Sunt patru. Una mai tânără şi mai trupeşă, cu glezne groase şi taior verde prăzuliu. E brunetă, cu mers crăcănat și cu o poşetă pe care o agită precum o spadă, croindu-şi drum până la primul scaun liber. Se agaţă cu putere de el şi se lasă jos greoi, cu un oftat satisfăcut. Aruncă o privire languroasă pe geam. Se uită apoi amuzată la prietenele ei vizibil mai mari decât ea. Ele se ţin băţ, în picioare, strângând fiecare cu putere câte o bară. Autobuzul le zguduie la fiecare groapă. Scaune mai sunt, dar ele nu sunt obosite.

- Stai fetiţo jos! zice cea cu fustă înflorată către prietena ei în rochie rozalie, cu fir auriu. Are o faţă suptă sub o claie de păr roşcovană, proaspăt făcută permanent, ce lasă să se vadă pe alocuri scalpul alb cu urme de vopsea.

"Fetiţa" dă din cap energic și se apucă cu şi mai multă putere de bară.
- Să stea ea! zice sec şi arată spre una cu fustă cu flori şi pulover în dungi.

"Înflorata" se uită în jur, îşi numără în gând spectatorii şi declamă țintuind publicul cu privirea-i albastru spălăcit:
- Eu sunt tânără, n-am nevoie!

E duminică. Să tot fie vreo 8 ceasuri. Soarele care a încălzit toată ziua ca un nebun se pregătește să apună. Ca şi ele. În total, să tot aibă vreo 300 şi ceva de ani şi vreo 100 şi ceva de riduri. Cine ştie cum a fost viaţa lor. Cine ştie cât de albaştri erau ochii înfloratei şi cât de subţiri gleznele grăsunei în taior prăzuliu. Cine ştie cum s-au cunoscut. Poate de când au rămas singure, poate că sunt singure. Sau poate că au copii. Dar, poate că ei sunt departe şi le trimit rochii cu fir auriu şi vopsea de păr.

Sau poate că aşa s-au obişnuit ele. Ca în fiecare duminică după-amiază, când e soare afară, să se îmbrace cu hainele lor bune, să-şi pună mărgele din sticlă colorată şi să iasă, ca fetele, în oraş. În centru, că de acolo veneau. Să fi fost într-o vizită? La un joc de cărţi şi o dulceaţă? Sau poate doar la o parolă şi o cafea?

Nu ştiu să vă spun. Ştiu doar că mi-au plăcut. Aşa, bătrâne şi împreună. Mai ales, împreună.

Ieri, am scos copila în lume pentru prima dată de la scoaterea sârmelor. Ştiţi voi, alea de-i ţineau pe loc dinţii fracturaţi şi mişcători. Aşadar, am îmbrăcat prinţesa într-o rochiţă nouă, i-am pus în premieră dresuri albe şi elastice de fac gamba subţirică, o bentiţă cu fundiţă şi am pornit  împreună către biserica Elefterie.
- Şi eu ce-o să fac acolo?
- O să vii cu mine şi o să te uiţi la mireasă!
- Şi ce e aşa amuzant în asta?
- Vreau eu să te arăt la lume, na! Cu mirele şi invitaţii am fost colegă de şcoală şi prietenă bună. Îţi dai seama că mă ştiu cu ei de 27 de ani?
- Nu-mi pasă, bodogăne ea în continuare în timp ce o azvârl într-un taxi.

De plictisit, s-a plictisit. Era normal. Peste tot, oameni mari, iar puţinii copii ce se învârteau pe scările bisericii erau toţi băieţi şi toţi prea mici. Deci, nu corespundeau standardelor.
În timpul slujbei, a ales să se ducă cât de în faţă îi permitea fotograful, cameramanul şi religia care zice că femeile nu au ce căuta în altar. Or Ana o pornise victorioasă într-acolo, mai ales că văzuse ea că e destul loc gol de unde se vedea foarte bine.

După slujbă, la o discuţie ca-ntre fete:
- Mama, de ce le-a dat popa să muşte din pişcot?
- Aşa e obiceiul!
- Înseamnă că eu nu o să pot să mă mărit!
- Păi de ce, mamă?
- Nu ştii că a zis dentistul că nu am voie să mai muşc nimic, niciodată!  Şi nici n-a zis că "până mă mărit, îmi trece"!

Ana a învăţat pe pielea ei că neatenţia se plăteşte. Că cel mai important lucru în viaţă e sănătatea. Că atunci când n-ai, atunci parcă vrei. Şi că, din când în când, o porţie bună de plâns face bine.

Azi, la 6 luni şi 11 luni fix, dinţii Anei cei loviţi par a fi rămas fără vlagă. Se pare că şi-au pierdut vitalitatea de altădată şi chiar şi forma şi lungimea. Unul e un pic mai mare decât celălalt. În schimb, cel rămas mic e şi puţin ciobit.

Altfel, fără sârme şi ciment, sunt curaţi, dar încă traumatizaţi. Doctorii sunt destul de pesimişti. E posibil să-şi piardă culoarea. Nu vor mai putea fi cu adevărat folosiţi vreo 5 ani de acum încolo. Suficient pentru mine cât să simt cum mă scufund. Şi  pentru ea cât să-şi pună capul la mine pe umăr şi să-şi jelească preţ de câteva staţii de metrou tinereţea şi dantura de pe vremuri.

Deocamdată, în faţa mea s-a deschis o listă surprinzător de lungă de nu-uri. Nu mestecat, nu rece, nu fierbinte, nu mâini la gură, nu muşcat, nu îngheţată, nu dat cu limba, nu covrigi, nu măr, nu gumă, nu biscuiţi, nu crocant, nu lipicios. Nu mai ştiu ce să zic. Sunt tristă. Tocmai azi, la 6 ani şi 11 luni ai ei!

Ne place să ieşim între noi. Nu tot timpul, dar, din când în când, o ieşire în oraş, într-un loc frumos, cu un pahar cu pai în faţă, ne face să arătăm mai fericite şi mai radioase. Ne place să vorbim de-ale noastre, despre ei şi despre noi, despre vremuri de demult, despre nopţile albe de la 20 de ani, despre câte-n lună şi-n stele.

Ne place să ne gătim cu pantofi noi şi genţi asortate, să ne dăm cu parfumul cel bun, să purtăm mărgele şi inele. Să cutreierăm pe străzi, să ne uităm la lume, fericite că în sfârşit a venit seara când vom face parte şi noi din ea. Din acea lume gălăgioasă la care în mod normal ne uităm cu jind, în timp ce alergăm spre casă şi viaţa de zi cu zi.

Ne place să nu ne uităm la ceas, să ne hlizim din orice, să analizăm, să disecăm, să compătimim, să criticăm. Nouă, fetelor, ne place să vorbim. Despre noi. Între noi. Aseară, Ana a fost şi ea una dintre fete. Dintre fetele mele de care mi-e atât de dor şi cu care mă văd atât de rar.

Dar ieri, la o masă din Centrul Vechi, am băut café frappé, am mâncat paste, am mirosit a parfum franţuzesc, mi-am arătat lumii poşeta nouă şi portocalie şi copilul ce a devenit fetiţă. De mâine într-o lună, Ana face 7 ani.

Aşa este el. El, cel care se aşezase luni de dimineaţă exact în coasta mea, pe peronul de la metrou. El, cel care cu un ziar în mână prinse a înjura de mama focului trenul pe care tocmai îl ratase şi cel ce refuza să vină. Pentru nici 3 minute de aşteptare, el-ul de lângă mine prinse a arunca cu sudălmi în stânga şi-n dreapta, ridicând la fiecare înjurătură ochii din ziar, doar-doar o găsi pe cineva să-i ţină isonul. Nimeni! Doar metroul care a venit şi i-a astupat gura în scârţâit de frâne.

Alt el, aceeaşi scenă. De data asta, în autobuz. La prima vedere, părea complet inofensiv cum stătea tolănit la 10 dimineaţă, într-un scaun rezervat persoanelor în vârstă şi copiilor. Totul părea în regulă, până când atenţia i-a fost acaparată de un puşti cu un mobil la ureche. În două minute, partea din faţă a autobuzului a aflat că un prieten de-al puştiului tocmai pusese mâna pe un apartament la un preţ de nimica: 20.000 de euro.
Acest detaliu a fost suficient să-l trezească din starea de letargie pe el-ul nostru care s-a lansat într-un monolog pătimaş ce părea că nu se mai termină. Am aflat aşadar că puştiul cu pricina merită să fie ucis dimpreună cu familia lui, că în general, toţi cei care avem un acoperiş deasupra capului ar trebui să fim măcar un pic torturaţi, că în România e nevoie musai de dictatură militară, că toată clasa politică ar trebui gazată şi că în general omenirea toată ar merita să fie biciuită pentru că există. Şi probabil pentru că munceşte.

Duminică, undeva pe la prânz. Eu cu fie-mea într-o staţie de autobuz din centrul capitalei. În jur, nimeni. La un moment dat, vine el. Tânăr, prost îmbrăcat, ţinând în mână o pungă de plastic cu ceva nedefinit înăuntru. Începe să bodogăne. La început, în surdină, după aia din ce în ce mai tare, înjurând de mamă punga, conţinutul ei şi lumea întreagă. Ne prefacem că nu auzim. Nervos pe indiferenţa noastră, el-ul trece la atac şi începe să dea cu pumnii şi picioarele în geamul staţiei. Ana se sperie. Decid brusc că fuga o fi ruşinoasă, dar e sănătoasă, aşa că ne ridicăm şi plecăm mai încolo.

De câteva zile, mă gândesc la un singur lucru: că-ntr-o bună zi, el-ul din poveste o să aibă un pistol. Dezarmantă perspectivă, nu-i aşa?

- Eu vreau să fac ceva special! Aşa facem noi în fiecare sâmbătă! prinde a glăsui copilul.
Parcă şi eu făceam ceva special sâmbăta. Ah da, dormeam şi apoi trândăveam în pat şi citeam şi moţăiam. Să tot fie vreo 7 ani de atunci. Cam asta îmi trecea prin mintea-mi înceţoşată azi dimineaţă la 9.
- Hai să facem o ratotă, ca la buni în Ardeal! zic. Nişte jumări de ouă cu telemea, numai bune de molfăit de cei cu sârmă-n dinţi.
- Şi după aia?
Privire mieroasă de pisoi plouat.
 Mă simt băgată-n chingi. Şi făr' de idei.

Cu privirea asta mieroasă-n ceafă, îmi vine ideea să mergem în Parcul Izvor. Distanţă rezonabilă, loc de joacă mare şi slab explorat, iarbă verde cât cuprinde, pomi în floare şi Cişmigiul aproape, dacă odrasla strâmbă din nas la propunerea mea. Dar n-a strâmbat, ba chiar i-a plăcut. Nu locul de joacă, deşi s-a cocoţat, fugărit, agăţat cu capul în jos, nici iarba, deşi s-a tăvălit un pic prin ea, ci de Cara şi Ira. Două fetiţe cu codiţe, una de 9 luni și cealaltă de 6. Prima brună, a doua blondă. Şi amândouă fericite să fie mângâiate și fugărite prin iarba înaltă. Trebuie spus că fugeau foarte repede, în ciuda vârstei fragede. Deşi, în anii lor câineşti, erau cam de-o seamă cu Ana. Cea fericită că sâmbăta ei a fost din nou specială. Poze cu câinii nu avem, doar cu Ana.

Prima remarcă cu iz religios i-a ieşit Anei pe gură când avea spre trei ani. Era o zi ploioasă, iar copila, crescută de o bonă habotnică, şi-a lipit nasul de geam şi scoţând un ditamai suspinul prinde a zice:
- Ehee, s-a supălat Doamne Doamne!
Suficient pentru noi, păcătoşii, să înghesuim bona într-un colţ şi să-i spunem că de acum înainte ea să facă bine să se ocupe de plimbat şi hrănit, lăsând educaţia, fizica şi cele sfinte în grija noastră.

Cu educaţia, merge bine. Mai uită să privească omul în ochi atunci când îl salută şi continuă să ne întrerupă constant când vorbim la telefon, dar în mare, ne declarăm satisfăcuţi. Cu fizica, e foarte bine. Ştie mai bine decât mine cum stă treaba cu fulgerele, tunetele, curentul electric şi alte chestii d-astea complicate ce m-au făcut să aleg filologia. Eh, cu religia, lucrurile se complică. Ana ascultă cuminte rugăciunea în fiecare seară, spune că ea crede în spiriduşi, că Dumnezeu poate e, poate nu, că îi plac budiştii, că există multe credinţe, că povestea cu raiul e doar o poveste şi  că îi place să se roage doar atunci când are o dorinţă. Până la urmă, câţi nu facem aşa?

La biserică a mers ultima dată în Centrul vechi, pe strada Şelari, la Biserica Sf. Nicolae. Ne plimbam noi acum ceva timp pe acolo şi ne-am trezit, fără să vrem, direct în faţa bisericii.
- Intrăm? zic.
Îmi aruncă o privire plictisită. O măsoară de sus în jos şi cedează:
- Fie!
Construită în secolul XVII dacă nu mă înşel, biserica e frumoasă. Liniştită. Şi la ora aceea din week-end, absolut goală. Suficient pentru Ana să pornească a cutreiera prin toate colţurile. Până spre altar şi pe lângă el, acolo unde pe o masă acoperită cu un ştergar alb era un vas plin cu bucăţele de anafură.
- Mamiii, vino repede, am găsit crutoane! strigă Ana şi glasul ei se sparse de pereţii acoperiţi de icoane.

De la toamnă va învăţa religia la şcoală. Doamne ajută!

Doar noi două, pe o bancă. În jur, nici ţipenie de om. Pe cer, câţiva nori pufoşi, uitându-se pieziş la pământenii ce mişunau grăbiţi. Două mierle se fugăreau nebune, alungând în goana lor o vrabie rătăcită. Şi singură. Au înflorit castanii. Peste tot, maldăre violacee de panseluţe. Şi lalele. Roşii şi albe şi multe.

Mâna ei în mâna mea. Mică şi caldă. Lângă noi, două cafele. A ei mare, cu lapte şi cu alune măcinate. I se spune ciocolată caldă şi nu i-a plăcut. Prea fiţoasă şi cu prea multe alune.

Cinci păuni cu coada înfoiată se apucaseră de făcut curte. Băteau din picioare ca într-un dans irlandez şi se făleau cu penele uriaşe ca nişte evantaie de gheişe. Pe lac, erau raţe Magelan. Nici nu ştiam că există.

M-am dat în leagăn. Ca pe vremuri. Cu ochii spre cerul luminat deodată de raze de soare. Ea se juca cuminte şi vorbea. Cu prietenii imaginari. Încă îi are.

Cişmigiu. Azi dimineaţă, la 10 fix, imediat după dentist. Rimează.

Următorul control, pe 26 aprilie. La 6 ani şi 11 luni fix. Până atunci, or să înflorească toţi castanii. Şi or să plece norii. Toţi. Aşa sper.

Ana a sunat la Itsy Bitsy şi a câştigat un DVD cu desene.

Medicul de familie m-a sunat să-mi spună că din nu ştiu ce eroare eu figurez la doi medici şi Casa de Asigurări nu vrea să mai deconteze nimic până nu dau cu subsemnatu'. Stai să iau un pix!

M-am întors la muncă după o pauză lungă de oblojit şi curăţat dinţi bolnavi şi copil speriat.

Aş vrea să mă duc să văd spectacolul Circului Naţional din China. Pe 1 Mai, la Sala Palatului. Un bilet aşa şi aşa e pe la 175 lei. Iar un loc de unde să vezi exact forma alungită a ochilor de acrobaţi, costă 300.

Ana are concert de pian, peste o lună. Trebuie să ştie 3 cântece şi ea nu ştie decât ceva din primul.

Mâine mergem iar la doctor. Şi la radiografie. Şi apoi la muncă.

Nu-mi place când plouă. Nu-mi place şi gata. Când e aşa, îmi vine să stau pe balcon, să fumez şi să beau cafele. Negre, fără zahăr. Fără nimeni. Singură. Cu norul. Şi cu dorul. De soare şi de vreme bună.

Am primit o leapşa de la  Mama de Huni. Abia acum pot să joc, dată fiind nebunia din ultimul timp. E o leapşa despre bani, nu pe bani. Adică pe ce se duc banii şi ce aş face cu ei dacă ar fi cât aş vrea eu.

Să începem, aşadar:

Săptămâna trecută, cel mai mult am cheltuit pe doctori şi cadouri.

Dacă aş câștiga mâine 10.000 de euro, m-aş duce la Roma şi pe coasta amalfitană, iar restul i-aş pune la ciorap pentru sănătate.

Rețeta mea preferată, din cele extrem de ieftine, este spanac cu ou. Spanacul făcut cu sos bechamel şi usturoi.

Distracția mea preferată, care nu implică cheltuieli, este să o pupăcesc pe Ana, sau să cutreier pe străzi frumoase şi întortocheate din centrul vechi.

Voi considera săptămâna aceasta un succes pentru blogul meu dacă... voi aduna o liotă de fani care vor scanda numele meu în ropote de aplauze.

Dacă ar fi să fac o cheltuială mare și nu neapărat necesară, mi-aş cumpăra o vacanţă în sudul Franţei.

Când eram copil, visam să fiu trapezistă.

Dintre mere și pere, îmi plac merele verzi şi acre şi perele moi şi galbene.

Între ghiocei și zambile, aleg zambilele

Banii reprezintă pentru mine un mijloc de a dormi liniştită.

Dau şi eu leapşa mai departe cui vrea să se joace cu banii.

Asta a fost ieri. Ştiam că mă aştepta o alergătura nebună, dar o credeam previzibilă, de genul sus în autobuz, jos din autobuz. Totul a început la 9 a.m, când am plecat cu Ana la dentist. Again! După sfertul academic de aşteptare, iată şi autobuzul. Iată şi abonamentul, iată şi bipăitul neprietenos al aparatului care mă anunţa că tocmai ce începusem o călătorie frauduloasă. Cum discuţia cu un controlor era ultimul lucru de care aş fi avut nevoie, m-am dat jos cu copil cu tot, am încărcat cardul, am luat autobuzul, culmea, acelaşi care se priponise la stop.

Şi ajungem la Facultatea de Stomatologie unde eram noi şi juma de Bucureşti. Am jucat fazan vreo juma de oră pe muzică de " aaaaauuuuuuuuuu, mă doareeeeeeee!" venită din spatele uşii, am intrat, am aflat că blestemăţia de compozit iar s-a desprins pe ici, pe colo, l-am lipit, am fost bătută pe umăr şi încurajată să nu-mi pierd speranţa, dar că ei nu-mi garantează nimic şi am fost trimisă la o nouă radiografie cu Ana. Undeva, pe la Unirii, că cică acolo aparatele radiază foarte puţin.

Pe la 11h, am plecat de la dentist către biroul meu unde trebuia musai să ajung pentru o rubrică scrisă acasă, cu o zi în urmă. După câteva oo-uri şi ah-uri de bun venit, am făcut ce aveam de făcut şi am aflat că trebuie să mai zăbovesc încă vreo oră pentru o evaluare. Obligatorie şi urgentă şi în mare, o formalitate.  Plantez copilul într-un birou vecin unde e canapea şi televizor, mă evaluez, aflu că sunt bună, dar nu genială şi plec cu Ana să o hrănesc în oraş. Unde? La Snack Attack-ul de lângă Radio unde aveau supă cremă de ţelină.
- Mamiii, e cam iute!
- Taci şi mănânc-o, fiindcă nu am altceva să-ţi dau!

Şi a mâncat-o,  biata de ea. Şi zece minute mai târziu, când încercam să-i aerisesc creierul în Cişmigiu, la raţe şi lebede, a apucat-o la budă. Rezolvăm şi problema asta, aparent benignă, o mai dau în leagăn un pic şi hai la British Council unde avea ora de engleză. Apropo, e foarte încântata şi efectiv, abia aşteaptă să meargă.

Mergem în staţie, vine autobuzul, tropăi din picioare la vederea scaunelor libere, urcăm şi ptiuuuu! Un miros de canal, excremente, picioare nespălate şi conopidă fiartă ne învăluie. Sursa tuturor acestor rele dormea liniştită pe două scaune din faţă. OK, hai în spate! Aici, lucrurile se împut mai rău. Mă uit pe talpă, mă uit pe tălpile Anei, mă asigur că nu a scăpat pe ea. Trei staţii mai târziu, aflu cauza tuturor necazurilor mele: o varză murată din sacoşa doamnei de lângă mine. Lăsăm sacoşa şi gospodina în urmă şi o luăm la picior prin Romană către British. Cred că eram pe la Coloane când aud:
- Mamiii, fac pe mine! Acum!
Bag copilul la Pizza Hot, fugim la baie unde mă conving a mia oară că niciodată nu trebuie să forţezi pe cineva să mănânce ceva ce nu-i place. Scăpăm după vreo cinci minute de toată supa de ţelină şi ajungem la timp la engleză.

O oră mai târziu, iată-ne în metrou către Unirii pentru radiografie. Era cam 16h30 când am ajuns. Iar ei închiseseră de la 14h. Deh, Joia Mare. Şi e închis şi azi, că e Vinerea Mare. Apoi vine Paştele. Luni, e închis că e sărbătoare. Marţi, închis că e a doua zi de sărbătoare. Miercuri, e închis, dar nu ştiu de ce. Abia joi se deschide, când noi trebuia să ducem deja radiografia la doctor.

Bodogănind, am plecat către staţia de autobuz (al câtelea, nici eu nu mai ştiam), cu Ana care încerca aproape să închidă ochii în mers. În sfârşit, iată şi bunul şi dragul 104 care ne duce exact acasă! Acasă, unde ne aşteptau ouăle de vopsit. Şi un orez de preparat, că după ce nu poate mânca decât pasat, acum fie-mea era şi stricată la burtă.
 Dar, până la a-și etala talentele în bucătărie şi a colora ouă, Ana, într-o ultimă sforţare de energie, mi-a şoptit la ureche:
- Mamii, ştii ce m-ar face să mă simt mai bine? Să mă duci la coafor să-mi tund bretonul!

Aşa că ieri, în Joia Mare, la 18h după- amiază, plecată de dimineaţă şi cu indigestie la purtător, Ana s-a ales cu o nouă freză pentru Sărbători.
- Ştii mama, acum mai merge şi parcă mi-a trecut şi oboseala!
Chiar și fără dinţi, cu diaree şi încă la grădiniţă, femeia tot femeie rămâne.

Sunt supărată. Şi furioasă. Şi da, îmi vine să sparg şi să arunc şi să întreb de ce ni s-a întâmplat necazul ăsta. Dar nu o fac. De fapt, nu fac nimic rău. Mă scol în continuare la 7, îmi fac aceeaşi cafea de dimineaţă, pregătesc iaurt şi banane pentru grădiniţă, pun sticla cu dezinfectant în rucsacul Anei, o duc, o aduc, inventez reţete în blender, mă aprovizionez cu paie, oblojesc rana, o spăl pe dinţi de 10 ori pe zi, alerg peste tot, mă duc în parc, spăl rufe, întorc privirea când dau cu ochii de pata de sânge de pe ghetuţele ei, repet cu ea la engleză, o pun să cânte la pian, joc Păcălici.

Dar nu vreau să mi se închidă gura atunci când poate povestesc a mia oară prin ceea ce trec. Îmi pare rău că sunt enervantă, îmi pare rău că nu e o poveste amuzantă, îmi pare rău că poate unii o ştiu pe dinafară şi că eu nu sunt cu zâmbetul pe buze și că nu am chef să schimb subiectul. Despre ce aş putea să vorbesc când în cele 6 zile trecute de la accident, Ana a trecut prin 4 imobilizări de dinţi? Şi încă nu ştiu dacă s-a reuşit, dacă dinţii vor putea fi fixaţi sau dacă vor sfârşi prin a cădea. Ştiu doar că există o şansă. Şi că pentru asta trebuie să stau cu ochii pe ea non stop. Să nu o las să mestece nimic (ultima imobilizare am făcut-o după ce Ana a visat că mănâncă un sandvici şi a mestecat în somn până și-a desprins sârma), să nu o las să cadă, să nu o las să alerge, să sară sau să ţopăie. Să devin o mamă pisăloagă şi enervantă, aşa cum nimeni nu ar vrea să aibă. Să o fac să plângă doar pentru a-i face bine. Să o fac să zâmbească, cumpărându-i îngheţată de la McDonald's pe care s-o topesc la microunde şi să i-o dau cu paiul.

Da, îmi vine să urlu, dar nu are rost. Mă bucur că nu a rămas cu cicatrici, că nu a păţit nimic la cap, că nu și-a pierdut un ochi. Dar îmi face bine să povestesc şi uneori nu am timp să scriu aici, uneori zic și eu cu voce tare şi ştiu că poate sunt exagerată şi supărătoare şi agasantă. Aş vrea să nu fiu aşa. Aş vrea să nu am nimic de povestit. Aş vrea să am aceeaşi viaţă plictisitoare de acum o săptămână. Îmi pare rău că fetiţa mea a ajuns în centrul atenţiei. Vrea cineva să facă schimb?

Trec printr-o perioadă în care sunt gata să fac orice să o distrez pe Ana. Şi cum fie-mea nu e fraieră, s-a prins repede cum stă treaba, aşa că profită la maximum de aceasta mămiceală post traumatism. Ba chiar a avut tupeul să mă întrebe senină "mamiii, dacă-mi sparg capul mă duci la Disney?" Ceea ce înseamnă că nu şi-a pierdut decât dinții, nu şi simțul umorului.

Revenind. Ieri am fost la cinema, la Happy Feet. Îl mai văzuse odată, dar dacă aşa a vrut, aşa am făcut. Sigur, fără floricele sau suc -- doar noi două şi ecranul. Apoi a vrut să se joace la nişte bazaconii electronice. Iniţial am zis nu, apoi m-am înmuiat când am văzut cum se uită lung la toate meniurile din restaurante (o lună nu are voie sa mănânce decât chestii moi, pasate, de preferat cu paiul). OK, hai să-ţi iei şi tu două jetoane! S-a jucat, nu i-a plăcut, s-a îmbufnat, a dat sa plângă, apoi i-a trecut. Noroc că-i trece întotdeauna. Şi repede!

Azi, am fost la Fabrica Iepuraşilor despre care am aflat de aici. Ne-am luat umbrela şi am pornit-o de dimineaţă spre Hotel Caro.

Nu credeam că poți îmbătrâni într-o singură zi. Nu credeam că poți ajunge să-ți fie frică ori de câte ori sună telefonul. Aşa a sunat miercuri pe la 18h. Nu-mi aduc aminte cum am ieşit din casă şi am ajuns la spital. Am găsit-o după ţipete. L-am văzut pe Bogdan cu hainele pline de sânge. Ştiu clar că imaginea asta nu o voi uita niciodată. Sper doar să rămână undeva departe, în mintea mea şi să nu mă mai bântuie nopțile.

Ana a căzut. Rău. De pe bicicletă, direct în gură, într-un colţ de bancă. Şi-a fracturat dinţii.Vreo trei, toţi permanenţi. Până miercuri, nu ştiam că în România nu există cameră de gardă la pedodonţie şi că la chirurgie maxilo- facială e doar un singur scaun disponibil. Doctori erau suficienţi, dar a trebuit să aşteptăm pe holuri. Poate că n-am aşteptat decât 15 minute, dar noi am albit. Au urmat apoi vreo două ore de alergătură, de doctori care ieşeau şi intrau, de radiografii, de mâini frânte de disperare, de degeţele ţinute în palmă, de mângâieri pe cap când a trebuit să-i repună osul aproape pe viu, căci nu era timp de anestezie generală.

Am aflat că am cel mai curajos copil din lume. Da, a plâns, da, a ţipat, dar nu s-a mişcat, nu s-a zbătut, a stat cât a trebuit să stea să i se facă tot ce a fost necesar ca să încercăm să o facem bine. Nu putem şti încă dacă va fi bine. Fractura e serioasă, dinţii sunt ţinuţi acum cu o sârmă ca să nu cadă cu totul. Din fericire, la cap nu are nimic. Am fost şi la neurochirurgie, ieri, căci avea un hematom. Dar e ok. Am fost şi pedodonție să-i fixeze mai bine sârma. A durut-o când au apăsat-o pe rană, căci aproape că i se vede rădăcina la unul din dinţi. N-am înţeles cum poți să-i spui unui copil care plânge că e răsfăţat, după ce, cu o seară înainte, a suportat ceea ce nici un om mare nu ştiu dacă ar fi putut îndura. Am aflat că avem doctori buni, că există cabinete performante şi că avem prieteni inimoși. Andrei, dacă mă citeşti cumva, vreau să ştii că am fost realmente impresionată de ajutorul tău. Iar jucăria verde şi pufoasă a stat în braţele Anei până seara târziu!

Cel mai greu îmi este să ştiu că mai mult nu pot face. Că trebuie doar să aştept să văd dacă dinţii vor putea fi sudaţi. O lună trebuie să stea cu sârmă, trebuie hrănită cu paiul, spălată şi curăţată după orice firimitură de mâncare. Dar ea e veselă. Aseară am fost în parc, s-a jucat, s-a alergat. Acum e la grădiniţă, deşi instinctiv mi-aş dori să o ţin numai în braţe, să nu cumva să păţească iar ceva. Noroc cu ea că mă linişteşte. Că doar e cel mai curajos copil din lume. Eu sunt doar mama ei. Şi recunosc că mi-e frică!

Drumul meu către birou trece prin piaţă. Şi-mi place. Îmi place toată forfota matinală, îmi plac fustele florăreselor şi găleţile pline cu ciuperci, mâinile pline de narcise parfumate care se întind spre mine doar-doar mă îndur de ele şi le cumpăr.

Ei bine, de câteva zile, câteva precupeţe de-astea cu fuste lungi şi gură mare îmi tot ţin calea agitând frenetic spre capul meu nişte legăturici de frunze verzi. Cică le zice leurdă. Şi cică ar avea gust de usturoi. Şi cică ar fi bune. Zău că aş încerca să văd cum sunt, dar nu ştiu ce să fac cu ele. Personal, nu-mi inspiră nimic, poate doar un frumos aranjament gen ikebana. Cu nişte toporaşi printre ele, zău c-ar merge bine la mine pe birou.

Dar femeile astea din piaţă tot strigă în gura mare că smocul ăsta verde crud de-l agită de câteva zile e sănătate curată. Păi atunci staţi că vreau şi eu! Şi după aia, ce mă fac? Sincer, parcă nu-mi vine să o ronţăi crudă. Una dintre precupeţe mi-a propus să o fac ciorbă. Dar mie nu-mi place nici aia de ştevie, aşa că nu cred că o ciorbă cu iz puternic de usturoi o să mă convingă. Netul mă sfătuieşte să încerc nişte spaghetti cu sos de leurdă. Cică ar avea gust de sos pesto, dar mie nu-mi place.

Voi aveţi vreo idee sau o toc mărunt şi o înghit cu puţină apă?

Am obosit. Atât de tare, încât îmi vine să mă întind pe jos, să închid ochii şi să rog lumea să vorbească în şoaptă. Nu ştiu de ce s-a întâmplat tocmai azi. Dar s-a întâmplat încă de dimineaţă, de când, dintr-un vis în care eram pe coasta Egeei, am fost aruncată cu forţa direct în picioare, în poziţie de drepţi. A urmat o zi în care aproape că m-am târât dintr-un loc în altul.

Aveam senzaţia că trebuie să-mi împing cu putere corpul pentru a-l putea mişca: din pat la bucătărie, apoi la baie, după aia la copil în cameră. Pe urmă iar la bucătărie şi iar la baie. Şi apoi pe stradă, la grădiniţă. Şi de-acolo la metrou. Era abia trecut de 9 a.m când am simţit că, dacă mă opresc din mers, voi adormi pe stradă. Nu doream decât să închid un pic ochii, să nu mai simt inima care îmi bătea în gât şi în urechi. Nu ştiu cum am ajuns la birou, nu ştiu cum am lucrat, nu ştiu când am terminat cafeaua. Ştiu doar că după amiază, mi-am luat corpul greu de oboseală şi l-am împins până în Piaţa Romană, acolo unde mă aştepta Ana. Că am luat-o de mână cu grijă şi sprijinindu-mă parcă de ea am dus-o la dentist, undeva pe lângă Cişmigiu. Că ne-am întors împreună spre casă, pe ritmuri de mierle ce sălăşluiesc în Cişmigiu. Mai ştiu că am deschis uşa de la bloc, că mi-am împins trupul greu pe scări, până la mine în sufragerie. Am scăpat din mână geanta şi rucsacul Anei şi apoi, cu toată forţa mi-am dat trupul pe uşă afară, din nou pe scări şi apoi pe stradă, până în parc. La joacă. Până se lasă seara.

Am obosit. Tocmai azi, când au înflorit magnoliile.

Duminică seara, la miezul nopţii. Eu, pe balcon. Ele, două la număr, ascunse după o maşină, moşmondeau ceva la roata din spate. Hait, stai să vezi că vor să fure roata, îmi zic şi rămân de pază, sprijinită de balustradă.

La un moment dat, una din ele se ridică, traversează strada şi începe tacticoasă să smulgă răsadurile de panseluţe de pe rondul din mijlocul străzii. Două minute mai târziu, hop și colega se duce repede, repede, să o ajute. Cu braţele pline de flori, se ascund iar după maşină, unde încep să-și vâre prada în nişte paporniţe uriaşe. Se scutură de pământ, aruncă o privire în jur şi o iau de la capăt.

Chem soţul din dotare şi el cheamă poliţia. Poliţia noastră cea prost organizată, aia despre care auzi numai de rău, aia care nu răspunde, care nu vine, care nu are fonduri şi maşini. Dar aseară a avut de toate. Şi a venit. În două minute. Şi le-a ridicat pe cele două fătuce cu tot cu paporniţele şi cu răsadurile lor plătite de noi.

Nu ştiu ce le-a făcut, dar eu am dormit mai liniştită.

Sunt supărată. Ba nu, sunt furioasă de-a dreptul. Pentru că m-am trezit duminică dimineaţa cu noaptea-n cap, pentru că am trezit-o și pe Ana şi pentru că deşi afară ploua mărunt, am pus-o pe mama să-şi învingă artroza şi să vină la mine să mergem toate trei la Muzeul Satului. Acolo unde trebuia să sărbătorim cu alai şi sunet de fanfară Ziua lui Păcală. Acolo unde trebuia să mă întâlnesc cu organizatoarea evenimentului pentru un interviu. Eveniment care nu a mai avut loc din motive de ploaie. Organizatoare care mi-a spus senină că a uitat să mă anunţe de schimbarea de program. Dar care totuși mi-a zis să rămân la muzeu că ajunge şi ea în 5 minute. Şi care nu a venit nici după 45. Sau dacă a venit, nu mi-a dat niciun semn.

Noroc cu Ana, căreia i-am făcut nişte poze. Şi cu mama, care mi-a cumpărat o tavă pentru brioşe.