Am fost tristă. Așa că, nu am mai trecut pe aici de câteva zile. Nu am avut chef. Nu are legătură cu trecerea anilor, cu timpul care ne scapă printre degete sau cu vreun bilanț pe 2012.

Are legătură cu centrala mea de la țară. A murit. Acum, la sfârșit de an, când contam pe ea, când aveam nevoie de ea ca de aer, când fericirea familiei mele plutea în jurul ei precum fluturii care se strâng la lumină, ea și-a dat obștescul sfârșit. Și nu oricum. A agonizat trei zile, timp  în care B  și cu socru-miu au bătut zilnic drumul dus-întors până la țară, schimbând injector, meșterind țevi, refăcând circuite, suflând bule de aer, făcându-i respirație gură la gură prin furtune cu iz de motorină. Reușeau s-o pornească, arzătorul mergea preț de câteva minute, apoi devenea iarăși inertă și intra în stop respirator. Pe 29, la orele opt seara, au oprit procedurile de resuscitare. Becul s-a stins definitiv. 

Dintr-o dată, ne-am trezit Bucuresti- captivus. Noi, care de când o avem pe Ana, ne-am petrecut toate vacanțele de iarnă la țară, noi, care abia așteptam să vedem un copil fericit, rumen în obraji, plecând la colindat cu gloata de pitici de pe uliță, noi, care ne lăsam răsfățați de mama și care dormeam dimineața până era soarele de un cot pe cer, noi, care stăteam serile la filme și la ginuri, noi, care ne dădeam cu sania pe dealuri și trăiam iernile într-un dolce far niente prelungit, noi suntem acum prizonieri în apartamentul nostru cu trei camere, în orașul nostru zguduit de pocnitori, printre vecinii noștri petrecăreți, fără chef de nimic.

Acum, că v-am spus oful meu, o să vă spun și că vă doresc să aveți un nou an frumos și bun, fie ca lucruri minunate să vi se întâmple și să ne vedem cu bine în anul ce va începe peste câteva ore. La mulți ani, dragilor!

Moșul există! Și mai mult, am descoperit că-mi citește blogul. Altfel, cum se explică faptul că am găsit sub brad o cutiuță frumos împachetată în hârtie roșie, cu fundiță? Și sub fundiță, era el: Shalimarul meu de la Guerlain, pe care mi-l doream aici.

Și nu e tot! Tot cu fundiță, mai era și-un pachețel.  Și-n el, un voucherel. De la Sephora. Să-mi ajungă de un fond de ten (unul bun, așa cum mi-ați recomandat voi). Căci bietul Moș a rămas mut de uimire când a aflat că fondurile de ten au nuanțe.

Așa că, altfel se va simți omul când va merge a doua zi de Crăciun la muncă, cu un voucher în buzunar.Ați înțeles bine, eu mâine lucrez.

Acum vă las să sărbătoriți Crăciunul cu ai voștri. Eu mă retrag la mine, în bucătărie, unde miroase dumenezeiește a sarmale și parfum franțuzesc.

Am trecut cu bine şi de prima serbare şcolară. Deşi aş vrea să fiu cârcotaşă, nu prea pot: nu am prea multe de comentat. Adică, a ieşit bine. Chiar foarte bine. Cu tot scandalul cu banii, cu tot locul de joacă şi cu toate fiţele mari şi mici, petrecerea a fost un succes. Copiii s-au distrat, au alergat ca nebunii în toate părţile şi slavă cerului, au avut pe unde să alerge, au dansat cu o animatoare blondină, genul de Crăciuniţă numai bună pentru tătici (totuşi, al meu soţ a stat cuminte pe un scaun, cu ochii în ecranul telefonului, citind tacticos o carte), au halit un şniţel cu cartofi prăjiţi, s-au dat în saltele şi au recitat şi cântat fel de fel de poezele, care de care mai ciudate. Dacă eu bodogăneam la poezeaua fie-mii, aflaţi că a fost alta şi mai tare. O fetiţă cu codiţă şi rochiţă şi-a început rolul cu următoarele versuri: Moş Crăciune, ia aminte/ C-am fost băieţel cuminte...pampam!

                                                            ***

Sâmbătă, am avut program de adulţi. Nu mai mustăciţi, că vă văd! Nu, nu e nimic ce nu poate fi spus şi scris aici. Am fost la teatru. Şi nu la Ţăndărică! Am lăsat copilul cu bunicii din cartier şi ne-am dus şi noi, prima dată pe anul ăsta, la un spectacol de oameni mari. Bună piesă, mai ales pentru cei care cunosc meandrele istoriei şi câte ceva din povestea ascensiunii lui Hitler. Lui B. i-a plăcut. Mie mi-a plăcut ambalajul- totul e făcut în cheie grotescă, cu accente de cabaret nemţesc şi cu multe metafore. Pe scurt- am fost la Ascensiunea lui Arturo Ui după Brecht. Locaţia- Odeon, regia- Dragoş Galgoţiu, coregrafie- Răzvan Mazilu şi costumele- Doina Levintza. Atenţie, însă- spectacolul nu e pentru copii şi ţine două ore şi ceva fără pauză.


                                                          ***

Duminică, a venit Moşul la mama, la birou. Mare bucurie mare, mai ales că aici totul e cu cântec şi cu mâncare. Bucuria Anei, care era disperată că între ea şi bucăţelele de cârnăciori cu fasole bătută stătea obligativitatea de-a se da în spectacol în faţa Moşului. Spre deosebire de anii trecuţi, acum am hotărât (eu, nu ea), să trecem de poeziile clasice şi cântecele cu brăduţi şi sănioare, la chestii mai grele. Aşa că, trebuia să ne fi văzut ieri dimineaţă, mărşăluind prin centrul Bucureştiului în echipa completă, Ana în faţă, ta-su cu sculele de fotografiat după şi eu la urmă, cu orga sub braţ. Parcă eram de la Nunţi şi Botezuri. Până la urmă, după îndelungi emoţii, a reuţit să zdrăngăne preţ de două cântecele, din care s-a auzit doar unul, că mie nu mi-a dat prin cap să-i ţin microfonul la difuzor. Oricum, şi-a meritat fasolea cu cârnaţi şi punga cu dulciuri primită!


                                                         ***

Şi acum, la pièce de résistance- am făcut turtă dulce! Da, da, chiar eu am făcut-o cu mânuţele mele proprii. Totul a început în clipa în care Ana s-a plâns că, deşi tradiţia la noi în familie spune că pe 24 vin bunicii la noi acasă şi-l aşteptăm împreună pe Moş, eu nu am timp să pregătesc nimic. Mama vine cu oala de sarmale, soacra vine cu salata de boeuf... păi şi noi, mamă? Păi noi o să facem turtă dulce! Aşa că trebuia să ne fi văzut aseară, pe la unsprezece, cum stăteam toţi trei în bucătărie ca o familie fericită,  în jurul unui castron cu glazură în care înmuiam scobitori ca să facem modele pe bucăţile de turtă.

                                                        ***

Ce ar mai fi de spus? Cam nimic. Hai să vă pup atunci şi să vă spun Sărbători fericite cu multă sănătate. Să ne trăim şi să ne bucurăm de ai noştri, mici şi mari. Să fiţi cuminţi ca să vină Moşul şi anul ăsta! Şi dacă vă e dor de noi, ştiţi unde ne găsiţi.

...bine, de fapt nu e septembrie, ci decembrie. Şi nu e ultimul, ci e primul. Şi nu bal, ci serbare.
Dar cum suna apocaliptic şi cum asta este astăzi în meniu, am dat şi eu titlul ăsta cu iz de fin du monde, ca să fiu şi eu în pas cu lumea.

În rest, aţi înţeles ideea: copila are serbare. Prima din viaţa ei de şcoler. Şi cum nu am încă nici poze, nici detalii picante, mă rezum la a vă spune şi vouă poezia pe care trebuie să i-o recite Moşului. Citiţi-o cu atenţie, că la sfârşit vă pun întrebări:

Iubită Iarnă, sărut mâna!

Bine-ai venit la noi în ţară!

Toată săptămâna te-am aşteptat

Seară de seară.

Am numărat trenurile-n gări

Şi avioanele de peste casă,

Dar tu te-ai rătăcit pe-ascunse cărări.

Eh, bine c-ai ajuns sănătoasă!

 

Aţi citit-o bine? Sunteţi siguri? Atunci, spuneţi-mi şi mie ce naiba vrea să zică poezioara asta, că pe mine mă depăşeşte. Parcă ar fi poezioară de sfârşit de lume cu avioanele care trec peste casă şi copilul ce stă şi numără trenurile în gară. Adică, cum? A fugit de acasă? E aurolac? Explicaţi-mi, vă rog şi mie, că vorba maică-mii, nu vreau să mor proastă!

Azi nu scriu nimic. Am trecut pe aici doar sa mă plâng un pic şi apoi, îmi văd mai departe de treburile mele intelectuale. Căci da, e şapte seara şi eu sunt la muncă şi mai durează ceva până ajung acasă, la copilul meu cel proaspăt intrat în vacanţă (pupe mama pe ea de febeistă, că a luat 42 de FB, pe numărate) şi la berea mea din frigider.

Deci, cu ultimele puteri vă anunţ oficial că:

- de mâine sculatul meu la 6h30 va fi doar o tristă amintire

- am terminat goana după cadouri, dar am nevoie de o cutie pentru pălării (am pălăria, dar n-am cutia)

- m-am învârtit de concediu şi voi duce copila la schi (sunt cea mai tare din parcare!)

- vreau să fac turtă dulce pentru seara de ajun

- pe 26 decembrie, vin la birou

- şi pe 24.


Tot oficial, vă anunţ că mâine nu mai avem şcoală, ci doar serbare. La şase, la un loc de joacă, că deh, aşa sunt vremurile acuma şi doar n-o să mă pun eu de-a curmezişul. Adică, m-am pus un pic, dar degeaba! Problema e că toate fetiţele se vor îmbrăca în rochiţă, iar eu voiam s-o îmbrac pe a mea în blugi. Credeţi că s-ar simţi prost să fie singura nădrăgară din gaşcă?

Acum vă pupez, că mă duc să lucrez!

Am în faţa ochilor scrisoarea Anei către Moş Crăciun. Până aici, nimic nou sub soare. Adică, lucrurile sunt sub control. Copila vrea nişte staţii walkie- talkie şi le va avea. Daaar, acum încep problemele. Pe lângă cadou, Ana a decis că anul ăsta Moşul trebuie să treacă şi un test. Şi anume, i-a cerut să-i răspundă şi la nişte întrebări. Nu multe, nu grele, dar suficiente cât să vadă că individul ăsta în haină roşie şi cu barbă lungă este prin preajmă. O fi început să simtă şi ea că lucrurile nu sunt ce par a fi, o fi auzit ceva pe la şcoală, o fi văzut că prea sunt Moşi peste tot şi prea nu seamănă unii cu alţii, bref, anul ăsta s-a hotărât să-l pună la încercare. Şi deci, se aşteaptă ca de Crăciun să afle după cum urmează:
- Cum îi cheamă pe reni?
- Câte etaje are casa Moşului?
Şi bonus, a cerut o poză cu un ren.

Acum, să ne înţelegem bine. Nu mi-e deloc greu să mă apuc să scriu o scrisoare pentru ea, să inventez fel de fel de chestii despre locuinţa Moşului şi eventual să caut o poză cu un ren pe Net, dar mă simt cam prost. Adică, una e să-i ocrotesc cu iubire magia sărbătorilor şi alta e să mă apuc să dau cu subsemnatul. Nu vreau acum să intru într-o polemică ce riscă să fie fără sfârşit despre a fi sau a nu fi Moş Crăciun. Hai să zicem că în privinţa asta mi-am luat o marjă de siguranţă când i-am spus că singurul motiv pentru care este acceptabil să minţi pe cineva este când persoanei în cauză îi va fi mai bine cu minciuna ta, decât fără. Ştiu că nu este sută la sută cuşer, ştiu că va suferi în clipa în care va afla adevărul, dar nu m-a lăsat inima să-i fur această bucurie. Pur şi simplu, m-am gândit că momentul adevărului va fi precum prima dezamăgire din dragoste. Dar oare ce e mai bine? Să fii dezamăgit sau să nu fi iubit deloc?

Oricum, acum alta e problema mea. Ce să fac cu scrisoarea? Să nu spun nimic şi să las copila să aştepte în zadar un răspuns? Parcă nu merge nici aşa. Simplul gând de-a o vedea scormonind zilnic în cutia poştală îmi face rău. Parcă mă văd pe mine cu ani în urmă, aşteptând în zadar o scrisoare de la un iubit de-al meu de prin Franţa.

Dar, am totuşi o idee. Şi pentru asta am nevoie de ajutorul vostru. Ce-ar fi să încercaţi să răspundeţi voi la întrebările fiică-mii aici, pe blog, iar eu aş putea să-i citesc răspunsurile şi să-i spun că iată ce se spune în lume despre renii şi casa Moşului. La urma urmei, ea nu preciza nicăieri în scrisoare că vrea un răspuns scris. Aşa că, pot să-i spun că am făcut cum am ştiut eu mai bine să aflu ce o interesa. Ce ziceţi, vă băgaţi?

Povestea mea se întâmpla demult, să tot fie vreo 25 de ani şi mai bine de atunci. Era iarnă, ca acum. Şi frig. Mai ales în casa mea cu tavan înalt şi camere în vagon, aeroterma cumpărată de ai mei pe sub mână nu reuşea să ridice temperatura mai mult de vreo 10 grade. Stăteam la mine în cameră, înfofolită într-un halat de molton, ca ălea de le vezi prin spitale şi încercam să-mi fac de lucru cu nişte jucării. Şi apoi, s-a întâmplat minunea.

Cum stăteam eu pe scaun, la masa mare şi neagră ce ţinea loc de birou, cu privirea pierdută pe geam, am văzut cum dintr-o dată se deschide cerul, şi cineva de sus începe să scuture o plapumă mare, plină de fulgi. Şi erau atât de mulţi şi atât de mari şi curgeau nestingheriţi pe deasupra întunericului din oraş. Simţeam nevoia să fac ceva, să sărbătoresc cumva puzderia aceia de puncte albe mişcătoare care dansa într-un roi nebun, sub privirile mele mărite de încântare.

Şi atunci, ea a intrat în cameră la mine, s-a aşezat pe vine şi împreună am stat aşa, câteva minute bune, bucurându-ne împreună de iarnă. Să fi fost cam ora 9 seara când străzile îşi trăseseră până la gât plapuma aia albă şi pufoasă. În casă era din ce în ce mai frig. Doar la bucătărie, butelia de la bunicul Tudor trudea de zor să încălzească vreo patru cărămizi pe care urmam să le ţinem la picioare, odată băgaţi în pat. Şi afară ningea necontenit şi mă gândeam că, dacă aş mai fi stat un pic cu ochii lipiţi de geam, aş fi putut sfârşi hipnotizată de iarnă.

Ea stătea lipită de mine şi deşi era târziu şi trebuia să fiu în pat, m-a luat de mână, mi-a dat jos halatul de molton, m-a îmbrăcat în salopeta de fâş, mi-a îndesat o căciulă pe cap şi nişte mânuşi în mâini şi m-a tras cu sania pe străzi, prin noapte, până am ajuns în Cişmigiu. Şi nu era nimeni, doar noi două şi fulgii mari şi nebuni care ne loveau ca o artilerie graţioasă. Şi eu mă uitam când la iarnă, când la ea şi eram atât de fericită că nu ştiam ce să iubesc mai mult- pe mama sau copilăria mea.

Mi-am adus aminte de asta, de dimineaţă, când, la ora 10, traversam Cişmigiul în drum spre birou. Şi ningea atât de frumos şi era atât de multă linişte că parcă reuşeam să aud de undeva, de pe alei, râsetele noastre din noaptea aceea. Din noaptea în care eu eram mică şi mama, tânără.

E vorba de mine şi e vorba de fapt despre Moşul de anul ăsta. Adică ce vorbesc eu prostii, care an, că mai sunt câteva zile. Dar, dat fiind că azi e vineri şi că mâine e sâmbătă şi că mă voi scula când vor vrea muşchii mei (dar nu mai târziu de 9h30, că mă ceartă Ana), nu am chef să panichez ci dimpotrivă, contrar caracterului meu infect, am de gând să privesc partea plină a paharului. Şi anume cea în care mă sună mama, să-mi spună că ea n-are timp să umble pe coclauri şi să se dea pe gheaţă după cadourile noastre, dar că are o idee.A hotărât ca anul ăsta să ne dăm rotunzi şi culţi şi să primim cu toţii cărţi. Not bad- deşi, între noi fie vorba eu aş fi vrut un pulover sau o bluziţă-  doar că biata mama habar n-are ce am şi ce n-am eu prin bibliotecă.

O idee a fost să dau o raită pe Elefant.ro, să văd ce au ăştia pe la ei, eu să-mi aleg şi maman să marce banul. Sigur, n-o să mă întind prea tare la caşcaval, mă opresc şi eu la vreo 2-3 cărticele, să vadă mama ce bine m-a crescut.  Dar pe care să le vreau? Oscilez între vreo 4 titluri de Kundera, plus că mi-au căzut ochii pe o cărticică de-a Ludmilei Ulitkaya, plus încă vreo două titluri de-ale Ioanei Pârvulescu.

Aşa că, înainte să trimit scrisoarea Moşului, mă gândeam să vă întreb şi pe voi: ce-aţi mai citit fain în ultima vreme?

Mă uit pe geam şi aş vrea să vă spun ceva frumos. Ceva despre zăpadă şi despre cum ar fi acum la munte, într-o vilă frumoasă, cu şemineu, cu o ceaşcă de cafea aburindă, cu miros de brad şi cu fulgi căzând la geam.

În loc de asta, sunt ţintuită pe un scaun, cu un teanc de ziare în faţă şi cu o lipsă acută de inspiraţie. Şi chiar trebuie să scriu o revistă a presei. Şi n-am chef şi mă tot gândesc la vila de la munte unde în momentul ăsta altcineva bea din cafeaua mea şi stă şi citeşte în locul meu. Şi-mi vine să-i strig: beeeei, pleacă naibii de acolo! Ce, te crezi tare că n-ai nicio treabă şi te doare la başcheţi de noi ăştia de trebuie să ne sculăm la 6, să facem pacheţele cu mâncare, să cărăm ghiozdane, târând un copchil prin nămeţi!

Dar nu mă aude nimeni. Şi ziarele mă aşteaptă. Şi cafeaua de la dozator n-are gust. Şi Ana are test la matematică. Şi geaca de iarnă i-a rămas mică la mâneci. De unde îi cumpăr o geacă de fâş, rezistentă şi călduroasă? Şi cică mâine e ger şi eu voi ajunge acasă pe la 21h. Şi am auzit un banc - cică primăvara vine când tace Hruşcă.

O iarnă frumoasă să aveţi!

Pentru voi, cei ce mă citiţi cu sufletul la gură, pentru voi, cei ce trăiţi alături de mine zi de zi şi  îmi împărtăşiţi temerile şi angoasele materne, pentru voi, cei din umbră, dar şi pentru voi, cei ce vă faceţi auziţi, aflaţi aşadar că ieri seară, la orele 20h, am reuşit să înscriu o nouă victorie în biografia copilului. I-am luat cizmeeee!!! Fără nervi, fără ţipete, fără panică! Nice and easy! Plecat la Decathlon, ajuns, descălţat, probat, adjudecat, oftat, aplaudat, cumpărat, respirat uşurat!

Dar, staţi, că nu s-a terminat.(ce frumos vorbesc în rime).  Acum că are cizme numai bune de stat cu picioarele în zăpadă, vreau şi la munte. Nu acum, ci mai încolo, cam în ultima săptămână a ei de vacanţă.

Şi dacă tot sunteţi prin preajmă, n-aveţi idee de vreo vilă faină, nu foarte departe de pârtia din Predeal? Ştiu că e nebunie curată să mă aventurez în plin sezon pe pârtiile de pe Valea Prahovei, dar cum nu pot merge decât eu cu copila, sunt nevoită să mă limitez la ceva relativ aproape, unde să ajung cu trenul. În plus, la Predeal, am şi un monitor de schi verificat şi nu foarte scump căruia i-am lăsat odrasla pe mână în ultimii  4 ani. Dar, dacă aveţi alte idei, turnaţi-le aici, fiindcă deocamdată sunt îngrozită de tarifele practicate de hotelierii noştri în următoarea lună.

Ca orice viitoare muiere care se respectă, Ana e nehotărâtă. Niciodată nu ştie ce vrea, cum vrea, dacă vrea şi când să vrea. Şi chiar şi atunci când zice gata, m-am decis, minunea nu ţine decât vreo două ore, după care începe să ezite, să se răzgândească şi o luăm de la cap.

Pentru Moş Nicolae, au căutat împreună pe Net un joc care să pară amuzant. Eu  mă prefăceam, chipurile, că vreau să-i dau idei, ea dădea cu mouse-ul în sus şi-n jos, până când am ajuns la Globe Whizz. La prima vedere, totul păreau ok: joc pentru copii peste 6 ani, de jucat în familie, cu întrebări din geografie şi cu un glob pământesc în miniatură numai bun de învârtit în momentele de plictiseală. Îl vreau! a zis fie-mea şi Moşul s-a executat. Doar că, în clipa în care am început să-l jucăm, petit problème! vorba francezului. Întrebările la care trebuia chipurile să răspundă odrasla pentru a putea strânge puncte şi înainte niscaiva căsuţe pe tabla de joc erau...halucinante. Dacă nu trebuia să ştie a cui capitală este Antananarivo (cine ştie fără Net, mâna sus!), trebuia să spună cu ce a trecut Hannibal Alpii sau care este oraşul ce se află jumătate în Europa, jumătate în Asia sau cum se numeşte nu ştiu ce ambarcaţiune cu trei rânduri de vele din Grecia antică. O să spuneţi că e un bun prilej să înveţe chestii noi, de acord, dar bietul copil nu a reuşit să răspundă la nicio întrebare (şi prost nu e, pe cuvântul meu), aşa că s-a plictisit şi a abandonat jocul pe un raft de bibliotecă.

Buun, acum că m-am lămurit că poate nu e o idee bună să cauţi idei pe Net, am zis să ne uităm împreună la reclamele de la teveu, poate aflu şi eu ce şi-ar dori odrasla de la Moşul ălălalt. Înainte să vă repeziţi să-mi spuneţi că reclamele nu sunt o soluţie şi că e mai bine să aflu ce i-ar plăcea ei mai mult, aflaţi că fiică-mii nu-i place nimic. Pentru ea, jucăriile sunt doar o modalitate de a-şi umple spaţiul vital până la sufocare şi de a se plânge constant că nu are cu cine să se joace cu ele. Ştiu, e vina mea că n-am făcut decât una bucată copchil, dar acum e cam târziu pentru regrete şi din multe puncte de vedere e cam târziu să mai remediez situaţia. Aşa că, da, dragă Ană, trebuie să te mulţumeşti cu tine însăţi şi cu maldărele de jucării din casă.

Poate vă întrebaţi ce fel de copil am eu de nu vrea să se joace. Păi, nu vrea şi basta. Sau nu singură. Sau prea rar. Pe Ana o vezi fericită oriunde afară, în parc sau pe stradă şi plictisită tot timpul în casă. Odată ajunsă între patru pereţi, nu face decât să se învârtă cu câte un obiect în mână, de genul telecomandă sau şerveţel cu muci, pe care îl vântură, îl scapă pe jos, îl ridică, îl foloseşte, iar îl scapă. Apoi, oftează neconsolată, se uită cu jind la adultul de prin cameră, se dă bine pe lângă el că poate pică vreo distracţie în doi şi dacă nu pică, oftează, se trânteşte la televizor şi cască plictisită. Acum, să ne înţelegem- de jucat, ne jucăm cu ea. Doar că nu tot timpul. Ori pentru ea, dacă nu se joacă nimeni, nici ea nu se joacă. Şi sincer, ar avea cu ce. Am încercat toate tipurile de jocuri: păpuşi, puzzle-uri, Lego, de colorat, de pictat, de decupat, de modelat, de tăiat. Hai să zicem că o mai apucă să facă felicitări sau plicuri colorate, dar totul durează 10 minute, după care urmează oftaturile şi vânturarea şerveţelului cu muci sau fără, în funcţie de sezon.

Şi acum, să revin de unde am plecat. De la reclame. Spuneţi-mi, vă rog, sunt eu dusă complet cu capul sau fabricanţii de jucării au luat-o razna şi nu ştiu ce să mai inventeze? Anul trecut, erau la mare căutare căţeluşii bolnavi. Încă îmi sună în urechi melodia de la patrupedele suferinde. De ce naiba ar vrea un copil un câine suferind, n-am înţeles. După cum nu reuşesc să pricep cum ai putea să iubeşti o păpuşică care face bule de salivă. E vorba de Sbrodolina care, după cum spune reclama, e o păpuşică mică şi dulce care bea cu biberonul şi face bule la guriţă. Adică ce mama dracului e aşa de dulce la o păpuşă cu reflux? Dar staţi, că asta nu e tot. Pentru Sărbători, aveţi la promoţie pe lângă Scârbolina asta şi un căţel cu funcţie pipi. Altă bucurie! Ce poate un copil să-şi dorească mai mult decât un câine bolnav, ca cel de anul trecut, sau pişăcios, ca cel de anul ăsta. Iar pentru cei mai pretenţioşi copii, avem chiar şi un căţel căcăcios: îi bagi ceva gen plastilină prin bot şi scoate cârnăciori perfecţi pe fund. Oau! Fac pariu că la anul, vor fi şi mirositori!

Vă rog aşadar, să nu-i cumpăraţi pe toţi, lăsaţi-ne şi nouă câţiva! Sunt sigură că Ana va petrece ore bune, uitându-se fascinată când la scuipatul păpuşii, când la excrementele câinelui!

Ana în pătuţul ei, vârâtă cu totul sub plapumă.
- Ştii tu mama, cât te iubesc eu pe tine?

O mângâi încet pe o mânuţă şi aştept precum o femeie îndrăgostită să aud cum curge iubirea prin cameră.
- Te iubesc mai mult decât cel mai mult!

Azi dimineaţă, la mine acasă. Orele 5:40. Afară, întuneric. În casă, la fel. Linişte. Din când în când, un zgomot surd, ca o bufnitură, vine să spargă calmul zorilor. E centrala.

Deodată, doi ochi mari se deschid. La început mai încet, ca un oblon care nu vrea să se ridice. O mână iese de sub plapumă şi începe să se mişte precum un ştergător de parbriz peste pleoapele grele de vise.

Şi apoi, brusc, corpul sare în picioare ca zguduit de un şoc electric. Se aude din nou o bufnitură surdă. E tot centrala. Linişte. Şi apoi, precum natura la venirea primăverii, toată casa începe să răsune de o orchestră de lipa-lipa pe parchet, urmată de fâşâieli, şoapte şi într-un final, un ţipăt triumfător:

- A veniiiit!

Azi dimineaţă, la mine acasă. Orele 5:41. Afară, întuneric. În casă, un copil desculţ şi fericit cu mâinile până la cot în două cizme:
- Mi-a adus şi ciocolată şi abţibilduri! Şi uite, un joc şi....multe, multe cărţi! Vai, mama, câte cărţi! Toate pentru mine! Ce mă bucur că am atâtea cărţi!

Dau din cap înduioşată. Eh, a crescut fetiţa mea, îmi zic şi o privesc mândră cum se iţeşte din spatele teancului de cărţi de poveşti.

- Eşti bucuroasă că acum ai ce să citeşti şi nu o să te mai plictiseşti serile? o întreb.

- Ah, nu -- sunt bucuroasă că acum am poveşti noi pe care să mi le citiţi voi! Şi-n timpul ăsta, eu o să-mi mănânc ciocolata!

Dragă naţiune,

Ţin să te anunţ că astăzi să nu contezi pe mine. Am capul mare şi greu, ca o lubeniţă coaptă, sinusurile-mi sunt atât de înfundate încât simt că vor exploda în curând, vocea e precum un cârâit enervant, iar tusea... oh, tusea, despre ea ar trebui să scriu separat. Poate ar trebui să-i dedic chiar o odă:

Odă pentru tusea mea
Ţâşneşti din pieptu-mi încălzit
de atâta hârâit.
Şi te înalţi către zenit
O, tuse ce m-ai năpădit!

Şi pentru că nu vreau să vă mai plictisesc cu răceala mea şi talentul meu poetic, o să trec scurt, în revistă, lucrurile cu adevărat importante din umilea mea existenţă din ultimele 24 de ore.

Deci (ah, ce-mi place să încep cu deci!):

• după o noapte plină de vise şi muci, am oprit ceasul şi am ratat trezirea. În concluzie, este pentru a doua oară de la începutul şcolii când junioara ratează prima oră din motive de mamă iresponsabilă;
• continui să duc lipsă de obiecte pentru umplut cizmele de Moş Nicolae;
• e posibil să mă învârt de concediu şi să pot duce copila la schi în ianuarie;
• Ana a căzut pe scări şi s-a lovit la genunchi. Nimic grav;
• am încercat să fac un chec cu cacao şi coji de portocale confiate. L-am ratat!
• mi-am pierdut bereta. Bereta mea frumoasă, cumpărată de la Munchen, aia neagră şi şic. Dacă o vedeţi pe undeva, să ştiţi că e a mea şi o vreau înapoi!

Să fie vremea de afară, să fie cerul ăsta plumbuit de decembrie sau poate doar noaptea mea nedormită din motive de răceală, să fie faptul că de dimineaţă m-a întâmpinat un copil mucios şi el şi ostenit de o noapte proastă, cu frisoane, să fie spaima că astăzi mergem iar la dentist şi că lucrurile nu stau cum mi-aş dori, să fie faptul că nu ştiu ce să pun în tolba Moşului sau să fie doar amărâta asta de zi de luni ce a căzut ca o ghilotină după trei zile libere, în orice caz, indiferent ce o fi, nu mi-e bine. Adică nu mi-e rău, dar vorba soacrei mele, mă simt galeşă.

Şi tocmai acum, când eram pe punctul să încep să mă plâng cum doar o femeie ştie să o facă, ochii mi-au căzut pe ele. Şi fără să vreau, m-am trezit zâmbind, cum doar o femeie ştie să o facă. Şi continui să zâmbesc, gândindu-mă cât de simplă e uneori bucuria. Şi ce frumos trebuie să fie să ştii să faci bucurie, să ştii să o potriveşti, să o aşezi laolaltă, să o atingi cu vârful degetelor, să te uiţi la ea şi apoi să o dai mai departe.

Poza asta e de la Vera. Sau de la Florăreasa, cum îi place să se alinte singură. Dacă aveţi o zi mai galeşă, faceţi-i o vizită. La ea bucuria are miros. Şi culoare. Şi te face să zâmbeşti, aşa cum numai o floare ştie să o facă.



O săptămână frumoasă să aveţi!

Aş putea să vă povestesc despre ce am făcut în astea trei zile de relaş. Aş putea, de exemplu, să vă spun ce fericită a fost Ana când am scos-o în oraş vineri, la o pizza, doar noi două, ca fetele. Sau, aş putea să vă povestesc despre cum a decurs partea a treia din aventura noastră pantofească soldată, again, cu un eşec. Sau poate, aş putea să vă zic despre după-amiaza din parc, cu Ana şi vecina ei de la 5, alergând ca doi căţei scăpaţi din lesă şi chiuind fericite a libertate.

Sau poate, ar fi momentul să vă povestesc despre expoziţia de la Muzeul de istorie numită Fabuloasa lume a banilor, despre care am aflat de la Mara. Şi da, a fost minunat şi distractiv şi interesant şi spre surprinderea mea, am reuşit să nu mă fac de râs în faţa copilei şi am răspuns corect la aproape toate quiz-urile. Mai puţin la cel despre fair trade. Recunosc că habar n-aveam ce e chestia asta, dar ştiu acum. Ha!

Sau, aş putea să vă spun despre bruschetele de le făcui aseară, la cină, sau despre fâşiile de curcan rumenite, stropite cu sos de roşii cu busuioc şi împărţind farfuria cu o porţie bună de orez integral pe care le voi băga azi, la înaintare.

Sau am putea vorbi despre dictările Anei, despre teme uitate sau greşite, despre nenumăratele ei oops-uri, ăăă-uri, aaa-uri şi ooo-uri atunci când o întreb pe un ton cât se poate de blajin "măi mămică, unde ţi-a fost capul?".

Dar nu am chef. Nu am chef să vorbesc despre nimic. Nu mi-aş dori decât să stau în pat, cu o cană de ciocolată caldă şi o carte bună. Am răcit.

În urmă cu 5 minute. Eu, cu degetul în gură, ronţăind tacticos un colţ de unghie. Afară, un cer mohorât şi întunecos, ca de apus. Nu ştiu a ce miroase sau dacă miroase a ceva, dar cum stau aşa, cu nasul lipit de geamul închis, mi se pare că ar trebui să simt în nări un iz de frunze arse. Mă simt un pic ciudat, parcă o stare de amorţeală ar fi crescut în mine ca o plantă uriaşă şi acum mă gâdilă pe dinăuntru cu frunze mari şi cărnoase. Fără să vreau mă trezesc zâmbind într-un colţ de gură. În celălalt, am degetul.

Şi deodată, le aud. Sunt vreo patru, toate mari, gri, zgomotoase, ca nişte păsări uriaşe de fier sau ca nişte dragoni zburători sau ca nişte gânduri rele de un argintiu metalizat orbitor, răspândind în jur zgomot şi nelinişte.

Îmi apropii nasul de geam, îmi scot degetul din gură ca să pot sta cât mai lipită de fereastră, le urmăresc cu privirea şi spun:
- Ia uite bă, ce de elicoptere! Sunt patru, dar mai vin! Se făcu de decembrie, băi Ioano!

Cine merge la paradă, mâna sus! Cine nu, să-mi spună ce face trei zile de relaş cu copilul drăgălaş. N-am idei şi am nevoie. Mă găsiţi pe blog sau lipită de geam.

Dragă Moşule,

Nu, nu sunt un copil, deşi uneori mă supăr şi bocesc ca un ţânc, deşi mi se întâmplă să mai vărs câte ceva prin bucătărie sau să mai scap vreun pahar pe jos, dar poate anul ăsta faci şi tu o excepţie şi treci şi pe la mine.

În general nu cred că sunt prea pretenţioasă şi, dacă mă gândesc bine, cred că pot spune că am fost și destul de cuminte. Nu te încrunta, ştiu că am mai ridicat şi eu tonul şi am bodogănit şi criticat în câteva rânduri, dar pe bune că am avut dreptate!

În plus, ceea ce-ţi cer nici măcar nu e foarte consistent. Nu că n-aş avea o grămadă de idei şi de dorinţe, dar, te înţeleg şi pe tine că eşti doar un moş şi că nu poţi să-mi aduci pantofii ăia maronii de i-am văzut prin centru sau un Shalimar de la Guerlain sau o poşetă neagră de la Zara. Sau poți?! Ce zici? Ah, ok, ştiam eu.

În fine, eu voiam să-ţi cer un fond de ten. Dar nu unul d-ăla de usucă faţa şi  îţi dă un aer mumificat, nici d-ăla care  se cojeşte după jumătate de zi şi care lasă dâre roz-gălbui pe lângă urechi. Am avut o sticluţă de la Revlon, nu mi-a plăcut. Am avut şi de la Yves Rocher, dar nici ăla nu fu bun.

Acum, eu o să întreb lumea de pe aici dacă are vreo sugestie pentru o faţă ca a mea albă, obosită și deshidratată, iar tu, dacă mă citeşti, poate îmi faci o surpriză. Dacă nu, poate mă citeşte soţul.

Tocmai când mă pregăteam să sar într-un picior pe blog şi să vă povestesc cum am reuşit noi, nişte amărâţi de părinţi, să ştrangulăm încă din faşă pretenţiile şcolii de a plăti bani grei pentru serbarea de Crăciun, hop un mail. Autorul - o mămică cu suflet sensibilos ce se tânguia că ce fel de serbare e asta pentru copilaşii noştri, fără Moş Crăciun închiriat şi fără tort? Păi bine breee, nu ziserăm aseară, la şedinţă, că lăsăm baltă zurgălăii şi globuleţele şi optăm pentru o petrecere de sfârşit de trimestru, la un loc de joacă, unde să ne lăsăm progeniturile să zburde 3 ore pentru 44 de lei de căciulă? Şi că pentru Crăciun să le luăm o carte pe care să le-o aşeze doamna sub brăduţul decorat din clasă?

Dar, ce să vezi, nici n-avusei timp să-mi şterg lacrimile ce-mi şiroiau deja pe obraz la gândul unei serbări fărădemoş, că încă o mămică, la fel de simţitoare, se bagă şi ea în vorbă, ca un om mare şi zice: păi şi tortuleţ? Ce fel de serbare e aia fără tortuleţ? Şi, în două clicuri şi trei mişcări, bagă la înaintare şi o preafrumoasă poză cu un tort decorat cu brăduţi şi omuleţi de zăpadă, la vreo 65 lei kilogramul. Această idee nu a putut decât să o bucure pe partizana lui Moş Crăciun care a început să bată frenetic din palme şi să ne spună nouă, ălora de am avut naivitatea să credem că ce am decis aseară e bun decis, că suntem nişte egoişti care nu se gândesc la ce vor copilaşii şi că ne ambiţionăm pentru 25 de lei în plus. În plus faţă de cei 165 pentru petrecere, cadoul de Moş Nicolae şi Moş Crăciun, plus atenţii şi plocoane. Vreţi să vă spun ce faţă a făcut stimabila audienţă atunci când, în faţa propunerii de a-i cumpăra ceva şi doamnei de religie, m-am trezit spunând că, de la noi mai puţin, de la Dumnezeu mai mult?

Aşa că acum, în timp ce eu mă dau cu capul de blog de îmi zdrăngăne creierii, mai multe mame adevărate, din acelea bune şi duioase, cu suflet blând şi dor în piept, stau pe mail şi încearcă să ne convingă pe noi, păcătoasele, că nimic nu poate fi mai frumos decât un Crăciun sărbătorit ca la români: 

la loc de joacă,  să ne placă
cu-n Moşnegel tinerel
cu mobil şi portofel,
cu tortuleţ cu brăduleţ
şi cadouaş pentru profesoraş
...mânaţi măi, că de nu, vă ia mama dracului!

Dragă Moşule (Crăciun sau Nicolae, nu contează, Moş să fii)

Mai e un pic şi ar trebui să dai o tură şi pe la noi. Încă se mai crede în tine şi deci, încă ne ocupăm cu făcutul de liste şi scrisori. Din păcate, te-ai procopsit cu încă un client nehotărât şi pretenţios. Nu ştiu dacă aşa sunt toţi copiii din ziua de azi, dar poţi să crezi că am dus copila în două magazine de jucării şi nu i-a plăcut nimic? Şi nu erau jafuri chinezeşti de la tarabă, erau jucării d-alea scumpele, coloratele şi bibilitele, care apar şi-n reclame la teveu, iar fie-mea a declarat că nimic nu-i place atât de mult încât să merite să te deranjeze (pupe mama pe ea de înţeleaptă!).

Dar stai, asta nu înseamnă că n-are rost să mai vii! Te rog, să nu-mi faci figura, mai ales că a stat vreo două ceasuri ieri să-ţi facă ţie o felicitare! Acum, nu că ar fi rudă cu mine, dar să ştii că Ana chiar are talent la inventat drăcovenii d-astea hand made. Nu intru acum în amănunte, dar vreau să-ţi spun că de adus, trebuie să-i aduci ceva. Din păcate,  nu pot să te ajut cu nicio idee. Dacă o întrebi pe ea, ştie una şi bună: un căţel adevărat. Dacă mă întrebi pe mine, să ştii că încheiem socotelile definitiv dacă bagi potaia în cizmuliţă. Te rog să nu mă provoci, că strig în gura mea cine eşti şi de unde vii!

Şi acum, ca să nu zici că sunt naşpa, ţin să-ţi spun că am încercat să-i dau ceva idei în materie de cadouri, dar n-a prea ţinut figura. Am încercat să-i vâr sub nas şi nişte pliante d-alea şmechere de la supermarketuri, dar nimic. A bâiguit ea ceva cu o păpuşică ce face pe învăţătoarea la vreo 180 lei, dar i-am scos repede gărgăunii din cap. În momentul de faţă am rămas la un joc, dar şi pe ăsta l-a ales mai mult de gura mea. Acum, eu ce să zic, mie mi-a plăcut că e cu întrebări din geografie, cu un glob pământesc, cu chestii d-alea inteligente unde copilul învaţă jucându-se şi ce bine va fi şi ce deştept se va face! Dacă îl găseşti pe undeva, adu-l, că oricum nici ea nu ştie ce vrea. Dacă nu, oi găsi tu ceva de băgat în ghetuţe.

Ei, şi apropo de ghetuţe. Eu de fapt d-aia te deranjez, că vezi tu, ni s-au terminat ghetuţele! Nu mai avem nicio pereche. Ce aveam ne-a rămas mic şi altele noi n-am găsit. Şi să ştii că am căutat. Am scormonit la Viena o după-amiază întreagă, am bătut patru ore Sun Plaza acum două weekenduri şi trei ore Afi-ul şi nimic. Şi pe bune că nu sunt pretenţioasă. Mă mulţumesc cu orice ghetuţă cât de cât călduroasă, cu arici sau cu şiret, din piele sau nu şi musai fără beculeţe care se aprind şi se sting la fiecare călcătură. Nu ştiu dacă m-ai văzut uţupindu-mă printre cutii, nu ştiu dacă ai zărit o blondă congestionată la faţă trăgând frenetic un copil de picioare. Eu eram! Eu eram aia care am încercat, în disperare de cauză, să încalţ dreptul cu 32 şi stângul cu 33, după ce zeci de ghete erau bune la un picior şi mici la celălalt. Şi da, eu eram aia care ţipam şi gesticulam la un copil desculţ şi ascuns pe sub rafturi. 

Aşa că uite ce-ţi propun eu: ştiu că eşti şi tu obosit şi terfelit, că vremurile sunt grele şi pensia mică, dar fără ghete, degeaba vii la noi. N-ai frate unde să laşi cadoul. Înţelegi că baţi drumul degeaba? Aşa că ocupă-te tu de ghete, că eu nu mai pot şi mă duc să cumpăr eu cadou în locul tău. Ce zice, Moşule, te bagi?

Azi dimineaţă, în parcul de lângă casă. Ana mea şi cu prietena ei se dau în leagăn. Sporovăiesc cuminţi pe limba lor. Eu cu mama prietenei stăm pe o bancă şi punem ţara la cale.

La un moment dat, se iscă agitaţie pe alee. Un grup compact de vreo 10 persoane, toate îmbrăcate cu parpalace galbene, înaintează victorios, fluturând nişte pliante electorale.

Vădit mirată de prezenţa intruşilor la locul de joacă, prietena Anei se pune pe ţipat:
- Mamiii, ia uită-te! Au venit omuleţii USL!

Mi-e frică de păsări. Văd în DEX că spaima asta a mea se cheamă (previzibil) ornitofobie: am o fobie puternică de tot ceea ce înseamnă cioc şi gheare. De la distanţă, nu am nimic cu ele. Atâta timp cât fac ce ştiu ele să facă cel mai bine, adică să zboare, pot să le accept în lumea mea. Dar, în momentul în care le văd apropiindu-se pe gheruţele lor cu piele tăbăcită, cu unghiile alea lungi pline de ţărână, cu căutătura lor piezişă şi cu mişcările alea spasmodice din cap când te fixează când cu un ochi, când cu altul, mă ia cu fior.

Recunosc că Hitchcock m-a lovit din plin cu păsăroii lui apucaţi. Aveam vreo 10 ani când am scăpat la filmul ăsta şi o bună perioadă după aceea, mă ascundeam după bunică-mea când venea vreun porumbel la geam. Acuma, pe bune, voi v-aţi uitat mai atent la toate orătăniile astea de pun stăpânire pe oraşele noastre? Să luăm de exemplu ciorile. În copilăria mea, eu nu-mi aduc aminte să fi fost pusă în situaţia de a convieţui cu ele. Pe vremea aia, erau doar porumbei şi vrăbiuţe. Acum, am trecut la bolizi d-ăştia negri şi înaripaţi, ce croncăne ameninţător, ce se lasă să aterizeze pe capotele maşinilor unde se prind a dănţui în ţăcănit de gheruţe şi aruncături de nuci.

Sigur, mai există şi categoria uşoară şi frumos cântătoare de tipul privighetoare, mierlă, cintezoi, sticlete sau canar, dar şi această grupă e inofensivă doar când se manifestă la o creangă distanţă, prin triluri şi acute. În rest, hai să zicem doar aşa: vi s-a întâmplat vreodată să intraţi într-o încăpere unde fâlfâie neobosite felurite păsăruici de-astea drăşălaşe? Mie da, şi vă spun cu mâna pe inimă: sub masca aceea de sufleţel rătăcit cu aripioare şi cioculeţ, există un caracter infect care le face să devină extrem de insistente şi intruzive.

Şi acum, după ce v-am lăsat să intraţi în lumea mea din adâncuri, unde sălăşluieşte Marele Cioc ce sperie copiii şi fugăreşte mamele, să vă spun că Ana, pe când avea vreo trei ani, a decis că ea, când va fi mare, vrea să se facă nici mai mult, nici mai puţin decât cocoş. Ai voştri ce gânduri de viitor aveau?

Ieri am stat acasă. Am fost bonăless, din nişte motive justificate, dar care nu fac obiectul postării de faţă. Aşa că, am profitat să dau o raită prin Cora să cumpăr niscaiva peşte, după care să recuperez una bucată şcoler cu lacrimi curgând pe obraz din pricină de răspuns greşit la Smart. Fie vorba între noi, nici nu ştiu dacă să mă bucur că a greşit şi deci, doamna nu a mai trişat, sau să mă oftic fiindcă ştia răspunsul, dar s-a încurcat.

După ce am reintegrat domiciliul conjugal, am liniştit copila şi am prăjit peştele, ce mă gândesc eu, în naivitatea mea stupidă? Ia să stau să-mi trag şi eu sufletul olecuţă. Naiba m-a pus să încerc să fac asta pe scaunul de la computator. Gling! Un sunet cristalin mă anunţă că am mail. Ţin să fie, ţin să fie? Onor patriei şi partidului, madam preşedinta clasei autopropusă la prima şedinţă cu părinţii ne anunţa că ne dă două ore de gândire pentru a decide dacă vrem să facem serbarea de Crăciun la un loc de joacă, marţi, 11 decembrie, de la ora 18h.

Păi, nu prea vrem. Şi că e prea devreme, prea fără legătură cu Crăciunul şi prea fără legătură cu serbarea. Ea, nu şi nu. Că aşa e trendul acum, că odraslele vor să se joace, că noi putem să ne cunoaştem mai bine. Şi cam cât costă paranghelia asta, întreabă cineva. Eh, o nimica toată, între 70 şi 100 lei de căciulă. What? Eu nu merg, zice mămica. Mi se rupe, zice practic preşedinta, având în vedere că ea o ţinea pe a ei cu trendul şi tradiţia la clasa dnei învăţătoare care, citez, agreează ideea cu locul de joacă.

E momentul în care simte nevoia să intervină mămica nr2, ajutor de nădejde şi câine de pază al învăţătoarei. Şi iată ce ne zice: că să strângem şi nişte bani pentru cadourile profesorilor cu ocazia Crăciunului. Da, da ştiu, mă aşteptam că o să ajungem şi la asta, dar nu mă aşteptam să dau ceva şi pentru dna directoare, domnul director adjunct, profa de engleză, profa de religie şi profu de sport. Şi acum, dragi spectatori, vine şi explicaţia: "Şcoala nu e gratuită; dacă vrem ce e mai bun, trebuie să cotizăm. Doar aşa vor avea parte copiii de cei mai buni profesori în clasa a V", zice mămica. Şi de cei mai cretini părinţi, zic eu.

Vreţi să ştiţi ce a fost la gura mea? Nu, nu cred că vreţi. Mai amuzant este că, cu excepţia a două mame, restul nu vor să mai iasă la joacă cu mine. Sau, dacă o fac, o fac pe furiş, să nu le vadă doamna. Pentru că ea vede şi aude tot, căci altfel cum de ştia azi dimineaţă tot ceea ce am vorbit noi aseară, pe mail?

Dar lasă, că şi noi ştim că aţi trişat la Smartul de mate şi că ţipaţi în clasă! Şi mai ştim şi că, dacă nu sunteţi cuminte, poate nu mai vine Moşul la fel de bogat ca în alţi ani. Vorbesc eu cu el!

Da, sunt cu fundul în sus. O recunosc şi indiferent ce încerc să fac nu reuşesc să mă repun într-o poziţie normală. Aşa că azi, cu voia dumneavoastră, lăsaţi-mă să mă plâng...

pentru că nu mai sunt locuri în tabăra de schi,

pentru că mâine avem concursul Smart şi prevăd un nou şmen,

pentru că doamna ţipă,

pentru că nu i-am găsit Anei ghete de iarnă,

pentru că nu ajung la coafor,

pentru că nu reuşesc să respir ca lumea de vreo două zile,

şi pentru că nu pot să fac minuni să repar dinţii copilei,
mai ales pe cel ce pare să aibă probleme din ce în ce mai serioase la rădăcină.


Şi pentru ca toate acestea să aibă un nume,

le-am spus Ioana cea cu fundu-n sus, cu faţa la perete, cu susul în jos, cu draci pe ea,
Ioana banana, darabana, pana, cana, bomboana...

Se fac 20 de ani de când am terminat liceul. Şi mi se pare că eu sunt tot acolo, aceeaşi. Ce am făcut în tot acest răstimp? Ce am şi nu aveam? O facultate, un job, un soţ, un copil. În rest, aceleaşi kilograme în plus faţă de câte mi-aş dori, acelaşi păr blond pe care mi l-am dorit roşcat, aceeaşi spaimă de schimbare, aceeaşi frică de a mă aventura pe tocuri, aceeaşi carte nescrisă pe hârtie şi scrisă de o mie de ori în cap, aceeaşi frică de a schimba ce se poate schimba. Practic sunt la fel, doar mai bătrână.

Peste 20 de ani, probabil că voi fi nu doar mai bătrână, ci şi mai suferindă. Şi cu siguranţă mai grasă. Şi poate nu la fel de blondă, dar la fel de... la fel.

Şi apoi? Apoi, mă voi trezi într-o zi că tot ce voi mai putea face va fi să scriu o listă cu tot ceea ce nu am apucat să fac. Şi nici nu voi mai apuca. Poate doar să mă vopsesc. Dar nu roşcată, că aş fi caraghioasă. Ci la fel de blondă cum am fost şi acum 20 de ani.

Pentru că tot mă ocup în ultima vreme de problemele de comunicare din învăţământul autohoton, am decis să-mi petrec dimineaţa de astăzi închisă într-o sală de conferinţe de la un hotel de prin Bucureşti. Unde, vreo 60 de oameni (de fapt 58 de femei şi doar 2 bărbaţi) se adunaseră se dezbată despre violenţa îndreptată împotriva copiilor. Acum, ca să nu mă credeţi complet nebună, trebuie să vă spun că prezenţa mea la conferinţă nu a survenit în urma experienţei şcolare a Anei, ci pur şi simplu, m-am dus mânată de datorie şi de faptul că trebuie să fac un reportaj despre subiect.

Nu închideţi încă monitoarele, căci n-am de gând să vă fac un rezumat al discuţiilor. Nu vreau să vă povestesc despre statistici, programe, despre copii bătuţi, traşi de perciuni sau ameninţaţi. Altceva vreau să vă zic. La conferinţa asta au participat psihologi din 6 ţări- de la noi, din Letonia, Polonia, Italia, Spania şi Suedia. În mare lucrurile se desfăşurau cam aşa: venea specialistul, înhăţa microfonul şi începea să spună cât de important a fost acest program european destinat unei educaţii fără violenţă, cât de tare s-au schimbat părinţii care au participat la cursuri, cât de mult sunt afectaţi copiii de bătaie şi ameninţări, cât de greu e să schimbi mentalităţi şi cât de multe eforturi fac autorităţile, dar cum nu reuşesc întotdeauna să obţină rezultate şi blablabla...Aţi înţeles voi ideea. Tocmai când începuse să mă ia somnul şi să mă înnebunească mirosul de pateuri cu brânză pregătite pentru coffee break fix pe masa din spatele meu, iată că vine la microfon cucoana din Suedia. Şi auziţi voi ce zice femeia asta unui auditoriu format masiv din profesori şi educatori din ţărişoara noastră:

- Acest program a fost foarte important pentru noi, fiindcă am aflat că 5% dintre părinţii suedezi s-au manifestat violent faţă de copii. Ori, chiar dacă acest procent e mic în comparaţie cu alte ţări, ne îngrijorează ideea că ne expunem riscului de a primi în societatea noastră un procent, chiar şi mic, de indivizi violenţi!

Nu vreţi să ştiţi continuarea. Am aflat că erau pe punctul să rateze implementarea programului din lipsă de participanţi. Cică au căutat ca disperaţii luni de zile părinţi dornici să participe la cursuri şi care să nu întrebe senini cum adică să-ţi loveşti copilul? Apoi, altă belea. N-au găsit copii care să fi fost loviţi vreodată. Până la urmă, cu chiu cu vai, au găsit un puşti care şi-a adus aminte că are un coleg care a povestit că ta-su l-a strâns de mână mai tare şi l-a durut.

Cum e posibil? Ori oamenii ăştia au mintea, simţurile şi nervii relaxaţi de la atâta frig, ori poate că e de vină un articol de lege care spune că orice persoană care asistă la o manifestare violentă asupra unui minor e obligată să raporteze poliţiei sau serviciilor de protecţie socială. Copiii sunt învăţaţi încă de la grădiniţă că nimeni nu are voie să se poarte urât cu ei şi că au tot sprijinul statului şi tataaam, adulţii care se fac vinovaţi de acte serioase de violenţă asupra copiilor fac puşcărie. Iar cei care dau semne că îşi ies uşor din pepeni, primesc consiliere gratuită. Şi uite aşa, toată lumea e fericită- copiii nu-s bătuţi, profesorii nu ţipă, bunicii nu ameninţă, bonele nu bruschează, iar părinţii sunt zen. Poate că sună plictisitor, dar eu nu am auzit multe lucruri rele despre Suedia. Par fericiţi cu frigul lor cu tot.

Copiii voştri merg la SMART? Hai măi, nu ştiţi ce e ăla? Păi e un concurs pe bani, organizat în şcoli şi unde dai nişte teste destul de nasoale ca să afli cine e cel mai tare din parcare la mate, română, limbi străine şi cultură generală.

Întrebările în sine nu sunt foarte grele, dar formulările sunt destul de alambicate şi majoritatea problemelor sunt de logică, cu mici capcane. Bref, nişte teste unde pentru a lua maximum de puncte, e nevoie de multă atenţie şi de o dimineaţă bună în care să-ţi pice fisa.

Sau, e nevoie doar de o învăţătoare ca a noastră. Cu 30 de ani de experienţă, cu diplomă, cu renume şi cu un palmares impresionant de medalii per clasă. Şi care, din dorinţa de a-şi păstra neştirbită faima, s-a apucat să le dea azi copiilor o mână de ajutor la întrebările mai dificile. Nu vorbesc de citirea enunţului, ci de rezolvarea lui pe tablă. Nu chiar mură-n gură, dar pe aproape.

Dacă nu ar fi fost ajutată, Ana ar fi greşit la o întrebare. Acum o să primească o sută de puncte în cap, dar mi-a zis că îi e ruşine de prietena ei din altă clasă care a făcut totul singură. Şi mie îmi e ruşine. Şi silă. Şi vreau să fac ceva, pentru că altfel, 28 de copii din Bucureşti vor lua pe nedrept 28 de premii.

Ana se uită disperată când la mine, când la caietul de română.
- Am uitat ce am de făcut! spune şi buza de sus începe să-i tremure uşor.

Încă nu zic nimic şi aştept să văd ce propune. Dar ea tace şi lacrimi mari încep să-i curgă pe obraji.
- Ce mă fac acum? se lamentează şi dă să izbucnească în plâns. N-am fost atentă şi acum nu pot să-mi fac tema şi Doamna o să se supere şi eu nu ştiu cum să fac!

Încerc să o îmbărbătez:
- Hai să-i dăm un telefon Marei şi să o întrebăm pe ea, zic.

E momentul în care Ana se prăbuşeşte. Plânge neconsolată şi tot ce reuşesc să înţeleg printre suspine este o frază pe care o repetă la nesfârşit:
- Nu pot mamiiii, că Doamna a zis că nu care cumva să ne întrebăm colegii că ei ne vor spune greşiiiiit şi eu nu vreauuu să o mint pe Doamna mea şi nu vreau nici să râdă ceilalţi de mine că nu am ştiut temaaa!

Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred. De ce ar râde cineva de un copil uituc şi aiurit? De ce i-ar spune greşit intenţionat? Care părinte îşi educă odrasla să facă mişto de cei care au avut o zi mai proastă? Voi aţi face aşa ceva? Sunt sigură că nu! Tot aşa cum sunt sigură că şcoala asta românească ar trebui să înţeleagă că scopul ei este să educe şi nu să terorizeze, să ne înveţe copiii cum să se descurce, unde să caute soluţii şi cum să colaboreze între ei.

Nu înţeleg cum mama dracului nu face nimeni legătura între ce se întâmplă pe piaţa muncii din România şi ce se întâmplă în şcoli. Oare învăţătorii ăştia nu citesc şi ei tratate de psihologie, nu văd şi ei că în lumea civilizată (acolo unde confraţii lor care îşi permit să ameninţe pot fi daţi afară) copiii sunt încurajaţi de mici să gândească, să ştie unde să caute informaţii, să ajute, să se implice şi mai ales să nu râdă ca proştii atunci când un seamăn de-al lor are o problemă?

Nu Ana, nimeni nu o să râdă de tine. Sigur că ai greşit că nu ai fost atentă. Dar, important este să încerci să-ţi repari eroarea. Şi tu ai făcut-o. Şi Mara nu a râs de tine, ci te-a ajutat. Pentru că voi, dragele mele, trăiţi încă într-o lume civilizată construită de părinţi ca noi. O lume pe care ieri, doamna învăţătoare a încercat să o clatine. Nu se face aşa ceva, stimată doamnă! Nu cu un copil! Nu cu al meu!

Iată-ne ajunși și la ultima parte a povestirii "Cu copilul prin Viena". După ce am lălăit-o cu diverse informaţii despre mâncare, vreme, zbor şi cazare, să trecem şi la lucruri practice: ce naiba poţi face cu odrasla pe Strasse? Ca să nu pierdem vremea inutil, m-am gândit să vă fac un top al distracţiilor de care am avut noi parte.

Aşteptând mâncarea la Schnitzelwirt, împreună cu Druken

Locul VI

Pe ultimul loc se află, culmea, Morning Exercice de la Spanish Riding School. Numai numele sună super pompos şi totuşi e un fâs destul de mare şi de scump. Propriu-zis, dai 28 de euro per familie (doi adulţi şi un copchil) şi te uiţi la câţiva cai ce se învârt într-o sală frumoasă de la Hofburg pe muzică de Strauss. Caii sunt superbi, muzica şi ea, interiorul e minunat, dar învârteala durează două ore (noi am rezistat doar una) şi nu se întâmplă nimic. Cică s-ar întâmpla mai mult la performance-ul de mai pe seară, dar acolo biletele sunt absolut exagerat de scumpe. Adică ceva cam la o sută de euro de căciulă.

Locul V

Pe locul doi de la coadă a fost Schmetterlinghaus-ul din Burggarten. Sau, mai pe româneşte Casa cu Fluturi. Pe vremea mea (adică acum vreo zece ani), aici puteai vedea o mini-seră în care zburau nestingheriţi numeroşi fluturi mari şi multicolori, legănaţi de triluri de păsărici ce-şi fâlfâiau aripioarele pe la nasul vizitatorilor. Acum, keine păsărică, au rămas doar vreo 10 fluturi mari şi vii şi vreo 20 morţi, care şi-au dat ultima suflare lipiţi pe geamul ce dă spre grădină.

Locul IV

Locul patru o să vă surprindă, dar la noi a fost Parcul de distracţii de la Prater. E drept că fie-mea e cam fricoasă şi a rămas traumatizată de un mini montagne russe în care s-a dat cu ta-su. Habar nu am de ce s-a speriat, că era super benign, dar deh, ei nu i-a plăcut şi gata. I-a plăcut în schimb în Casa cu surprize unde s-a plimbat prin camera oglinzilor, a trecut pe podul mişcător, a intrat în încăperea cu pereţii strâmbi. In fine, de acolo a ieşit veselă nevoie mare. Ar mai fi vrut să călărească un ponei, dar ar fi trebuit să se descurce singură, fiindcă nu am văzut niciun însoţitor. În rest, erau multe case ale groazei şi multe drăcovenii pentru sinucigaşi.

Ne apropiem vertiginos de primele locuri în topul meu pentru 5 zile la Viena.

Da, ştiu: a trecut weekend-ul şi eu nu am mai dat pe aici, deşi aşa promisesem. Nu aruncaţi cu pietre, chiar am fost ocupată ba cu mama pe la care am trecut sâmbătă că deh, nu apucase să vină la aeroport, ba cu naşul nostru care ne-a chemat la un grătar la el, la ţară. Adevărul e că nimic nu e mai minunat pentru un copil decât să-l ţii o zi întreagă într-o curte cu doi câini şi trei copii, cu tort de fructe şi prăjitură cu glazură.

Apropo de de-ale gurii, v-am rămas datoare cu poveşti despre ce şi unde am mâncat prin Viena. Din acest punct de vedere, capitala fostului imperiu e super child friendly. Adică dă-i unui plod un şniţel uriaş cu cartofi prăjiţi şi fericirea-i gata. Ce trebuie însă să ştiţi înainte de a vă avânta în restaurantele lor este că austriecii ăştia fac o diferenţă uriaşă între şniţelul de porc şi cel de viţel. O diferenţă cam de 7 euro. Noi n-am ştiut şi în prima seară am cerut senini un wiener şniţel, fără să precizăm patrupedul din care vrem să fie preparat. Aşa că au ales ei pentru noi şi ghiciţi spre ce carne s-au orientat? Aşa că am mâncat cu noduri, bodogănind şi înjurând, dar ne-am învăţat lecţia.

Aşadar, zilele următoare am găsit, la recomandarea unor băieţi deştepţi de pe TripAdvisor, un local intim şi central, recunoscut pentru porţiile uriaşe la preţuri mici. Iniţial am cerut două porţii normale şi una pentru kinder. S-a uitat chelnerul cam lung, ne-a măsurat de sus în jos şi de jos în sus, a clătinat din cap şi ne-a întrebat dacă suntem siguri. E prea mult? zic. Mult prea mult! zice. OK, rectificăm: două porţii de adult la trei farfurii. Când au venit, nu au avut loc pe masă. Fiecare porţie cuprindea două hălci de carne făcute pane, plus un castron de cartofi prăjiţi de căciulă. În zadar ne-am luptat cu şniţelul vreo oră, nu am biruit decât o porţie toţi trei. Pe cealaltă am luat-o la pachet şi am folosit-o drept cină. A doua zi, am schimbat cererea: o porţie de adult şi una de copil. De data asta, ne-a rămas doar jumătate din porţia de copil, echivalentul unui şniţel din restaurantele româneşti.

Şi dacă tot vorbim de restaurante, vreau să dărâm un mit. E vorba de celebrul Centimeter de care vorbeşte tot gugălul. Restaurantul e fain, meniul super marfă (mai ales cârnaţii la metru şi bruschetele cu 4 tipuri de brânză băgate la cuptor -- noi am mâncat altceva, dar am tras cu ochiul la masa vecină), ca preţuri e rezonabil, dar... dar... pute! Adică pute rău la ei a fum de ţigară (în condiţiile în care noi suntem fumători, dar era imposibil să vrei să mai faci şi tu fum înăuntru) şi a ceapă prăjită. Atât de rău miroase a ceapă încât odată întorşi în apartament am fost nevoiţi să ne lăsăm hainele afară pe balcon, să-mi spăl sutienul în chiuvetă şi copilul pe cap. Dacă vreţi totuşi să mâncaţi la ei, aşteptaţi să se facă vară şi să-şi deschidă terasa. De stat la terasă, am reuşit doar într-o seară ceva mai călduroasă, când am vrut să omenim copila cu o prăjitură la o cafenea de la poalele Stephansdomului. Prăjitura bună, ciocolata caldă la fel, chelnerul acru şi zgomotul de fond infernal: în loc de clopote, se auzeau urletele belicoase ale unei găşti cu steaguri ce ţipa Allah Akbar chiar pe lângă noi.

Ce ar mai fi de spus despre haleala vieneză? Să vă zic de pildă că Anei i-au plăcut la nebunie wurstii de la gheretele de pe stradă, d-ăia fripţi, serviţi pe carton cu o chiflă şi muştar. Nouă ne-a plăcut ciolanul de porc la rotisor cu hrean de care am beneficiat la un restaurant din Prater. Bun tare şi deloc scump: 12 euro un kg de carne.

Mai ieftin se poate mânca prin restaurantele italieneşti. Pizza bună şi uriaşă cam la 8 euro bucata; pastele, în schimb, cam din conservă, mai ales dacă ştiţi cam cum ar trebui să fie la mama lor acasă. Cu Apfelstrudelul ne-am luat ţeapă. I-am luat Anei unul la Centimeter şi n-avea niciun haz. Era exact un foietaj decongelat ad hoc, cu nişte mere rase vârâte pe grabă şi un spârc de frişcă. Aşa că pentru prăjituri ori vă duceţi la o cafetărie prin centru, ori, mai ieftin, cumpăraţi de la brutării.

Încă un sfat: atenţie la sucurile de fructe pentru cei mici. E drept că noi cu germana nu stăm prea bine, aşa că am dat din cap a aprobare atunci când un chelner m-a întrebat dacă vreau pentru fie-mea suc natural. Copila ceruse de mere. Eu am spus doar să nu fie rece. El a înţeles să-mi aducă două mere stoarse într-un pahar pe care l-a băgat la microunde. Rezultatul a fost o super indigestie cu frisoane şi febră care, din fericire, a cedat la a doua doză de Sumetrolim.

Mâine povestim despre ce am văzut şi ce am ratat. Pun şi poze!

P.S. Uitasem ce nasol e să te scoli dimineaţa la 6h30!

Păi nu e şi ar fi trebuit să ştiu şi eu asta. Iar dacă adaugăm şi vorba aia cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă, atunci era evident că după noiembriele călduros de anul trecut de la Paris, ăsta vienez va fi friguros, noros, ploios şi morocănos. Şi aşa a şi fost. Iar zicerea cum că Viena e frumoasă, indiferent de anotimp, e o abureală. Nu e nimic fain în a te plimba pe străzi cu capul în pământ, cu vântul în faţă, cu umbrela ţinută drept pavăză, trăgând după tine un copil ce miorlăie că îl dor picioarele.

Acum că am stabilit cam cum a fost starea de spirit în acest city break, să o luăm cu începutul. Primo: dacă vreţi să zburaţi la Viena, Austrian-ul e cea mai bună variantă. Luate din timp, cu red ticket, biletele noastre au fost nici 200 de euro în total. Avantajul faţă de o campanie low cost a fost că noi am zburat după cum scria pe bilet, lăsându-i în urmă pe cei de la Fly Niki care aveau probleme cu avionul şi au rămas blocaţi pe aeroport nu se ştie cât.

În ceea ce priveşte cazarea, noi am ales rezervarea de pe wimdu. V-am mai povestit despre ei, acum pot doar să vă spun că a fost cea mai fericită variantă. Vorba cântecului am avut di tăte: dormitor cu pat dublu, canapea extensibilă în sufragerie, chicinetă echipată (inclusiv toaster, filtru pentru cafea, microunde, aragaz, frigider), un balcon numai bun de băut cafeaua, DVD player. Blocul era în buricul târgului, la 2 minute de staţia de metrou, la 1 minut de super marketuri şi vis-a-vis de o pizzerie cu bucătar napolitan şi chelneriţă veselă (în general ăştia de prin fostul imperiu sunt mai serioşi şi mai puțin zâmbitori).

Ia să vedem ce avem până acum: bilete de avion faine, cazare super şi vreme proastă. La toate astea se adaugă şi faptul că multe chestii turistice sunt, fie în aer liber şi deci impracticabile sub ploaie, fie închise începând cu 1 noiembrie. Spre exemplu, turul Schonbrunn-ului destinat copiilor (unde cei mici sunt invitaţi să se îmbrace în costume de epocă şi să înveţe despre eticheta de la Curte) se închisese cu o zi înainte să ajungem noi, tot aşa cum erau închise şi grădinile şi labirintul de la Palat sau Casa Strudelului vienez unde copiii erau învăţaţi să prepare ei înşişi faimoasa prăjitură cu mere. Şi apropo de apfelstrudel, Anei nu i-a plăcut. S-a plimbat cu linguriţa un pic prin el şi a decretat că cel de la cofetăria noastră din colţ e mai bun.

De plimbat prin Viena, merită să o faci per pedes. Asta dacă e frumos afară.  Dar cum nu a fost cazul, ne-am echipat cu multe pass-uri de călătorie ce s-au dovedit în final prea multe şi mai ales inutile. Nu are rost să pierd timpul povestindu-vă despre transportul vienez, găsiţi peste tot informaţii. Şi naturlch că merge brici. Metroul vine când scrie, se duce unde spune, nu întârzie, nu se strică şi costă cam 2 euro o călătorie. Ce merită spus este faptul că, în weekend, copiii sub 15 ani călătoresc gratuit. Eu ştiam că doar duminica e chestia asta, dar se pare că e vorba de absolut tot weekend-ul. În plus, există un abonament numit Viena Card la 20 de euro de căciulă cu care poți merge 72 de ore cu toate mijloacele de transport, cu care ai și niscaiva discount- uri la muzee şi concerte şi cu care poţi plimba gratuit copilul. Problema e că noi nu am ajuns să-l folosim la capacitate maximă din motive de noiembrie ploios şi atracţii închise şi deci, cred că ieşeam mai ieftin cu un abonament simplu pentru 3 zile, fără cupoane de reducere la fel de fel de trăznăi.

Cam asta ar fi pentru început. Sigur că există şi o continuare cu ce am văzut şi alta cu ce, unde şi cât am mâncat, sigur că avem şi ceva poze, dar mai am două zile de stat acasă şi trebuie să mi le umplu cumva.  Staţi pe aproape!

Ne-am întors. Să tot fie vreo două ore de când am intrat în casă, ne-am repezit la frigider, am scos borcanul de zacuscă de la mama şi l-am golit pe jumătate.

Ştiu că vreţi să vă povestesc cum a fost, ce am făcut, pe unde am umblat. Dar sângele meu ardelenesc, moştenire de la mama, mă face să nu mă grăbesc prea tare. Staţi şi voi un pic să-mi trag sufletul, să şed un pic, să-mi desfac valiza şi abia apoi ne apucam de spus poveşti, că avem ce depăna.

Vă aştept mâine!

P.S: Mi-am luat pardesiu! (trebuia să vă spun, nu puteam să mai ţin în mine până mâine)

În timp ce tot Internetul a vuit de povestea cu învăţătoarea nebună şi sadică, a noastră a început să devină pe zi ce trece mai de gaşcă. Ieri a făcut prima glumă în timpul orei, iar azi s-a întrecut pe sine. A organizat petrecere de Halloween şi de sfârşit de octombrie. Cică s-ar fi vorbit cu o mamă din comitetul de părinţi (Doamne, ce-mi place formularea asta!) şi împreună au decis să le facă copiilor o surpriză- prăjituri, sucuri, muzică şi măşti.

Acum, poate că sunt eu cârcotaşă de felul meu, dar ideea asta mi s-a părut super faină!
În orice caz, de când doamna Veronica Bereandă a făcut ocolul Netului, blogosferei şi canalelor de ştiri cu ale sale ameninţări şi vorbe de duh, parcă s-a schimbat ceva în atitudinea tuturor învăţătorilor. Îmi imaginez cum au fost cu toţii chemaţi în biroul directorului unde, pe un ton grav, au fost anunţaţi să aibă grijă ce fac şi ce spun că rahaţii ăştia de intelectuali şi-au cam luat nasul la purtare şi încep să se revolte. Şi bine fac! Fiindcă noi azi am avut petrecere!

Vacanţă plăcută vă urez! Dacă pot, dau de veste şi zilele viitoare. Dacă nu, ne auzim weekendul viitor cu poveşti din Österreich. Mă rog, doar din Viena, dar îmi place cum sună!

Ieri vă întrebam pe voi ce faceţi cu Halloweenul de anul ăsta. Azi vă spun ce vom face noi. Personal, manifestările comico- morbide ale acestei sărbători mă lasă destul de rece. Ca şi faza cu scobitul dovlecilor şi cu costumatul copilului. Dar, vorba aia, dacă e ordin cu plăcere şi cum pentru Ana orice ocazie de-a se învârti de o distracţie e binevenită, atunci m-am conformat şi i-am făcut program. E drept că e la o zi după Halloweenul propriu-zis, dar important e că avem ştrudel cu dovleac, suc de portocale şi pe vecina Mara care ne va primi diseară la ea. Şi acolo are o cameră cu un pat suspendat şi sub pat, un maldăr de cutii pline ochi cu jucării. Şi ce bine că mergem noi la ea şi că nu am de strâns după ce se termină cu Halloweenul ăsta!

Şi pentru că şcoala românească se vrea cool şi prietenă cu toţi cei ce doresc să-şi facă reclamă prin intermediul ei, iată că fie-mea a primit ieri, în clasă, o invitaţie la un bal de Halloween organizat de cei de la Shakespeare School. Petrecerea e gratuită şi e doar pentru copiii ce nu merg la cursurile lor de limbi străine! Dar care poate vor vrea să meargă după ce se vor juca de-a vampirul prin sediul lor din Dorobanţi!

Noi nu vrem, pentru că plecăm. Am anunţat şi odrasla despre felul în care ne-am gândit noi să-i omorâm timpul pe strasse. A sunat cam aşa:
- Mâncăm strudele cu mere şi cremă de vanilie
- Băgăm sniţele şi beri (pentru noi) şi apfelsaft pentru ea
- Dăm o raită la Zoo şi prin centru
- Mergem la Spanish Riding School să vedem lipiţanii
- Şi ne căutăm ghete de iarnă

Dacă aveţi alte sugestii, turnaţi aici. Orice idee e binevenită! Sâmbătă decolăm!

De mâncare bio, am auzit. Ba chiar am mai şi cumpărat diverse, gen iaurt sau lapte. Nu am ajuns să găsesc nimic din gama aia de mezeluri naturale de la CrisTim. Am ajuns însă să cumpăr fructe şi legume mai puţin cosmetizate, după ce fie-mea a rămas roşie pe palme de la un gogoşar de toată frumuseţea.

Cosmetice bio nu folosesc. Deşi poate ar trebui, dar nu ştiu de unde să cumpăr şi ce am văzut prin oraş sunt al dracului de scumpe. Am trecut-o însă pe Ana pe şampon şi gel de duş bio cu "calendula suta la suta". I-am luat şi soţului un deodorant fără parabeni şi uite aşa am dat un nou suflu bio şi trendy întregii familii.

Dar ştiţi ce au fain ăştia cu bio? Haine pentru copii. Nu vreau să vă povestesc acum despre cât de bumbac e bumbacul organic şi cât de organic e organicul şi de bumbac bumbacul. Vreau doar să vă spun că ăştia mici cu pielea fină nu mai transpiră, nu se mai irită, nu-i mai mănâncă, nu mai trag de ciorapi şi de bluze. Şi vreau să vă spun că hainele astea arată super marfă. Asta n-are legătură cu bioul, ci cu faptul că sunt fabricate în ţări unde fetiţele nu sunt îmbrăcate ca nişte ştorfete de la vârste foarte fragede, iar băieţeii nu trebuie să poarte musai haine cu scrisuri.

Şi acum e momentul în care bag reclama. Nu e d-aia comercială, e d-aia pe prietenie. Nu ştiu dacă o ştiţi pe Ileana de la Napati. Tocmai mi-a dat sms că astăzi se joacă de-a Halloweenul organic. Alungă preţurile de speriat şi bagă altele cu reducere. Dacă sunteţi din Bucureşti, eu zic să daţi o fugă. E şi frumos afară, e şi lângă Parcul Circului unde aveţi locuri de joacă pentru cel mic şi e şi o ocazie să vă îmbracaţi odrasla într-o rochiţă ca asta, de exemplu.

- Mama, data viitoare când mă iei de la şcoală, vreau să ţi-l prezint pe colegul meu de bancă!

Hm, deci cam aşa începe, mă gândesc şi apoi, ca să mă dau rotundă zic:
- Pe Alex Buicănescu?
- Păi da, ţi-am tot povestit despre el.

Adevărul e că fie-mea e super guralivă şi dă tot afară din casă. Spre deosebire de alţi părinţi ce trebuie să scoată cu forcepsul câte ceva din gura copiilor, eu nu ştiu cum să o mai opresc pe a mea. Ana spune tot: şi acasă şi în lume. Ştiu deja cum se numesc toţi colegii, ce meserii au părinţii, cine cu cine s-a mai bătut, cine vorbeşte urât, cu ce a avut pacheţelul vecina de la scara A, cât de tare s-a enervat doamna, de ce  Sf. Mucenic Dimitrie e mucenic, ce mai face soțul bonei, cu cine a vorbit la telefon maică-mea şi multe alte chestii. Asta e partea bună. Partea proastă e ca şi lumea ştie ce se întâmplă la noi în viaţă. Sigur că i-am spus să fie mai rezervată, sigur că i-am povestit despre discreţie, dar nu ştiu cât a înţeles după ce m-am trezit că s-a apucat să spună tuturor din clasă că la noi acasă e rost de vizite şi petreceri, doar "să ştie şi mama înainte".

Aşadar, de colegul Alex am tot auzind vorbindu-se. Alex Buicănescu în sus, Alex Buicănescu în jos. Ia uite ce a mai zis Alex şi ce mi-a dat Alex. Normal că am vrut şi eu să-l cunosc, mai ales dacă aşa a vrut fata.

Mă duc să o iau de la şcoala şi o văd târând după ea un băieţel durduliu, cu privirea în pământ. Se postează victorioasă în faţa mea şi zice, arătând către prada masculină:
-Ţi-l prezint pe colegul meu de bancă, Alex Buicănescu!
- Îmi pare bine, Alex, zic şi eu.
- Şi mie doamnă, dar nu ştiu de ce Ana îmi tot zice Alex, că pe mine mă cheamă Tudor.

Noroc că au doar 7 ani. Nu vreau să-mi imaginez aceeaşi fază peste vreo 5 ani.

Nu ştiu să vă spun de unde dorinţa asta a mea de-a fi tot timpul izmană pe călător. Nu mă trag din neam de nomazi, nu am fost trambalată în fragedă pruncie pe diverse meleaguri, nu am agenţie de turism şi nici vreo rudă în domeniu. La prima vedere, ar trebui să fiu un om normal care visează la două vacanţe decente pe an şi care, în rest, se plânge de lipsa de bani şi de perspective.

De plâns, mă plâng, de visat, visez. Şi totuşi, există, vorba francezului, un je ne sais quoi care mă face să am nevoie în permanenţă de perspectiva unei evadări. Nu e snobism, nu e dorinţa de a bate magazinele şi de a vizita monumente. Nu e nici măcar dorinţa de a descoperi locuri noi şi de a mă bucura că pot vedea lumea. E, dacă vreţi, bucuria de a mă juca pentru câteva zile, de-a trăitul în altă lume. Pentru că exact asta facem noi- închiriem un apartament de pe Net, ne ducem dimineaţa şi cumpărăm cornuri calde de la brutăria din colţ, ne plimbăm pe străzi, ne zgâim la vitrine, ne ducem în parcuri, mâncăm un sandvici pe treptele vreunei catedrale, facem poze şi cel mai important, avem timp. Mult timp doar pentru noi trei. Timp bun şi frumos. Timp să povestim, să râdem cu poftă, să ne luăm copilul în braţe, să nu ne gândim la nimic, să nu ne facem griji, să dormim bine, să nu ne necăjim, să nu ne enervăm, să nu ne îngrijorăm. Câteva zile în care ducă-se şi problemele şi socotelile şi şcoala şi jobul şi întreţinerea şi benzina şi mâncarea şi învăţătoarea şi analizele şi bona şi cauciucurile de iarnă şi facturile şi oboseala şi dentistul şi tot şi tot şi tot.

Înainte să duc copilul la Paris, anul trecut, mă gândeam că poate e prea mică pentru a începe să batem lumea cu ea. Experienţa pariziană a demonstrat însă altceva. Şi anume că Ana a început să fie prea mare pentru a o lăsa în urmă, pentru a mai putea pleca fără ea. Şi nu pentru că e la vârsta la care să înceapă să se bucure de frumuseţea altor locuri, de monumente sau mai ştiu eu ce. Ci pentru că e la vârsta la care gustă din plin bucuria aventurii cu mama şi cu tata. Iar noi suntem la vârsta la care avem nevoie ca de aer să o simţim încă aproape, încă a noastră. Iar dacă putem să parfumăm toată această trăire cu miros de cornuri calde, cu faţade frumoase, cu clopote de catedrale şi cu oameni zâmbitori şi relaxaţi, de ce nu?

Sâmbătă plecăm la Viena. 5 zile. Ana nu ştie încă nimic. E surpriză!

Pentru că am văzut că de vreo două zile se poartă muzica, pe la Mara pe-acasă şi discuţiile fără perdea, pe la Ada prin baie, m-am gândit să le combin pentru voi şi să vedem ce-o să iasă. Sau ce-mi imaginez eu că o să iasă.

Gândiţi-vă aşadar că după ce o viaţă întreagă v-aţi spetit muncind să ţineţi odrasla la şcoală, să-i plătiţi ore de pian şi de engleză, v-aţi consumat nervos zi de zi, v-aţi dat de ceasul morţii să-i cumpăraţi de toate, ea, puşlamaua, se decide într-o dimineaţă să se radă pe juma' de cap şi pe cealaltă să-şi facă nişte codiţe soioase, se înhăitează cu prietena cea mai bună care se dă mare că ea, cică, cântă la chitară şi pleacă, trântindu-vă uşa în nas. Ba unde mai pui că, rebelă şi tembelă, îşi trage pe lângă ea şi doi hăndrălăi de bat tam-tam-ul în capul vecinilor şi care slinoşi şi jerpeliţi ţi-o ameţesc în aburi de alcool şi fum de marihuana cum vor cuceri ei lumea cu  muzica lor.

Buun. Şi acum că v-am făcut să vă gândiţi cu groază la viitor, ia să vedeţi ce bine le zic ăştia 4 care arată de parcă ar fi abandonat şcoală, familie, casă şi orice urmă de viaţă onorabilă. (Probabil că nu e aşa, dar e vineri dimineaţă şi mi-e frig şi mi-e somn şi am chef să beau cafea şi să fumez o ţigară şi să vină weekendul şi să fie soare şi vacanţă şi...in fine, am chef să fabulez).

Draga mea,

Ştiu că uneori sunt pisăloagă şi mă enervez pe tine. Ştiu că poate îţi par nedreaptă şi poate că uneori m-ai vrea doar veselă şi tânără şi fără dureri de genunchi. Ştiu că, în sinea ta, te superi atunci când te trimit să te mai speli încă o dată pe dinţi şi te chem la masă exact când îţi începe desenul preferat.

Ştiu, după buza lăsată în jos, că nu-ţi convine nici când trebuie să te culci la 9 seara şi nici când trebuie să faci lecţii şi ştiu că ai vrea să stau în fiecare weekend cu tine acasă, să facem prăjituri şi să dansam de nebune.

Ştiu că te necăjeşti când râd de bretonul tău ciumpăvit, ştiu că urăşti să-ţi tai unghiile de la picioare şi că nu suporţi să-ţi spun de mai multe ori acelaşi lucru. Ştiu că nu înţelegi întotdeauna de ce mă răstesc la tine, ştiu că nu pricepi cum de am dreptate aşa de des, ştiu că e greu să fii mic şi să începi să creşti mare.

Dar vreau să ştii că nici mie nu mi-e uşor. Şi vreau să ştii că de dimineaţă m-am simţit tristă când colega ta, Mara, l-a pupat pe bunicul ei la plecare şi tu nu m-ai pupat pe mine. Probabil că ai uitat, sau erai prea grăbită să ajungi în clasă. Probabil. Dar eu m-am simţit tristă. Şi foarte singură.

Şi ce dacă şi-a tuns singură bretonul de arată ca un paj nebun? Şi ce dacă ieri şi-a lins degetele de dulceaţă, fără să se spele pe mâini? Şi ce dacă scapă telecomanda pe jos şi nu vrea să stea de mână cu bona, pe stradă? Şi ce dacă e dezordonată şi rebelă? Poate că aşa e ea.

Dar cum să n-o iubeşti când vine acasă cu o sută de puncte în cap luate la concursul Voinicelul? Acum nu fiţi şi voi cârcotaşi- ştiu că e un concurs plătit şi foarte simplu, dar a fost primul din viaţa ei, a fost de mate şi de română, a durat o oră şi a cerut multă atenţie.

Şi ea, ea asta fără de breton, ea asta aiurită şi obraznică, ea asta care mă face uneori să ţip, deşi nu vreau, ea, asta pe care o iubesc în fiecare clipă, ei bine, ea a luat o sută de puncte. Şi m-a făcut mândră! Şi mai mândră decât eram!

Lucrurile se întâmplă cam aşa - să zicem că ea se joacă cu telecomanda. Eu o rog să nu mai stea tot timpul cu ea în mână şi să nu mai ţăcăne cu ea de masă. O lasă o secundă, după care o ia din nou. Eu mă uit urât la ea. Ea o scapă pe jos. Bateriile sar în toate părţile. Ea zice că nu-i nimic, că uite că merge încă. Peste douăzeci de minute, fix aceeaşi poveste. Şi tot aşa, până când telecomanda noastră nu mai funcţionează decât după rugăminţi şi lovituri repetate de canapea. Acum e momentul în care eu explodez.

Ţip la ea, îi iau telecomanda din mână, îi spun că nu mai are ce să umble cu ea never and ever (în timp ce spun asta, îmi dau singură seama cât sunt de absurdă şi ce voce fioroasă pot avea), ea se face mică, mai mică decât este, se refugiază la ea în cameră şi eu rămân singură şi furioasă că nu reuşesc să-mi controlez nervii. Cum să fac să nu mai ridic vocea? Să nu mă mai enervez? Şi de fapt, ce mă nemulţumeşte pe mine?

În copilărie, am fost foarte apropiată de tatăl meu. Probabil că am fi fost şi acum inseparabili, dacă nu s-ar fi prăpădit când eu aveam 17 ani. Cu tata, era însă o problemă- temperamentul lui coleric. Când se supăra, se supăra prea tare şi punea la suflet toate prostiile din jur. Pentru el, orice eroare, orice scăpare căpăta un aer apocaliptic. În plus, se manifesta foarte vizibil, chiar teatral. Ţin minte când m-a prins profa de biologie că am copiat la  o lucrare şi mi-a spus că va trebui să aibă o discuţie cu ai mei. M-am dus atunci acasă şi am recunoscut că am vrut şi eu să văd cum e să copiezi. A fost momentul în care tata a înnebunit. În două minute, eram strivită de o tiradă în care era evident că în viitor mă va mânca puşcăria, că aşa au început şi infractorii ce zac după gratii, că gestul meu era o evidentă formă de hoţie, bref, eram pierdută pe veci!

Ori exact genul ăsta de manifestare colerică l-am moştenit şi eu. Pur şi simplu, simt cum mă ia valul şi nu mă mai pot opri. Ajung să mă lansez în nişte discursuri de câte un sfert de oră şi nu mă las până ce victima nu este complet redusă la tăcere. Problema majoră este faptul că în astfel de momente mă urăsc de moarte. Nu vreau să fiu aşa, de fapt, în sinea mea, nici nu sunt aşa. Doar că ajung să mă manifest prea zgomotos. Prea mă leg de toate, prea vreau ca cei din familia mea să aprecieze tot ceea ce fac, prea îmi doresc ca toate să se rezolve instantaneu, prea bodogăn cu voce tare. Şi după aceea, prea sufăr în tăcere că sunt o persoană egoistă şi neplăcută şi voi sfârşi singură, într-un azil.

Sună tragic, dar nu e imposibil. Peste câţiva ani, voi fi mama unei adolescente care nu va dori să fiu bătută la cap, care nu va vrea să-mi facă pe plac, care se va răsti şi se va răzvrăti, care va fi obraznică şi secretoasă, care mă va urî şi se va lupta cu mine. Ştiu asta şi nu ştiu cum să fac să am puterea să aştept să treacă fără să spun lucruri pe care sigur le voi regreta. Poate că o să-i propun să-mi citească blogul!

Nu ştiu cum să tac. Pur şi simplu nu ştiu. Şi chiar vreau să o fac, chiar vreau să-mi pot iubi copilul pentru ce este el şi pentru cum este el, nu pentru că e al meu. Şi chiar îl iubesc pentru ce este el, dar prea îl vreau perfect şi prea îl critic pentru orice scăpare. N-aş putea să mă supăr şi eu în tăcere? Oare de ce sunt aşa? Că probleme de tiroidă, nu am.

Voi cum faceţi la nervi?

Cică s-au distrat, cică s-au dat cu tiroliana, cică au călărit nişte ponei, cică au mâncat ciorbiţă şi grătar şi cică pe la şase jumătate sunt înapoi la şcoală.
Asta am aflat pe mail de la ceilalți părinţi care, ca şi mine, aşteaptă să-şi recupereze plozii din prima excursie cu şcoala.

Mai sunt deci cam trei ore până să o pot strânge în braţe, să o măsor din cap până-n picioare, să o controlez cât de transpirată este şi câte şerveţele a consumat pentru a scăpa de mucii rebeli de la ultima răceală.

Am profit de excursia asta şi mi-am luat o zi liberă. Cu totul. M-am dezbrăcat de veşmintele de mamă, soţie,  femeie la curăţenie, bucătăreasă, salahor şi om al muncii şi am hotărât să fac ceva ce nu mai făcusem cam de mult. Să ajung la cosmetică. Să mă jumulească Daniela mea, că eu m-am săturat să mă tot jumulesc de una singură, chinuindu-mă în nişte poziţii demne de un yogin experimentat.

Dacă mi-ar fi şi venit măcar una din nenumăratele perechi de pantofi pe care le-am probat astăzi în cele câteva ore de libertate, aş fi fost acum în extaz. Din păcate, ba mi-erau mici, ba largi, ba prea cu toc, ba fără, ba aia, ba ailaltă. Şi acum, că am şi eu picioare de arătat la lume, chiar mi-ar fi prins bine să le pot încălţa şi cu altceva decât cu pantofii mei de parc.

Dar, n-a fost să fie. Las' să vină copila cu bine acasă, că restul se rezolvă. Mă duc să-mi repun veșmintele de bucătăreasă şi să pornesc o varză călită. În trei ore, sper să fie gata!

Ştiam că se va  întâmpla. Nu ştiam când, dar eram sigură că în curând. Nu credeam însă că ziua cu pricina avea să fie chiar cea de azi. Deşi semne erau. Îşi anunţase venirea încă de săptămâna trecută, de când mai mult nu am dormit decât am dormit din cauza crizelor de tuse ale Anei. A fost apoi şi weekendul, atât de obositor fără somnul de după-amiază, cu alergături la Mall, cu brioşe şi jocuri, cu filme, pizza şi mulţi muci la nasul copilei.

A venit apoi ziua de luni şi deja tot corpul meu dădea semne că inevitabilul se apropie. Îmi simţeam picioarele grele, inima îmi bătea în gât făcând să pulseze carotida şi o stare de ameţeală mă înghiţea încet-încet pe dinăuntru.

Ieri, pur şi simplu aveam senzaţia că mă uit la mine de undeva, din exterior. Parcă doar aşa puteam să stau şi eu tolănită într-un fotoliu, cu o carte în mână (culmea, chiar citesc una acum, dar doar în metrou şi autobuz) şi să mai aţipesc din când în când legănată de sunetele de bormaşină ale vecinilor, claxoanele isterice ale şoferilor şi lătrăturile demente ale colocatarilor blănoşi.

Aseară, m-am aruncat într-un taxi la ora 21 să ajung şi eu odată acasă după o tură de după-amiază la mine în redacţie. Nimic de invidiat în a începe lucrul abia la 15, mai ales după o dimineaţă care s-a lăsat cu un dat cu aspiratorul, un şters de praf şi un curăţat în baie, plus nişte pulpe de pui în sos de miere şi usturoi cu o garnitură de fasole la cuptor cu roşii şi ardei.

Bref, aseară la ora zece ar fi trebui să-mi fie clar că momentul venise şi că urma să se întâmple cât de curând. Şi unde mai pui că începusem să am şi simptome destul de evidente de răceală. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar totul, absolut totul din jur mă avertiza, parcă întreg universul urla din toţi rărunchii: Ioanaaaaaa! Veeeezi că a venit clipaaaaa! Clipaaaa în care ceasul o să suneeee şi tu o să te întooorci pe partea cealaltăăăă!

Şi aşa s-a întâmplat. Dimineaţă, am ratat prima oră de şcoală a Anei. Noroc că era de sport.

Cu asta mă lupt mai nou. Că Ana este influenţabilă, ca orice muiere care se respectă, înţeleg şi accept. Cu greu, dar accept. Însă nu ştiu cum să gestionez situaţiile în care noi două vorbim ceva, iar ea face altceva. Ceva ce vine să calce în picioare toate explicaţiile mele logice, de bun simţ, spuse şi răs-spuse pe un ton cald şi matern. Nu i-am cerut niciodată să mă asculte orbeşte, ba mai mult, i-am spus că şi părinţii se pot înşela uneori şi pot exagera. Tot ceea ce i-am pretins a fost dacă nu eşti de acord cu ce te rugăm noi, spune-ne! Nu te apuca să faci după capul tău, fiindcă poţi păţi ceva!

Ei şi acum intervine problema. De la o vreme, să tot fie de câteva luni, Ana a început să facă exact pe dos de cum îi spun.
- Nu sări în lift, măi mamă, că şi aşa e şubred!
Şi ea ce face? Sare ca un cangur dezlănţuit sub ochii mei îngroziţi.
 - Nu mai fugi cu mingea între picioare pe pantă, că şi un sportiv se poate împiedica!
Iar ea se uită la mine, dă din cap afirmativ şi continuă să facă cum ştie ea mai bine.

Pot să înţeleg că poate sună a pisălogeală maternă. Pot să accept că spus zilnic, genul ăsta de refren ajunge să fie enervant şi numai bun de călcat în picioare. Dar nu pot să mă liniştesc, gândindu-mă că fie-mea începe să facă numai cum o taie capul, fără să-i pese că noi vorbiserăm altceva, fără să-şi dea seama că riscă să-şi facă singură rău. Şi mai ales fără să realizeze că încrederea mea în ea începe să pălească. Sigur că i-am spus şi asta, sigur că i-am explicat cât de important este să poţi conta pe cineva în viaţă, sigur că am avut grijă să nu o mint şi să nu o păcălesc, sigur că mi-am ţinut promisiunile... şi totuşi, ce se întâmplă?

Poate că e doar o etapă. Poate că şcoala o face să se simtă mare şi independentă. Dar, nu mai departe de azi, a mai făcut o prostie. Vă povesteam că de vreo câteva zile behăie noapte de noapte. Nu e nimic grav, nu are febră, nu are tonus prost, are însă o viroză ce ne dă de furcă. Aşa că am rugat-o să nu facă sport săptămâna asta. Mai ales că vineri ar trebui să plece cu şcoala în excursie. I-am scris chiar un bilet profesorului prin care îi ceream să o lase să stea pe bancă. Şi dom'şoara mea ce face? Ia biletul, i-l dă profului, după care îi spune că se simte bine şi vrea şi ea să participe la proba de sărituri. Scurt, fără să i se pare important că eu stăteam liniştită la birou, ştiind-o potolită şi la adăpost de transpiraţie.

Oare chiar nu înţelege cât de important este să facă ceea ce vorbim şi ceea ce promite altora, în general? Nu cred că nu-i pasă, fiindcă acum e disperată şi plânsă toată după ce i-am spus că încrederea mea în ea a început să se topească. Dacă i-aş fi făcut şi eu vreodată aşa ceva, aş fi înţeles de unde această nepăsare sau ce o fi. Dar nu e cazul. Ba chiar pot spune că am fost atât de disperaţi să nu o amăgim vreodată, încât am ajuns să ne dăm de multe ori peste cap pentru a putea să ne ţinem de cuvânt.

Şi totuşi, ceva se întâmplă. Dacă o întreb pe ea, se mulţumeşte să-şi ceară scuze şi să spună că nu şi-a dat seama. Oare chiar nu-şi dă? Oare nu-i pasă? Oare are nevoie de mai multă libertate? Oare îmi fac prea multe griji? Oare îmi doresc prea mult de la relaţia cu copilul meu?

Şi totuşi, există copii care nu-şi mint părinţii. Eu am fost unul dintre ei. Am 37 de ani şi nu mi-am minţit mama niciodată.

La început, a stat în ultima bancă, lângă Mara, vecinica noastră de la 6. O blondă cu ochi albaştri şi cu chef de vorbă. Apoi, doamna a făcut mutări şi permutări şi Ana a ajuns o bancă mai în faţă, lângă Alex.

- Alex şi mai cum?
- Buicănescu, zice ea pe un ton foarte important. E un băieţel cu două stilouri.

- Şi Mara?
- Stă în spate, lângă cealaltă Mara. Pe care o cheamă Pădure, hăhăhă!

Avem deci două Mare şi un Alex.
- Şi mai e un Alex, zice. Ăla care bate!

Mai avem o Eva pe care o cunoaştem din parc, o Ilinca blondă cu o soră mare, o Rianna cu doi de n, o Teodora, colegă de British.

- Avem şi un băieţel pe care îl cheamă Chelaru. Eu îi spun Chelaru- Ochelaru, deşi vede bine. Şi ştii, am două colege ca Stan şi Bran.
- Cum adică?
- Le cheamă Mincă şi Dincă.

Se mai adaugă o Alexia cu cizme faine, de la Zara şi două codiţe împletite, un Ştefan blond şi vorbăreţ şi preferatul meu: un Luca frumuşel de pică.

- Şi mai e şi Iulia! E cea mai deşteaptă din clasă. Şi cea mai înaltă! zice.
Să-i spun oare că e fata secretarei?

Mai avem o Maia, cu părinţii cei mai cool care îi pun multe dulciuri la pachet şi de astăzi, am adăugat pe listă o Andreea.

- Asta ce face?
- Strânge copiii de gât, în pauză!

Deci o avem şi pe ea, dar nu o iubim.

În total sunt 28.  Mai vorbim noi despre ei. Când o să ajungem să-i cunoaştem mai bine. Asta dacă nu o să-i omoare Andreea în pauză.

Am rămas desculţă. OK, exagerez puţin, cât îi stă bine unei femei rămase cu o singură pereche de încălţări de ploaie. Şi alea maro.

Aşa că ieri, am luat copila de o aripă şi ne-am dus ca fetele, la Mall. După ce am dat târcoale de vreo două ori prin faţa vitrinelor de la Zara, m-am hotărât că nu e de nasul nostru şi am intrat la Deichman. Aici, dau peste o pereche de cizme pentru infantă, şi ea la fel de descălţată ca mă-sa. Cizmele - negre, lungi, căptuşite şi numai bune pentru şcoală. Preţ, 99 lei. Ia pune-le fată în picioare, să văd cum îţi vin! Vin! zice Ana şi tropăie zglobie până la scaunul din faţa televizorului cu desene. OK, hai să mai aruncăm un ochi şi vis-a-vis la Leonardo şi dacă nu găsim nimic, le luăm pe astea!

Am luat cutia cu cizme, am dosit-o într-un raft şi am tras copilul de o aripă afară din magazin. Nu ştiu dacă aţi remarcat şi voi, dar în magazinele cu încălţăminte atmosfera e întotdeauna apăsătoare. Cel puţin partea destinată copiilor se face remarcată prin urlete, sudălmi şi crize de nervi. Oare ce naiba ne apucă de odată ajunşi în faţa cutiilor cu pantofi pentru copii o luăm literalmente razna? Peste tot nu vezi decât feţe asudate şi înroşite de efortul de a împinge picioare mici în pantofi rigizi, peste tot se aud ţipete ascuţite de protest şi reacţii de genul: ei să vezi tu dacă nu te las descălţat în iarna asta!

In fine, revenind la ghetele mele, căci pentru mine ne-am dus la Mall, am bănănăit vreo câteva ore bune prin diverse magazine şi într-un final, ne-am ales cu cizmele cele negre pentru Ana, dresuri groase gri simple şi gri cu buline, ghiciţi pentru cine, o plimbare cu o vacă plutitoare pe un lac artificial, un prânz în oraş şi un şampon.

Şi iată-ne la trei după amiaza, stoarse de alergătură, pe culoarul central ce ne ducea către ieşire.
- Mamaaa, eu nu vreau să plec!
- Dar ce vrei, mamă?
- Păi vreau să-mi cumperi şi mie ceva!
Mă uit la ea, mă uit la cumpărături, mă uit încă o dată la ea:
- Ana, ai luat-o razna? Păi nu sunt toate pentru tine?

Mă săgeată cu o privire de gheaţă.
- Nu, astea sunt pentru tine, tu le-ai vrut. Eu nu ţi le-am cerut.

Traiul într-o ţară ca a noastră ne-a obişnuit deja cu faptul că nimic nu e sigur. Regulile se schimbă, ceea ce ieri era valabil, mâine poate deveni utopie, lucrurile învăţate trebuie date prea des uitării şi, în general, trebuie să trăim cu simţurile încordate, gata de atac, gata să ne batem pentru orice lucru care în alte părţi ne este dat, oferit, asigurat şi de obicei garantat.

Clipa în care devii părinte într-o ţară ca a noastră este cea în care îţi pierzi liniştea. Sigur, nu trăim în Irak sau în Iran, aşa că avem dreptul să ne bucurăm de soare şi de pace, dar nu avem dreptul să ne relaxăm şi să ne mulţumim cu viaţa noastră şi cu ceea ce am învăţat să facem. Ca părinte trăitor în România trebuie să rămâi vigilent. Am simţit-o pe propria-mi piele cu Ana, atunci când, după vaccinul de 2 luni, făcut la policlinică, copila mea a început să aibă striuri de sânge în fecale. Pediatra mi-a zis că n-are legătură cu vaccinul, m-a trimis să-i fac o coprocultură, cu sondă introdusă în anus. Apoi să-i dau VitK, chipurile ar fi avut o problemă cu coagularea. Apoi...apoi am căutat săptămâni în şir pe net şi am descoperit că acel vaccin dat pe gură bebeluşilor de la noi a fost interzis de câţiva ani în UE după ce mai mulţi sugari au avut semne de hemoragie de la el. Nu grav, dar suficient cât să le afecteze sistemul digestiv.

Am sunat pediatrul, i-am povestit ce am aflat şi mi s-a spus că citesc prea mult. Aşa sunt eu, nu mă mulţumesc cu un dat din umeri şi cu un " şi ce vreţi să fac eu acum?". Nu mă poți opri să întreb, dacă nu mi-e clar ce se întâmplă. Nu-mi poți închide gura, dacă cred că am dreptate. Şi dacă în plus e vorba de copilul meu, e bine să te dai la o parte din calea mea căci nu ştiu de ce sunt în stare.

Doar că acum nu am cu cine să mă bat. Nu s-a întâmplat nimic grav, dar trăiesc o dilemă, una din multele pe cale ajungem să le trăim doar pentru că locuim într-o ţară ca a noastră.
Povestea e cam aşa: în curând, Ana va trebui să facă rapelul la vaccinul ROR (rubeolă, rujeolă, oreion). După experienţa din copilărie, cu vaccinul gratuit, dat de stat, am virat-o spre gama Infanrix. Aşa că Ana a fost vaccinată la un an cu Priorix. Prin urmare, acum ar trebui să o revaccinez tot cu ăsta. Doar că el nu mai există. Punct. Nu se mai fabrică. A fost retras de pe piaţă de către firma producătoare şi relansat sub numele de Priorix Tetra, în care intră şi virusul atenuat pentru varicelă. Se pare că Varilixul nu a avut succesul scontat şi atunci ce s-au gândit băieţii? Hai, frate, să-l băgăm şi pe ăsta peste celelalte trei tulpini obligatorii şi gata, am rezolvat problema. Dar copilul meu a a făcut deja varicela şi nu ştiu cât e de normal şi de bine să-l vaccinez cu ceva la care are anticorpi.

Sigur, în loc să-mi pun atâtea întrebări, aş putea să merg pe mâna Ministerului (să fim serioşi, cine dracu vrea să mai meargă pe mâna lui?), să mă relaxez (din nou să fim serioşi, mă vedeţi relaxându-mă aşa de uşor?) şi să aştept să o vaccineze la şcoală. Dar şi acolo lucrurile sunt tulburi. Ni s-a spus că vor fi vaccinaţi cu Priorix. Dar cu care? Dacă e cu ăla vechi, de unde îl au şi de când îl au? Dacă e cu ăla nou, rămân cu dilema mea. În plus, şcolile nu cumpără vaccinul din farmacii, ci direct de la importator. Aşa că vin cu nişte doze vărsate din care vaccinează toată clasa. Doar că nu ai garanţia că doza a fost deschisă exact când vine rândul copilului tău. Poate că e deschisă de ieri şi atunci vaccinezi copilul degeaba, efectul e nul, dacă nu cumva e chiar riscant.

Ar mai fi şi a treia variantă. Nu-l mai vaccinezi. Dar, chiar îţi vine când vezi la ce complicaţii se poate ajunge de la o rujeolă? ( se pare că nici rujeola nu mai e ca pe vremea noastră şi complicaţiile sunt din ce în ce mai severe).

Zău dacă ştiu ce să fac. Voi ce-aţi face în locul meu?