Ieri, undeva prin centrul capitalei. Mă sui în autobuz, cu o geantă atârnând pe umăr și cu o plasă cu niște pui în cealaltă. Ochesc un loc liber, lângă un domn cu figură jovială și în fața a două doamne vorbărețe. Mă așez și încerc să-mi plasez punga undeva între cele șase picioare existente deja, plus cele două din dotare. Dintr-o dată, nările mele se simt gâdilate de un parfum amintind de cafenele pariziene. Fără să-mi dau seama, îmi ridic nasul și încep să trag aer cu nările larg deschise.
- S-a întâmplat ceva? întreabă domnul.
- Miroase extraordinar de bine a cafea, zic și aproape că-mi bag nasul în plasa de la el din brațe.
- E de la mine, zice. Cafea cu aromă de migdale, de la Florian.

Rămân așa, preț de câteva minute, cu ochii închiși și cu imaginea cafenelelor în nări și-n minte. Mi-e bine. Cu o ceașcă de cafea băută pe îndelete în imaginație, încerc să ajung la cartea din geantă. O scot încet și mă încurc în plasa cu pui care mă lovește peste picioare. Dau să o ridic și rămân cu ea suspendată, fără să știu cum aș putea să o reașez pe jos, între picioarele celor două vorbărețe.

- Dați-mi-o mie, zice domnul. V-o țin eu!
Mă uit la el și caut pe fața lui umbra unui zâmbet ironic. Nici urmă de așa ceva. Fără să mai aștepte, îmi ia punga, o pune încet între noi, sprijinită de el și spune pe cel mai blajin ton din lume:
- Stați liniștită, stă bine aici. Dumneavoastră profitați și citiți în continuare.

Mi-e bine. Mulțumesc!