Nu ştiu să spun dacă e vorba de spirit civic, de vreun avânt justiţiar sau de simplul fapt că mă ia gura pe dinainte, cert este că mă trezesc deseori făcând ordine printre semenii mei. Nu sunt neapărat cicălitoare, ci mai degrabă am o reală problemă cu legea. Adică dacă există, ţin morţiş să fie respectată. Na, apucături de muiere ajunsă la maturitate! Iar dacă printr-o eroare, semenul meu încalcă cu nesimţire drepturile copilului meu, atunci... hai să spunem că ar fi bine să nu le încalce.

Eu sunt vecina oribilă care nu se sfieşte să-ţi cheme poliţia dacă dai găuri cu bormaşina sâmbăta la trei după amiază, tot eu sunt aia care vine cu sectoristul atunci când te prinde rupând răsadurile de flori din rondul de pe mijlocul străzii sau care te întoarce din drum dacă arunci hârtii pe jos. Ştiu, sunt de doi lei, asta este, am un caracter infect şi din păcate, ţin să te anunţ că nu mă dau bătută cu una cu două. Deşi, acelaşi spirit justiţiar mi-a atras un pumn în faţă, la propriu, în Pasajul de la Universitate, în urmă cu nişte ani buni.

În orice caz, povestea de astăzi sună cam aşa: ieri, în parc. Soare afară, lume multă, copii jucându-se cu mingea pe o bucată mare de iarbă ce le e destinată. Printre ei şi Ana mea, asta ca să înţelegeţi că ceea ce urmează să vă povestesc mă afecta direct. Ei urcau agale panta spre ieşirea din parc. Un el şi-o ea, cam la patruzeci de ani, însoţiţi de un patruped flocos şi cu o vizibilă stare de nervozitate. La un moment dat, cuţulache intră pe peluza unde se jucau copii, mişcă din fund, depărtează lăbuţele pufoase şi se uşurează de un căcăţel exact la picioarele Anei. Mă uit spre ei. Nicio reacţie.
- Sper că o strângeţi, zic.
Stupoare! Se uită la mine ca la un marţian aterizat subit din cer. Dau să plece. Nu-i las.
- Am spus că sper că o să strângeţi rahatul câinelui dintre picioarele copiilor. Vă dau eu un şerveţel, dacă nu aveţi cu ce.

Domnul mă fixează cu o privire uimită şi se uită abulic când la şerveţelul din mâna mea, când la patrupedul pufos şi vădit mai liniştit. Se întoarce către ea care se prefăcea surdă. Îi cere un şerveţel, îl ia, se întoarce la locul faptei şi se uită nedumerit în iarbă.
- Nu-l găsesc!
Pare un copil mare care şi-a pierdut o roată de la maşinuţă. Nu mai rezist şi pufnesc în râs.
- Vorbiţi serios? Vreţi să vin să căutăm rahatul împreună?

În râsetele trecătorilor, stăpânul se reîntoarce în iarbă, căută mai abitir şi la un moment dat se apleacă brusc, culege ceva de pe jos şi cu un aer trimfător, ridică în aer şerveţelul cu căcuţ şi-l ţine acolo, ca pe un trofeu binemeritat.
- Bravooo!! ţip de pe bancă şi îl petrec cu privirea până la coşul de gunoi.

Ce ar mai fi de spus? Să vă spun că la intrarea în parc scrie negru pe alb că accesul cu câini e interzis, aceştia având la dispoziţie două zone special amenajate un pic mai încolo sau mai bine să vă spun că eu vin zilnic în parc? Şi că îmi place să stau şi să mă uit la lume. Mai ales că acum e frumos afară şi ziua e lungă.