Drumul meu către birou trece prin piaţă. Şi-mi place. Îmi place toată forfota matinală, îmi plac fustele florăreselor şi găleţile pline cu ciuperci, mâinile pline de narcise parfumate care se întind spre mine doar-doar mă îndur de ele şi le cumpăr.

Ei bine, de câteva zile, câteva precupeţe de-astea cu fuste lungi şi gură mare îmi tot ţin calea agitând frenetic spre capul meu nişte legăturici de frunze verzi. Cică le zice leurdă. Şi cică ar avea gust de usturoi. Şi cică ar fi bune. Zău că aş încerca să văd cum sunt, dar nu ştiu ce să fac cu ele. Personal, nu-mi inspiră nimic, poate doar un frumos aranjament gen ikebana. Cu nişte toporaşi printre ele, zău c-ar merge bine la mine pe birou.

Dar femeile astea din piaţă tot strigă în gura mare că smocul ăsta verde crud de-l agită de câteva zile e sănătate curată. Păi atunci staţi că vreau şi eu! Şi după aia, ce mă fac? Sincer, parcă nu-mi vine să o ronţăi crudă. Una dintre precupeţe mi-a propus să o fac ciorbă. Dar mie nu-mi place nici aia de ştevie, aşa că nu cred că o ciorbă cu iz puternic de usturoi o să mă convingă. Netul mă sfătuieşte să încerc nişte spaghetti cu sos de leurdă. Cică ar avea gust de sos pesto, dar mie nu-mi place.

Voi aveţi vreo idee sau o toc mărunt şi o înghit cu puţină apă?