Aşa este el. El, cel care se aşezase luni de dimineaţă exact în coasta mea, pe peronul de la metrou. El, cel care cu un ziar în mână prinse a înjura de mama focului trenul pe care tocmai îl ratase şi cel ce refuza să vină. Pentru nici 3 minute de aşteptare, el-ul de lângă mine prinse a arunca cu sudălmi în stânga şi-n dreapta, ridicând la fiecare înjurătură ochii din ziar, doar-doar o găsi pe cineva să-i ţină isonul. Nimeni! Doar metroul care a venit şi i-a astupat gura în scârţâit de frâne.

Alt el, aceeaşi scenă. De data asta, în autobuz. La prima vedere, părea complet inofensiv cum stătea tolănit la 10 dimineaţă, într-un scaun rezervat persoanelor în vârstă şi copiilor. Totul părea în regulă, până când atenţia i-a fost acaparată de un puşti cu un mobil la ureche. În două minute, partea din faţă a autobuzului a aflat că un prieten de-al puştiului tocmai pusese mâna pe un apartament la un preţ de nimica: 20.000 de euro.
Acest detaliu a fost suficient să-l trezească din starea de letargie pe el-ul nostru care s-a lansat într-un monolog pătimaş ce părea că nu se mai termină. Am aflat aşadar că puştiul cu pricina merită să fie ucis dimpreună cu familia lui, că în general, toţi cei care avem un acoperiş deasupra capului ar trebui să fim măcar un pic torturaţi, că în România e nevoie musai de dictatură militară, că toată clasa politică ar trebui gazată şi că în general omenirea toată ar merita să fie biciuită pentru că există. Şi probabil pentru că munceşte.

Duminică, undeva pe la prânz. Eu cu fie-mea într-o staţie de autobuz din centrul capitalei. În jur, nimeni. La un moment dat, vine el. Tânăr, prost îmbrăcat, ţinând în mână o pungă de plastic cu ceva nedefinit înăuntru. Începe să bodogăne. La început, în surdină, după aia din ce în ce mai tare, înjurând de mamă punga, conţinutul ei şi lumea întreagă. Ne prefacem că nu auzim. Nervos pe indiferenţa noastră, el-ul trece la atac şi începe să dea cu pumnii şi picioarele în geamul staţiei. Ana se sperie. Decid brusc că fuga o fi ruşinoasă, dar e sănătoasă, aşa că ne ridicăm şi plecăm mai încolo.

De câteva zile, mă gândesc la un singur lucru: că-ntr-o bună zi, el-ul din poveste o să aibă un pistol. Dezarmantă perspectivă, nu-i aşa?