să ridice un zid de-a lungul frontierei cu Mexicul și să înăsprească politica de acordare a vizelor. Cred că dacă ar putea să nu mai acorde deloc, ar fi extrem de fericit.

Pe parte de comerț, omulețul ăsta dus cu pluta zice că China, Japonia, India, Mexicul și Vietnamul lezează interesele SUA pentru că își închid piețele pentru produsele americane. Iar cum domnul nu-și vinde țara și dorește produse "made in SUA", își propune să instaureze niște bariere tarifare la adresa produselor chinezești și să suprataxeze firmele americane care își mută fabricile în alte părți. Mai mult, și-ar dori chiar să renegocieze acordul de liber schimb cu Canada și Mexicul. La el acasă, promite șase săptămâni de concediu de maternitate (Hillary promite douăsprezece), dar oricum discursul lui la adresa femeii e ceva de speriat. Trump vede în educație o problemă personală și dorește ca americanii să aibă libertate absolută atunci când aleg tipul de învățământ pentru copiii lor (și am văzut cu toții ce bine știu să aleagă). Să mai zicem că susține dreptul de autoapărare cu arme de foc și nu e de acord (nici nu e de mirare) cu o verificare a antecedentelor judiciare și medicale a deținătorilor de arme. Cam asta ar fi pe scurt dorințele acestui fost star de telenovelă live.

Să mai zicem doar că alegerile astea vin după un Brexit, după o lovitură de stat în Turcia, pe fondul unei crize economice mondiale, în paralel cu lupta contra ISIS și lista e încă lungă. Probabil că în curând ne vom confrunta și cu un val de refugiați americani.

Așadar, cum ziceați că stați cu optimismul?

Din când în când, îmi place să mă întorc în acelaşi loc să văd cum mai stau cu amintirile.  Si, în timp ce depăn în minte, îmi fac provizii de amintiri noi, pentru data viitoare.  Pentru că eu aşa mă gândesc când sunt în prag, cu mâna pe clanță: că de fapt nu e plecare, ci doar un respiro. O pauză în amintiri şi-n mintea mea întotdeauna pe picior de plecare. Să fiți cuminți. Si să ne vedem cu bine în câteva zile.

Există momente speciale în viața fiecăruia dintre noi când timpul s-ar strânge parcă în jurul nostru și ar aștepta să fie folosit doar după voia inimii. Sunt clipe din categoria să fac ce vreau eu pe care trebuie să le pândim, să le înșfăcăm și să le folosim până nu trec, până nu uităm de ele. Nu trebuie musai să le umplem de fapte mari, că doar nu despre bătălii și victorii este vorba, ci despre a-ți face pe plac. Cum poți, cât poți, un pic acolo. Și totuși, chiar și atunci când știi ce vrei, când ești extrem de sigur pe tine de ceea ce ți-ar aduce un zâmbet de mulțumire, chiar și atunci, e nevoie să lași spontaneitatea la o parte și să pregătești un pic terenul. Si da, nu pot să vă mint, e nevoie uneori să cobori dintre vise și dorințe aici, pe pământ și să faci față realității.

Așa am pățit eu astăzi. Il comandasem de vreo trei săptămâni. Nu pentru că aș fi avut neapărat nevoie, ci pentru că mi-a plăcut. Atât. L-am văzut și l-am vrut. Am acționat sub impulsul de moment, pentru că așa trebuie făcut de cele mai multe ori ca să te bucuri pe tine. Altfel, încep întrebările: ești sigur că ai nevoie de el? Oare nu costă prea mult? Chiar îți place? In două secunde, te trezești că spui cu voce tare: nu, ba da, așa și așa. Eu nu am așteptat nicio clipă. L-am luat. Aseară, când a sosit, mă învârteam cu el prin casă și mai că-mi venea să bat din palme și să strig al meu, al meu. Dar apoi, a venit realitatea și mi-a dat una peste ceafă. Nu ai ce să faci cu el, pentru că nu ai cum  să-l montezi.

Așa că azi, m-am dus și am decis să rezolv și această trebușoară. Și iată-mă, după zece minute de forfotă printr-un magazin în care nu aș fi intrat în veci până acum, mândra posesoare a unei punguțe în care se află un ciocan (deși sincer, cred că ăla de șnițele ar fi fost foarte bun),  niște pioneze (aici nu sunt sigură dacă sunt pioneze sau cârlige, dar au așa, niște cuișoare înfipte în ceva de plastic), o ruletă și un adeziv (să fie în casă). Am vrut să iau și o cheie franceză, dar doar pentru că era franceză, altfel nu știu la ce folosește. N-am luat-o.

Și acum, clipa aceea pe care mi-o voi consacra mie și numai mie. Mie, adică femeii care, prin natura ei, știe și poate să aprecieze frumosul. Căci practicul nu există. Cuiul nu era bun, oricum l-am bătut strâmb, iar obiectul este atât de bine făcut, că se dovedește inutil. Dar mie îmi place. Chiar și așa. Că e al meu. Eu l-am ales.

Dacă vă întrebați ce naiba e ăsta, e un cuier, dar cade de îndată ce vrei să agăți ceva în el

Vine din excursie. După pupici și îmbrățișări, hai la cârciumă să-i dau un șnițel și să-mi povestească ce și cum.
- Păăăăi, am făcut fel de fel de chestii: ne-am dat cu tiroliana, ne-am jucat, am mângâiat o oaie, am ascultat povești de groază în autocar și...alți copii s-au plimbat cu trăsurica trasă de ponei.
- Tu nu?
- Nu. Pentru că mi se pare îngrozitor să pui un căluț cât o cutie de mare să tragă după el patru copii a câte treizeci și ceva de kilograme fiecare. E revoltător!
Stă cu o bucată de șnițel înfiptă-n furculiță și cu ochii rugători spre mine.
- Aș fi vrut să salvez căluțul ăla, dar nu am știut ce să fac. Și mi-am zis că măcar să nu-i pun o greutate în plus, așa că nu m-am urcat în trăsură. În semn de protest.
O admir. Efectiv, o admir. Pentru că mie, copil fiind, nu mi-ar fi dat prin cap așa ceva. Și, deși nu mi-ar displăcea defel să primesc laude pentru cum am crescut-o, vă spun cu mâna pe inimă că n-am niciun merit. Ea singură alege să se uite la emisiuni cu animale, ea e cea care plânge că nu-i iau și ei un suflețel acolo (știu, sunt rea) și la urma urmei, eu zic că e felul ei de-a fi. Cred că e un om bun. Și mă bucur că-i cu mine. Și da, v-am auzit că cică să-i iau și ei acolo o pisică, un papagal, un hamster, dar ea e cea bună. Nu eu. V-am mai spus.

Princess Luna: Raising the Night by LaurenMagpie

Ne adunăm în bucătărie. Nu știu de ce bucătăriile dezleagă limbile, atrag energiile, provoacă râsetele, ascund lacrimile, țin totul între pereții lor ca niște guri care se închid, pline de secrete. Așadar, iată-ne: trei femei, o sticlă de vin, o pungă cu alune și cu fistic, gata să batem gongul, să dăm drumul piesei, să ieșim pe rând la rampă, să scoatem poveștile, confidențele, să ne întoarcem un pic de dos, să ne spunem acel "știu cum e", "și la mine...", "și eu....", sintagme mici, scurte, parcă boante uneori dar care, asemenea unor ghemotoace de vată, reușesc să umple spațiul gol din jurul nostru.

Ca femeie, trebuie să te apropii de patruzeci de ani ca să începi să placi femeile. Așa cred eu. Pentru că abia spre patruzeci de ani, femeile încep să se placă cu adevărat pe ele însele. Până atunci cauți să placi, nu să te placi. Să fii pe placul altora. Al părinților când ești mică și al unor ei pe care, de multe ori, îi lași să te crească și să te modeleze după cum vor și se pricep. Ani și ani de zile ți-i petreci chinuindu-te să te schimbi: altă culoare de păr, alte haine, alți pantofi, alte preocupări, alte gusturi, un șir nesfârșit de bătălii cu tine însăți când tot ceea ce auzi în interior e trebuie și nu vreau! Ani întregi în care celelalte femei sunt doar termeni de comparație. Imposibil să te relaxezi cu totul în preajma lor, imposibil să le iei de mână și să vă închideți în bucătărie, blocând accesul oricărui el care nu ar face decât să strice totul.

Și apoi, încet încet, începi să prinzi drag. De ele și de tine. De fapt, ordinea ar fi inversă: de tine și de ele. Descoperi că deși diferite, sunteți la fel. Cu toatele aveți nevoie de o bucătărie unde să vă retrageți din când în când cu râsete și secrete. Dacă încă preferați sufrageria, poate mai aveți până la patruzeci de ani. Sau poate voi sunteți altfel. Eu am avut nevoie de anii ăștia înainte să plac femeile și să am nevoie de compania lor, de acel lung șir de "știu cum e...", "și la mine...", "și eu...". Nu mă mai vreau specială, diferită, prefer să fiu înțeleasă și asemănătoare, doar să mă pot relaxa și simți bine în pielea mea. La patruzeci de ani știi deja ce vrei și ce-ți place. Poate doar nu ai curajul să o spui sau să o faci.

Intre femei, la vârsta asta, nu e vorba doar de prietenie. Nu e vorba doar de o bârfă mică și o tură prin magazine. E vorba de timp. Când le vezi împreună, femeile alea au lucruri să-și spună,  nu mai au nevoie de companie doar de dragul companiei. La patruzeci, știi foarte bine să asumi, să te descurci și să faci lucruri de una singură încât nu ajutorul îți lipsește. Ci înțelegerea.  Acel "știu cum e". Acele povești care sunt la fel cu ale tale. Acele încurajări pe care le vrei exprimate pe înțelesul tău, nu în bătăi pe umeri, așa cum fac bărbații.

Până la patruzeci de ani, eu am avut prietene. Puține, pe alese, majoritatea foarte bune. Restul femeilor erau sau soțiile lor, ale prietenilor lui sau mamele- din parc, de la grădiniță, de la școală, de la ateliere. De cele mai multe ori complet asexuate, pline de principii educaționale, cu hainele pătate de mâncare, cu lopățele și mașinuțe în geantă și cu sfaturi și griji în loc de conversație. Asta era înainte de patruzeci. După însă, cred că nu am mai căutat să leg prietenii, ci să cunosc femei. Să le descopăr, să le las să vorbească, să le invit la mine în bucătărie și să petrecem timp. Să stau de vorbă cu fetele mele și împreună să ne zicem ce vrem și nu doar ce trebuie. Iar când nu avem nimic de zis, să ne strângem în brațe și să ne ținem aproape.

sursa foto aici

Am venit să semnez condica. Adică, să vă spun că exist și ca pe mine să nu contați pe ziua de azi, că am treabă. De fapt, mi-am făcut singură de lucru. A fost de ajuns o întrebare: chemăm niște mame cu fete pe la noi?- și dorința-i gata, vorba poetului. Că cică să mergem în Carrefour să cumpărăm nu știu ce aluat de tartă pe care să-l umple ea, cu o cremă de vanilie cu fructe. Acum, ce pot să-i spun după ce i-am împuiat capul cu texte de genul nu contează ce pasiune ai, atâta timp cât te ții de ea! Na, ei îi place bucătăreala. În principal, se uită pe net la diverși bucătari care fac chestii. Acum că s-a urnit să facă ceva cu mâinile ei, cum aș putea eu să-i tai elanul?! Așa că, adieu stat pe fb, cu o cafea în față, bonjour le bus și le cărat de sacoșe! Că dacă tot mă duc în Carrefour, parcă văd că mai iau și alte mărunțișuri ce mă vor cocoșa la întoarcere. M-am gândit deja la niște bere. Sau un vin. Apă am deja.
Pizza nu iau, că asta am luat deja ieri. Păi da, că și ieri am avut musafiri. Doar fete, fără mame. Cum se făcuse deja întuneric și infanta nu se dădea dusă de la o bârfă cu prietenele, consumată pe aleile din cartier, am decis să le chem pe toate acasă, măcar să stea la căldură și lumină. Și bineînțeles la Vocea României. Totul asezonat cu pizza și suc. Da, știu, sunt o mamă pe cinste. Atât de cool încât pe ziua de azi am reușit să mă abțin eroic de la a-i pune orice întrebare legată de școală și de lecții. Cum săptămâna viitoare are program de voie grație Școlii altfel, am decis să-mi țin gura și să o las să-și drămuiască timpul cum crede ea de cuviință. Deocamdată, vorbește la telefon. De aproape jumătate de oră. Eu respir și inspir și tot completez la lista de Carrefour. Unde mi-e teamă că voi ajunge singură, că ea dezbate lucruri mult mai importante decât rețetele de aluat cu fructe. Am tras un pic cu urechea, recunosc. Dar nu vă spun ce am auzit că sunt sigură că atunci când nu o văd intră pe blog să vadă ce și cum. Anaaaa, dacă intri pe aici când nu sunt eu acasă, să știi că mama te iubește și e foarte mândră de tine!

Vine din nou! Ați auzit? Vineee din noooou! El, adică el-ul, bărbatul cu cei mai cei ochi albaștri și cea mai cea voce groasă cu răgușeală sexi. Ce vreau să zic este că se întoarce Garou! Ăla de l-a făcut pe Quasimodo în spectacolul muzical Notre Dame de Paris. Hai, măi, trebuie să-l știți! Ăla de a cântat Belle spre leșinul femeilor de prin toată lumea! Așaaaa, ăla, ăla, v-ați prins acum, nu?

După un prim concert anul trecut, în România, Garou revine așadar la București pe 31 octombrie. Tot la Sala Palatului, tot de la 19h30. Și tot beton o să fie concertul, sunt sigură. De data asta, evenimentul se înscrie în cadrul turneului mondial Fly me to the moon. Hai, că nici nu e greu, având în vedere cum arată omul ăsta. Bine, bine, și cum cântă! Prețurile la bilete variază între 350 de lei la categoria VIP și 100 de lei la "ieftin", ca să zic așa. Oricum ar fi și oriunde ați găsi loc, am un sfat pentru fane: veniți cu flori. În contrapartidă, o să primiți "un petit bisou". Adică, un pupic! La primul concert, le-a pupat, fără excepție, pe toate cele care i-au oferit flori. Vă garantez, am văzut tot. Eu eram lângă scenă și-mi mușcam pumnii de ciudă. Venisem cu copilul și atât. Niciun fir de floare.

Pentru aceia (de fapt, acelea) dintre voi care habar nu au încă cu ce se mănâncă Garou ăsta, las mai jos o mostră. Și da, o las în engleză, că știu că sunteți cârcotași și vă dați ochii peste cap când auziți cum vorbesc francezii. Eh și recunosc, că-mi place melodia și clipul. Mai ales finalul. Pe bune, voi ați văzut ce ochi are și cum arată? (Cred că nici nu sărută rău). Bine, bine, și cum cântă! Să nu uitați de flori, atât vă zic.

Voi ce faceți cu copiii în weekend, când plouă și e frig? Da, dragilor, știu că azi e luni și că mai e hăt până sâmbătă, dar întrebarea se dorea a fi generală. Mă rog, de fapt se voia mai mult un pretext ca să vă spun ce fac eu. Merg la mall. Niciodată nu vreau asta și totuși, ajung să o fac. In primul rând pentru că e foarte aproape. Și pentru că nu e cu oră fixă de ajuns, astfel încât putem să ne mai lălăim în pijamale, putem să mai ascultăm o melodie, două, să mai facem și pe la franceză și mall-ul tot acolo rămâne. Acum întrebarea ar fi ce facem la mall. De obicei, mergem la film. În general după sau înainte de a mânca la libanezi. Au ăia o farfurie cu de toate care ni se potrivește la fix amândurora, asta când nu cedez presiunilor și miorlăielilor infantei și o duc la Pizza Hut.

Așadar cum ieri a fost weekend, frig și ploaie, am luat-o pe Ana de-o aripă și am fost să vedem Marele Uriaș Prietenos. Dacă aveți copii peste opt ani, bănuiesc că îl știți pe Roald Dahl și poveștile dumisale. Printre care asta după care se făcu filmul. In mare, e vorba despre o fetiță orfană (apropo, micuța care joacă în film este minunată) care este răpită de un uriaș drăguț și cu un fel adorabil de a vorbi (practic ajungi să râzi tot filmul din cauza asta) a cărui îndeletnicire este aceea de a colecționa vise și a le insufla oamenilor. Din păcate, MUP- Marele Uriaș Prietenos- este singurul uriaș de treabă, restul uriașilor fiind răi și mâncători de oameni. Așa că fetița și cu noul ei prieten vor cere ajutorul reginei Angliei pentru a-i opri și a-i alunga pe aceștia pe o insulă pustie de unde să nu mai poată face rău nimănui.

Filmul este foarte, foarte frumos realizat. Copila din rolul principal este, după cum am spus, minunată, uriașul este mai mult decât prietenos (toți copiii și-ar dori unul ca ăsta acasă), scenele la curtea reginei au făcut-o pe Ana să cadă de pe scaun de râs, iar uriașii cei răi- ei bine, pentru un copil mai mic cred că pot fi destul de înspăimântători. Dar, cei mici din sală erau mai degrabă revoltați de nedreptatea și cruzimea cu care se purtau cu MUP decât de aspectul lor fizic.

Dacă vă recomand acest film? Oh, da! Mi-a plăcut și mie, darămite Anei. Merge de minune cu ploaia de afară și cu un hummus înainte. Mult mai bun și mai ieftin decât porțiile alea înfricoșătoare de nachos de la cinema. Iată și trailerul. Ziceți și voi cât e de expresivă puștoaica asta.

Azi nu plec nicăieri. Așa a fost să fie ca în ziua asta de octombrie 2016, eu să pot să stau de dimineață acasă. Doar eu cu mine, cu cana verde plină cu cafea și mintea golită de gânduri. O zi fără chef. Păcat de ea, de timpul de afară, de frunze și de mall-urile care la ora asta ar fi sigur goale. Dar nu, nu mă pot ridica încă de pe scaun. Prefer să aștept. În definitiv, ce risc? Încă o dimineață pierdută. Adică niște timp făcut ghemotoc și aruncat cât colo. Las' că vine altul. Pe măsură ce cana cea verde își lasă la vedere pereții albi, din interior, pe măsură ce timpul curge, mintea mea obosește de stat. Trebuie să-i dau de lucru așa cum îi dai unui copil niște cuburi. De exemplu, o tocăniță. Trebuie tăiat, curățat, călit, amestecat, sărat, piperat, acoperit, așteptat, gustat. Încă o gură de cafea. Mă conving cu greu să mă ridic de pe scaun. Deschid dulapul și caut din priviri un tricou mai ponosit pentru stat în bucătărie. Atunci o văd. Își scosese o mânecă printre alte haine și parcă aștepta să o trag afara din dulap, să o bag cu totul în lumină. Am cumpărat-o astă vară cu gândul la o zi de toamnă cu soare, o zi poate fără vlagă, dar cu frunze și lumină. O țin în brațe, ca pe un corp inert și simt că mi-aș dori să o port și împreună să plecăm departe, să ieșim în  toamnă, să facem ceva cu ziua de azi care doar îmi curge printre degete. Mă îmbrac sub un impuls de moment, așa cum altădată, mă dezbrăcam sub același gen de impuls. Ar merge bine cu cizme. Încep să scotocesc prin cutiile din dulap și brusc timpul își oprește motoarele și ziua începe să capete sens și formă. Mă uit în oglindă. Mă uit la mine. Mă uit prin mine. Mă uit pe geam. Mă uit afară. Termin cafeaua și pereții albi din interiorul cănii mă apasă ca niște mustrări de conștiință. Mintea mea are suficient de lucru. Mă are pe mine. Iar eu îmi sunt de multe ori arhisuficientă. Eu care stau acum în fața oglinzii din hol, în rochie și cu cizme, cu mâna pe clanță și cu ochii pe geam, la dimineața care dă să treacă. O să comand pizza la prânz, îmi zic. Până atunci, să fie toamnă și să mai stea! Plec.

Când era ea mică, îi inventasem un joc. Toamna, pe stradă, căutam frunzele făcute morman de către măturători și, numărând apăsat trei pași în spate, ne luam avânt și ne aruncam în mijlocul dâmbului mișcător și colorat, umplând aerul din jur de râsete, foșnete și chiote. De câțiva ani, vreo doi-trei să zicem, frunzele cad altfel. Parcă nu se mai așează unele peste altele, ci doar se adaugă unele altora, acoperind trotuarele și aleile ca niște palme care vor să ascundă urme. Chiar și așa, îmi place să-mi scufund picioarele în ele, să merg cu pas târșâit, făcând frunzele moarte să sune și să se împrăștie în jurul meu într-un foșnet de nostalgie care mă face să închid ochii și să mă duc cu mintea departe.

Octombrie. Deja? ar spune unii. Unii care încă ar mai simți gust de sare dacă și-ar trece cu limba pe ici, pe colo, peste piele. Unii care, chiar și acum, își închid palmele cu grijă să nu sfărâme amintirea resturilor de scoici. Unii care își întind gâturile în fiecare dimineață după soare, încercând să-l intuiască și să-l facă să stea pe loc. Așa sunt unii. Eu însă, eu aștept noiembrie. Pentru că, nu știu de ce, mie în noiembrie mi se întâmplă. Poate pentru că atunci accept să deschid ochii și să mă uit mai bine în jur până nu se îngroapă totul sub zăpadă și întuneric. Poate pentru că zilele din calendar devin mai importante cu trecerea anilor și nu vreau să le las netrăite. Sau poate pentru că atunci unii- de fapt, aproape toți- se liniștesc, se calmează, se lasă duși de timp spre o vară viitoare, făcându-mi mie loc să-mi trăiesc clipa, să-mi calc frunzele de la picioare, împrăștiindu-le într-un foșnet de nostalgie.

În noiembrie, mă uit la toamnă și fac să se întâmple. In timp ce frunzele cad și soarele dispare, eu mi-am inventat un joc. Mă dau trei pași în spate, îmi iau avânt și sper ca probabilul să devină posibil.

 

Nu știu cum să vă spun, dar pare că ați trăi mai multe vieți în același timp. Are sens ce zic?
Zâmbesc. De fapt, nici eu nu știu cine zâmbește. Fata venită cu zece minute întârziere în apartamentul cu două camere și pisică al unui astrolog din Drumul Taberei sau cea care se uită un pic cu uimire, un pic cu candoare la aceeași fată, prăbușită acum într-un fotoliu și pierdută printre semne retrograde și ascendenți de tot felul?

La sfârșit, ne luăm una pe alta, ne facem loc în hol, mângâiem pisica din priviri, coborâm împreună scările și ne trezim aproape lipite, în fața blocului unde ne așteaptă ea.
- Gata fetelor? ne zice și abia reușește să-și mascheze un rânjet ironic. Toate bune cu Jupiter?

Imi vine să-i dau un brânci, mai ales că o simt deja că are de gând să mă (pardon, să ne) ia peste picior tot drumul spre casă, mascându-și totuși, destul de prost, curiozitatea legată de ce a spus astrologul ăla că o să se întâmple. Mă enervează să o văd rânjind cu superioritate și totuși, nu-mi vine să-i închid gura că pare cea mai cu capul pe umeri dintre noi.
- Hai acasă, îi zic și cu ea de o mână și cu cealaltă la braț, pornim spre stația de troleibuz. Le vorbesc în șoaptă și datul meu din buze atrage priviri. Am aflat că am ascendent în Fecioară. Habar nu am dacă o fi de bine sau de rău. Cică sunt tipicari și nu lasă treburi neterminate. Apropo de treburi. Sper că o să găsesc totul în ordine acasă. De dimineață, am decis să nu o iau cu noi pentru că criza ei de plâns m-a făcut efectiv să-mi aduc aminte că ființa asta nu e făcută să suporte emoții de niciun fel. Cică mai bine să nu știi nimic, să nu ai așteptări ca să nu ai dezamăgiri. Când a văzut că toate ne pregătim să ieșim pe ușă- e drept două din curiozitate și cea de-a treia mai mult ca să fie sigură că celelalte dibuiesc adresa- s-a pus pe un plâns și mai teribil, mai-mai să-și facă bagajele, convinsă fiind că la întoarcere, o vom arunca oricum în stradă.

- Stai, dragă, liniștită, nimeni nu renunță la nimeni. Aici nu e cu părăsiri și abandon! Se uită peste umăr la amărâta aia care își freacă ochii înroșiți de plâns și sentimentul de milă pe care îl simte îi provoacă greață. Ei nu i-a propus nimeni să meargă la astrolog. De fapt, ei nu i se propune nimic, niciodată. Să fin serioși, cine ar îndrăzni? E lucru știut în casă că nimeni nu are dreptul să o deranjeze vreodată. De aceea se întâmplă ca uneori să fie uitată. Ascunsă în vreun fotoliu, cu o carte pe genunchi, poate petrece chiar și trei zile acolo, fără să mănânce, fără să schimbe vreo vorbă, doar ațipind la intervale de câteva ore și dându-și ochii peste cap la râsetele celorlalte. Nici nu mai știe câte sunt. Adevărul este că multe dintre ele vin și pleacă, uneori de plictiseală, alteori de supărare sau de prea mult bine. De aceea, ea preferă cărțile și pauzele de somn. Fără vis. Doar somn pur fizic. Repaus și atât.

Troleibuzul ajunge în stație. Coborâm și plecăm spre casă, de data asta fără să ne mai atingem. Bag cheia în ușă și-mi vine să le strig că m-am întors și că am ascendent în Fecioară.
- Cum a fost, doamnă?
Incerc să mă uit peste capul Ninei, femeia mea la curățenie, să văd dacă le zăresc, măcar pe vreuna dintre ele.
- Ce, vă uitați dacă mai e praf? Nu mai e, doamnă, am dat toate fotoliile la o parte. Gata, e curat lună.

Intru în casă și încerc să le chem cu mintea.
- Așadar, zice Nina, cum ziceți că fost?
- Cică am ascendent în Fecioară și pare că aș trăi mai multe vieți în același timp.
- Aoleo, doamnă, ce vrea să însemne asta?
- Nici eu nu știu, zic și-n timpul ăsta mă uit la ele cum încep să se așeze în  fotolii și să mă aștepte. Oh, doamne, și asta care plânge și plânge și nu știu ce să-i mai fac! Mă iertați, mă duc să încerc să o consolez.

sursa foto aici

Să fi avut cam doisprezece ani, deci oarecum vârsta ei, când mi-a picat cu tronc un coleg de școală cu vreo doi ani mai mare. Cică m-ar fi plăcut și el, deși avea un  mod cel puțin bizar de a-și manifesta interesul: arunca în mine cu bucățele de cretă. Tot timpul, în fiecare pauză, un an de zile (cât credeați că durează dragostea la vârsta aia?!), băiatul ăsta mă bombarda cu cretă, după care zâmbea ca prostu'. Atât. O atitudine suficient de ciudată ca să-mi stârnească curiozitate vizavi de capacitatea masculilor de a-și manifesta sentimentele și pe înțelesul nostru. Întrebarea este: există o astfel de capacitate? Oare măcar unii dintre ei s-or naște cu ea sau cu toții învață pe parcurs că toate gesturile alea care lor li se par atât de evidente nu sunt percepute nici pe sfert ca probe de iubire și că, prin urmare, trebuie să fie mult mai clari și mai expliciți dacă vor să aibă o șansă? Iar pe de altă parte, noi, fetele,  avem oare vreo șansă să fim vreodată fericite și mulțumite cu bărbații de lângă noi fără să încercăm să-i schimbăm după cum simțim nevoia? Deși zici că joc un episod din Sex and the city, realitatea este că am în casă o femeiușcă în devenire care se lovește, se rănește, se hârșâie de toate asperitățile gintei masculine în dorința pur omenească de a iubi și de a se face iubită la rândul ei.

Așadar, ce să-i spun eu în calitate de vrăjitoare matură unei novice în ale dragostei? Și ce să vă spun vouă despre cum e să fii mamă de preadolescentă îndrăgostită? O să încep prin a vă spune că nu e niciodată prea devreme sau prea târziu să iubești. Și că-n plus, oricine este "iubibil". Eu am fost sincer îndrăgostită de Michael Jackson când aveam vreo nouă ani și el era tânăr și negru. La fel de bine cred că dragostea este modelabilă. Poate veni, poate pleca, poate crește, poate stagna, se poate transforma, poate face pași pe loc sau înapoi, poate să se facă simțită cu o forță copleșitoare așa cum poate să fie discretă și să ne lase, din când în când, timp și pentru altele.

Mă uit la Ana și nu pot să nu remarc cum dilemele legate de comportamentul masculin în fața iubirii sunt cam aceleași la orice vârstă. Aceleași fraze, aceleași întrebări în paralel cu aceleași gesturi. Pe primul loc: învârtitul în jurul telefonului, acompaniat de întrebarea de ce nu sună?. Răspunsurile (căci da, ca femeie ai nevoie de răspunsuri și de soluții rapide- nu contează dacă sunt sau nu eficiente, contează să-ți dea iluzia că acționezi) acoperă o gamă largă de trăiri, mergând de la disperarea că nu-l interesezi și deci, nu dă doi bani pe tine, până la probabil că a murit și d-aia nu a mai apucat să-ți telefoneze, ceea ce e oricum de preferat primei variante. Sigur, ar exista și varianta în care ți-ai vedea de viață și de alte lucruri și ai lămuri problema cu prima ocazie cu care vorbiți. Nu, de fapt varianta asta nu există. Pe bune, cine naiba face așa ceva? Cum să-ți vezi de alte lucruri? E știut că nu mai există alte lucruri. Sau, de fapt există doar ca să te enerveze și mai tare când tu n-ai decât un singur scop: să aștepți.

Chiar și când în sfârșit sună, tot nu e bine, pentru că după ce descoperi că nu a avut niciun motiv real, serios și foarte grav pentru care să nu fi sunat în tot timpul ăsta, mai are și tupeul să vorbească normal și firesc, fără să se scuze, fără să spună cât i-ai lipsit și cât de tare te iubește. Serios, cum să faci așa ceva? În plus, te trezești de multe ori că subiectele despre care povestește sunt de-a dreptul plictisitoare. Nu vorbește deloc despre tine, despre relație, despre viitor...adică, practic, bate câmpii. Și totuși, indiferent de  vârstă și experiență, sfârșim prin a-i asculta până la capăt și chiar a ne entuziasma de nu știu ce detaliu tehnic, doar pentru că le-a făcut lor ziua mai bună. Credeți-mă, și la unsprezece ani e la fel.

Derutant este și începutul unei relații. Chiar și la clasa a V-a. El o place. Așa că îi dă mesaje. Ea se bucură și-i răspunde. El se bucură și-i scrie. Ea îi spune celei mai bune prietene că s-a îndrăgostit. Prietena spune tuturor din clasă. El nu mai zice nimic. Ea îi dă mesaje. El îi răspunde după câteva zile, timp în care ea se plimbă prin casă cu telefonul în mână. Ea îi scrie. El iarăși tace. Ea iarăși plânge. El se duce la fotbal. Ea se supără și, în funcție de vârstă, înjură mai porcos sau mai copilăros și tace și ea. Nu e bine.  El se enervează. Ii scrie, ea răspunde. Pe loc. El respiră ușurat, închide telefonul și se întoarce la fotbal. Ea îl sună. Nicio mișcare. Ea nu mai înțelege nimic și vine să o întrebe pe maică-sa. Mama tace, o ia în brațe și-i urează multă putere și răbdare.

Una dintre cele mai grele probe pentru fete este când să-i poată spună "și eu te iubesc sau te plac", fără să strice tot. Problema este că odată spuse aceste cuvinte, bărbații le consideră valabile până la proba contrarie. Ce, vi se pare logic, nu? Dar cine are nevoie de logică? Dragilor, să fim bine înțeleși:orice cuvânt, expresie, declarație sau manifestare de afecțiune trebuie repetată obsesiv. Niciodată nu va fi prea mult, întotdeauna va fi insuficient, așa că ce vă rămâne de făcut, este repetați, repetați, repetați. Fetele au nevoie să fie asigurate și răs-asigurate că nimic nu s-a schimbat în ultimele două minute. Să știți că nu suntem exagerate dar se pot întâmpla foarte multe în 120 de secunde!

O să spuneți că fetele sunt complicate, că atunci când se îndrăgostesc încep să vă sufoce, că vor totul și că vor acum. Nu o să vă contrazic și nici nu o să joc rolul feministei chiar dacă am o odraslă care de un timp încoace, stă cu telefonul la capul patului. O să vă spun însă atât: când începem să simplificăm lucrurile, să fim cool și cooperante, înțelegătoare cu nevoia voastră de spațiu și de libertate, este pentru că începe să nu ne mai prea pese. Adică, c'est fini, ca să zic așa.

Așa că, măi băiețelule de clasa a V-a, vezi ce faci. Să nu zici apoi că n-ai știut. Cât despre tine, draga mamii, ți-am mai spus: dacă-l placi și vezi că aruncă în tine cu cretă, te fugărește sau îți lasă bilețele în bancă fără niciun fel de mesaj, te rog, nu-i mai da pumni în spate. Așa știu ei să-și arate dragostea. Și recunoaște, că de fapt, nici tu nu dai tare. Iar dacă vezi că pleacă la fotbal, nu te duce după el să faci galerie. Mai bine, închide-ți telefonul și ocupă-te de altele. Ei, sigur că nu o să poți, important este să nu afle și el!

Eu v-am spus și anul trecut, dar ați uitat. Nu-i nimic, vă mai spun o dată. Cu aceleași cuvinte, că uitați-vă și voi cât e ceasul și la ora asta, altele mai bune nu găsesc.

Așadar, cum a fost ziua de azi? Da, da, cu voi vorbesc, mame și tați de copii, părinți care – nici nu vreau să număr câte zile pe an – vă treziți cu noaptea-n cap să faceți pachețele, să controlați ghiozdane și, în multe cazuri, să le și cărați până la școală că deh, la câte caiete, manuale și culegeri per materie există, riscăm să ne vedem copiii prăbușindu-se pe stradă sub ele.

Acum, că tot vorbim de școală, ia să dăm și un test. Ce zi a fost azi? Hai, hai, mâinile sus – mai ales voi, cei ce ați profitat de ziua liberă a școlarului din dotare ca să vă duceți la un film, de-un par exemple (dacă vă întrebați cine dumnezeu a putut face așa ceva, ei bine, moi!). Așadar, azi a fost Ziua mondială a profesorilor. Pam, pam! Știu, voi credeați că e a ziua educației; nu-i vina voastră, am văzut că peste tot așa s-a spus. Ei bine, e greșit. Am sărbătorit ceva fără să știm ce sărbătorim, dar nu-i nimic, lumea s-a bucurat de ziua liberă și noi oricum suntem plini de imaginație, așa că, serios, nu o să ne supărăm dintr-atâta lucru. Și vă rog, nu spuneți că ce mi-e Ziua profesorilor, ce mi-e a Educației, că dacă s-ar spune că de 1 mai sărbătorim Ziua bugetarului, am sări cu toții în sus, nu-i așa?

Bun, acum că am lămurit și acest aspect, vin cu o altă întrebare. A existat sau există în viața voastră un profesor căruia să-i rămâneți recunoscător pentru ceea ce a făcut pentru voi? Copilul vostru are vreun profesor de dragul căruia se bucură că merge la școală, chiar și cu teme, chiar și cu trezitul în zori? Ați auzit de un dascăl care să fi schimbat în bine destine? Știți vreun profesor bun, cu har și drag de copii? Dacă da, ați putea să-l răsplătiți, nominalizându-l la Global Teacher Prize și invitându-l să aplice. Înscrierile sunt deschise până pe 14 octombrie. Concursul este deschis oricăror profesori care predau în prezent în orice sistem de școlarizare adresat copiilor intre 5 și 18 ani.

Poate pentru noi Global Teacher Prize nu înseamnă mare lucru – doar o altă zi, doar un alt eveniment. Dar înainte să decideți că nu știți pe nimeni și să treceți mai departe, gândiți-vă cum v-ați simți voi dacă, fiind profesori, cineva s-ar gândi să vă nominalizeze la o astfel de competiție. În regulă, poate că nu o să câștigați, poate că nu va auzi o lume întreagă de voi, dar gândul că pentru un copil, un părinte sau un fost elev, tu, omul de la catedră, ai merita să primești un astfel de titlu, ar fi de neprețuit. Ar fi certitudinea că totul a meritat. Dacă știți ați putea oferi cuiva o astfel de bucurie, vă rog, nu ezitați! Atunci când merită, oamenii aceștia trebuie aplaudați la scenă deschisă!

Anul trecut, profesoara de matematică, Manuela Prajea, de la Colegiul Național "Traian" din Drobeta Turnu Severin, România, a fost nominalizată la Global Teacher Prize și a figurat pe lista scurtă de 50 de potențiali câștigători ai acestui premiu în valoare de un milion de dolari. Ediția 2016 a fost câștigată de palestinianca Hanan al Hroub. Ca un amănunt cum că visele nu se împiedică de realitate, Hanan a crescut într-un câmp de refugiați și a fost expusă constant la acte de violență. 

Cadrul: Seara,  în bucătăria unui apartament ca multe alte apartamente. Nu contează gresia, faianța sau vasele din chiuvetă. La masă, două personaje. Ambele feminine. Mamă și fiică. Prima, cu un aer ușor visător, amestecă absent într-un bol cu salată. Lângă ea, copila zgârie enervant cu unghia în farfuria goală.
La meniu- salată, în caz că nu v-ați prins. Nu contează cu ce. Să zicem cu de toate (da, are și pui și măsline și ou și rucola și...serios, chiar nu contează).

 Mama, luând cu o lingură nouă, de la Ikea, un snop de salată pe care-l deșartă peste degetul copilei din farfurie.
- Mă gândesc să-mi las părul lung și să mi-l vopsesc roșcat. Știi tu, roșcatul ăla irlandez.
Copila își linge degetul, pescuiește cu furculița o jumătate de roșie cherry (v-am zis ca era cu de toate) și zice:
- Să înțeleg că te-ai răzgândit, nu te mai faci verde.
- Știi, zice mama, am avut șuvițe verzi la un moment dat. Când erai tu mică.
- Măcar nu-mi aduc aminte! Dar acum lucrurile s-au schimbat. Nu poți să arăți oricum, trebuie să fii și tu ca un adult. Fără verde-n cap sau tatuaje, cum ziceai că vrei să-ți faci.
Mama respiră. Adânc. Ia o măslină și respiră. Mai adânc.
- Auzi, știi că dacă eu ma apuc să fac nebunii d-astea, când o să ajungi la vârsta la care vei vrea și tu, nu o să pot să-ți zic nimic.
Copila bagă două degete în salată și pescuiește cu grijă o jumătate de ou.
- Hm, mă înveți cum să te șantajez. Bravo, bravo! Îmi place de tine din ce în ce mai tare! Auzi și încă  ceva...
Mama zâmbește a victorie.
- Că mă iubești?
- Nu. Că mai vreau ou!

Știți animalele alea care își țin puii la adăpost, în vizuină, până trece iarna, frigul sau pericolul? Astupă uneori ieșirea, îi apucă de multe ori pe cei mici și firavi cu dinții și-i trag înăuntru, să-i aibă aproape, așa nătângi și plăpânzi cum sunt. O să mă țin și eu un pic pe loc, în vizuină, la adăpost, până trece ce e de trecut. Până-mi trece ce mi-e de trecut. Nu știu cât timp frigul sau pericolul vor da târcoale la ușa bârlogului: o zi sau două, o săptămână sau nouă. Știu doar că visele se fac pe întuneric, departe de alți ochi, cu privirea întoarsă pe dinăuntru, cu dinții încleștați de multe ori pe dorințe să nu care cumva să scape, să fugă, să se piardă în iarna, frigul sau pericolul de afară. Dorințele trebuie să fie mici, să nu ocupe mult spațiu pentru că vizuina e mică și ea, ca planeta Micului Prinț. Nu e loc decât de eu cu mine, și chiar și așa când ne certăm și vrem să stăm despărțite o vreme, tot ce putem face este să ne așezăm spate-n spate și să ne prefacem că ne ignorăm când de fapt ne auzim  și mai bine respirația. Așa că dorințele trebuie să fie mici, subțiri. N-aș spune despre mine că sunt o fire pretențioasă. Sunt o fată ca oricare alta. Cu idealuri simple. Dacă ar fi să mă întrebați acum ce-mi doresc, ei bine aș vrea un fular mare  și moale și galben. Habar nu am de unde și până unde această dorință. Și până la urmă nici nu e important cum mi-a venit ideea. Ce, v-ați întrebat vreodată, de ce Micul Prinț a vrut neapărat o oaie și nu o vacă sau un rinocer? Dorințele nu se discută. Se fac. Pe întuneric, departe de alți ochi. Cu dinții încleștați, cu privirea întoarsă și cu speranța că se va găsi cineva să știe, să înțeleagă și să le împlinească așa cum le-ai gândit.

Ce aș face cu un fular mare, moale și galben? Mi l-aș înfășura de mai multe ori în jurul gâtului și aș visa la toamnă și la ce voi face când îmi va trece ce e de trecut. V-am zis că sunt o fată simplă cu dorințe simple. Vreau doar să nu-mi fie frig când voi ieși afară. Și bineînțeles să mă asortez cu frunzele și cu vremea.

Mergeam ieri cu mâinile în buzunare și cu nasul băgat cu totul într-o eșarfă plina de culori când am simțit cum aerul de deasupra capului dă parcă să se despice, lăsând-o să vină spre mine, în niște piruete amețitoare care m-au făcut să o petrec cu privirea până mi-a căzut la picioare. O pană. Venită din înalt, de nicăieri, în plin bulevard, în plină zi, aterizată ca o vorbă bună în mijlocul unei mulțimi grăbite. Mi-am scos mâinile din buzunare și am cules-o cu grijă, făcând din ea un fel de porte-bonheur la început de toamnă când parcă și penele se coc și cad.

Azi de dimineață, la magazin, printre rafturi și cutii, am pus mână pe o sticlă cu suc de portocale. 18 lei. Cam mult, mi-am zis, gândindu-mă la prețul pe care aș fi fost dispusă să-l plătesc ca să mă scutesc de efortul de a stoarce singură portocalele. Și atunci l-am văzut cum se așează pe sticlă și stă acolo, deschizându-și din când în când aripile ca un acrobat care întinde mâinile ca să-și mențină echilibrul pe sârmă. Un fluture. Suficient cât să mă facă să iau sticla și să nu mă mai gândesc nici la bani, nici la efort. Ci la semne și la prezența cuiva cu aripile deschise. Apoi, cu sentimentul datoriei împlinite, fluture a zburat și s-a așezat pe eșarfa mea cea plină de culori și a rămas cu aripile deschise și cu mine. Pe drum, s-a răzgândit și a plecat. Altfel acum am fi băut împreună din sucul de portocale. Așa m-am luat doar pe mine, m-am dus acasă, mi-am dat un pahar de suc, mi-am făcut vânt cu pana și m-am gândit să mă iau după semne că o fi știind el, universul, ce știe.

Il vedeti pe eșarfă?