Sunt supărată. Şi furioasă. Şi da, îmi vine să sparg şi să arunc şi să întreb de ce ni s-a întâmplat necazul ăsta. Dar nu o fac. De fapt, nu fac nimic rău. Mă scol în continuare la 7, îmi fac aceeaşi cafea de dimineaţă, pregătesc iaurt şi banane pentru grădiniţă, pun sticla cu dezinfectant în rucsacul Anei, o duc, o aduc, inventez reţete în blender, mă aprovizionez cu paie, oblojesc rana, o spăl pe dinţi de 10 ori pe zi, alerg peste tot, mă duc în parc, spăl rufe, întorc privirea când dau cu ochii de pata de sânge de pe ghetuţele ei, repet cu ea la engleză, o pun să cânte la pian, joc Păcălici.
Dar nu vreau să mi se închidă gura atunci când poate povestesc a mia oară prin ceea ce trec. Îmi pare rău că sunt enervantă, îmi pare rău că nu e o poveste amuzantă, îmi pare rău că poate unii o ştiu pe dinafară şi că eu nu sunt cu zâmbetul pe buze și că nu am chef să schimb subiectul. Despre ce aş putea să vorbesc când în cele 6 zile trecute de la accident, Ana a trecut prin 4 imobilizări de dinţi? Şi încă nu ştiu dacă s-a reuşit, dacă dinţii vor putea fi fixaţi sau dacă vor sfârşi prin a cădea. Ştiu doar că există o şansă. Şi că pentru asta trebuie să stau cu ochii pe ea non stop. Să nu o las să mestece nimic (ultima imobilizare am făcut-o după ce Ana a visat că mănâncă un sandvici şi a mestecat în somn până și-a desprins sârma), să nu o las să cadă, să nu o las să alerge, să sară sau să ţopăie. Să devin o mamă pisăloagă şi enervantă, aşa cum nimeni nu ar vrea să aibă. Să o fac să plângă doar pentru a-i face bine. Să o fac să zâmbească, cumpărându-i îngheţată de la McDonald's pe care s-o topesc la microunde şi să i-o dau cu paiul.
Da, îmi vine să urlu, dar nu are rost. Mă bucur că nu a rămas cu cicatrici, că nu a păţit nimic la cap, că nu și-a pierdut un ochi. Dar îmi face bine să povestesc şi uneori nu am timp să scriu aici, uneori zic și eu cu voce tare şi ştiu că poate sunt exagerată şi supărătoare şi agasantă. Aş vrea să nu fiu aşa. Aş vrea să nu am nimic de povestit. Aş vrea să am aceeaşi viaţă plictisitoare de acum o săptămână. Îmi pare rău că fetiţa mea a ajuns în centrul atenţiei. Vrea cineva să facă schimb?
marți, 10 aprilie 2012
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
10 comentarii:
Ce să zic...cred că orice mamă te înțelege perfect, e normal să te simți asa si să simți nevoia să-ți spui oful! Asa, ca încurajare, să stii că si nepoțica mea a pățit în urmă cu vreo trei ani o chestie asemănătoare, au fost doar doi dinți, dar specialistii au fost chiar sceptici că dinții mai au sanse de supraviețuire. Cu toate astea, nu i-au extras, i-au fixat la loc si diții s-au vindecat foarte frumos. E neplăcut, e dureros, dar s-au vindecat până la urmă. Nepoțica mea era mai mărisoară, avea cam 9 ani, deci a fost mai usor să înțeleagă ce si cum, nici nu vreau să mă gândesc la durerea si frustrările princ are trece micuța ta :(
La ce dentist a fost?
Vorbeste cat vrei despre asta, urla, sparge farfurii, orice te face sa te descarci...cum altfel ai.putea sa continui daca ai tine totul in tine?
Imi pare rau ca tot ce pot sa fac este sa va trimit un gand bun. Va doresc tot binele.Pup, K.
Un gând bun e minunat. Mulțumim frumos!
Bună. Cred că pe mine mă întrebai la ce dentist au fost, sora mea si familia ei locuiesc în SUA, asa că dentistul evident a fost de acolo... nu înseamnă că micuța ta nu va avea parte de îngrijire de calitate, dentistiid e la noi sunt la fel de buni, sora mea se mai tratează si în țară când vine pentru că-s prețurile mai mici si tot timpul a spus că sunt la fel de buni dentistii ca cei de acolo.
eu în schimb locuind în Cluj pot să spun că nu prea am găsit dentisti pediatri care să mă mulțumească complet, dar sper că în Bucuresti stați mai bine din punctul ăsta de vedere. Cu drag, Andreia (din primul comentariu0
Da, Andreia, pe tine te întrebam. La Ana nu prea se reușește imobilizarea si încep sa ma gândesc serios dacă nu exista niște metode mai performante care la noi nu se folosesc. Da, habar nu am pe unde as putea sa întreb. Medicii noștri spun ca mai mult nu se poate face.
Bună, Ioana. din câte îmi amintesc, dinții nepoatei mele au fost fixați cu un soi de bandă de titaniu flexibilă, care a fost atasată (lipită cu ceva adeziv special) de dinții răniți (doi la număr) dar si de dintii sănătosi din stânga si din dreapta celor răniți. Arăta ca o brățară împletită din romburi respectiva proteză, era flexibilă mai degrabă părea din silicon decât din metal, nu stiu cum să-ți explic altfel, dar îmi amintesc că dentistul i-a explicat surorii mele că e mult mai bine să imobilizeze dinții cu ceva flexibil decât cu o proteză fixă. Mai interesează-te, poate se foloseste tehnica asta si pe la noi. Cu drag, Andreia
Mersi, Andreia. La ea bara e fixa, o sa intreb daca exista si la noi procedura asta.
cum sunteti acum?
Aoleo, e marți? Pai, găsesc eu un motiv sa ma enervez:)
De exemplu, ca mâine ma duc la birou?!
Trimiteți un comentariu