Sunt patru. Una mai tânără şi mai trupeşă, cu glezne groase şi taior verde prăzuliu. E brunetă, cu mers crăcănat și cu o poşetă pe care o agită precum o spadă, croindu-şi drum până la primul scaun liber. Se agaţă cu putere de el şi se lasă jos greoi, cu un oftat satisfăcut. Aruncă o privire languroasă pe geam. Se uită apoi amuzată la prietenele ei vizibil mai mari decât ea. Ele se ţin băţ, în picioare, strângând fiecare cu putere câte o bară. Autobuzul le zguduie la fiecare groapă. Scaune mai sunt, dar ele nu sunt obosite.

- Stai fetiţo jos! zice cea cu fustă înflorată către prietena ei în rochie rozalie, cu fir auriu. Are o faţă suptă sub o claie de păr roşcovană, proaspăt făcută permanent, ce lasă să se vadă pe alocuri scalpul alb cu urme de vopsea.

"Fetiţa" dă din cap energic și se apucă cu şi mai multă putere de bară.
- Să stea ea! zice sec şi arată spre una cu fustă cu flori şi pulover în dungi.

"Înflorata" se uită în jur, îşi numără în gând spectatorii şi declamă țintuind publicul cu privirea-i albastru spălăcit:
- Eu sunt tânără, n-am nevoie!

E duminică. Să tot fie vreo 8 ceasuri. Soarele care a încălzit toată ziua ca un nebun se pregătește să apună. Ca şi ele. În total, să tot aibă vreo 300 şi ceva de ani şi vreo 100 şi ceva de riduri. Cine ştie cum a fost viaţa lor. Cine ştie cât de albaştri erau ochii înfloratei şi cât de subţiri gleznele grăsunei în taior prăzuliu. Cine ştie cum s-au cunoscut. Poate de când au rămas singure, poate că sunt singure. Sau poate că au copii. Dar, poate că ei sunt departe şi le trimit rochii cu fir auriu şi vopsea de păr.

Sau poate că aşa s-au obişnuit ele. Ca în fiecare duminică după-amiază, când e soare afară, să se îmbrace cu hainele lor bune, să-şi pună mărgele din sticlă colorată şi să iasă, ca fetele, în oraş. În centru, că de acolo veneau. Să fi fost într-o vizită? La un joc de cărţi şi o dulceaţă? Sau poate doar la o parolă şi o cafea?

Nu ştiu să vă spun. Ştiu doar că mi-au plăcut. Aşa, bătrâne şi împreună. Mai ales, împreună.