Se făcea că ne trezeam de dimineaţă. Nu cu noaptea în cap, nu suficient de devreme cât să prindem soarele ridicându-se din apă. Să fi fost în jur de opt. Suficient de devreme cât să ne uităm până hăt departe şi să respirăm aerul încremenit încă de nemişcare şi mirosind a scoici. Şi a răşină de pin. Şi a dulceaţă de portocale. Şi poate a peşte, de la lăzile pline, lăsate pe jos în faţă la Krambousa. Am aflat că numele îi vine de la o insulă mică şi verde, ce străpunge marea ca un cap uşor bombat de copil ce se joacă prin apă. La ora opt de dimineaţă, cu o ceaşcă de cafea în mână, mă uit la cer. E de un albastru ce bate în alb, cu vălătuci de nori pufoşi pe care vântul îi poartă ca pe nişte copii adormiţi colo sus, spre munţi. Nu vreau să întorc încă privirile spre ea. Ştiu că e acolo, o aud. Foşneşte ca o curtezană ce-şi târăşte ostentativ trena pe jos. Se agită nerăbdătoare. Opt şi jumătate. O iau pe Ana de mână şi împreună împingem paravanul de aer cu miros de portocale şi de scoici şi ne ducem la ea. Şi stăm acolo, în faţa ei şi nu ne mai săturăm de atâta bine. Ora nouă şi ceva. Sunt la birou şi mi-e dor de Grecia. De Thassos.