- Eu vreau să fac ceva special! Aşa facem noi în fiecare sâmbătă! prinde a glăsui copilul.
Parcă şi eu făceam ceva special sâmbăta. Ah da, dormeam şi apoi trândăveam în pat şi citeam şi moţăiam. Să tot fie vreo 7 ani de atunci. Cam asta îmi trecea prin mintea-mi înceţoşată azi dimineaţă la 9.
- Hai să facem o ratotă, ca la buni în Ardeal! zic. Nişte jumări de ouă cu telemea, numai bune de molfăit de cei cu sârmă-n dinţi.
- Şi după aia?
Privire mieroasă de pisoi plouat.
 Mă simt băgată-n chingi. Şi făr' de idei.

Cu privirea asta mieroasă-n ceafă, îmi vine ideea să mergem în Parcul Izvor. Distanţă rezonabilă, loc de joacă mare şi slab explorat, iarbă verde cât cuprinde, pomi în floare şi Cişmigiul aproape, dacă odrasla strâmbă din nas la propunerea mea. Dar n-a strâmbat, ba chiar i-a plăcut. Nu locul de joacă, deşi s-a cocoţat, fugărit, agăţat cu capul în jos, nici iarba, deşi s-a tăvălit un pic prin ea, ci de Cara şi Ira. Două fetiţe cu codiţe, una de 9 luni și cealaltă de 6. Prima brună, a doua blondă. Şi amândouă fericite să fie mângâiate și fugărite prin iarba înaltă. Trebuie spus că fugeau foarte repede, în ciuda vârstei fragede. Deşi, în anii lor câineşti, erau cam de-o seamă cu Ana. Cea fericită că sâmbăta ei a fost din nou specială. Poze cu câinii nu avem, doar cu Ana.