Am obosit. Atât de tare, încât îmi vine să mă întind pe jos, să închid ochii şi să rog lumea să vorbească în şoaptă. Nu ştiu de ce s-a întâmplat tocmai azi. Dar s-a întâmplat încă de dimineaţă, de când, dintr-un vis în care eram pe coasta Egeei, am fost aruncată cu forţa direct în picioare, în poziţie de drepţi. A urmat o zi în care aproape că m-am târât dintr-un loc în altul.

Aveam senzaţia că trebuie să-mi împing cu putere corpul pentru a-l putea mişca: din pat la bucătărie, apoi la baie, după aia la copil în cameră. Pe urmă iar la bucătărie şi iar la baie. Şi apoi pe stradă, la grădiniţă. Şi de-acolo la metrou. Era abia trecut de 9 a.m când am simţit că, dacă mă opresc din mers, voi adormi pe stradă. Nu doream decât să închid un pic ochii, să nu mai simt inima care îmi bătea în gât şi în urechi. Nu ştiu cum am ajuns la birou, nu ştiu cum am lucrat, nu ştiu când am terminat cafeaua. Ştiu doar că după amiază, mi-am luat corpul greu de oboseală şi l-am împins până în Piaţa Romană, acolo unde mă aştepta Ana. Că am luat-o de mână cu grijă şi sprijinindu-mă parcă de ea am dus-o la dentist, undeva pe lângă Cişmigiu. Că ne-am întors împreună spre casă, pe ritmuri de mierle ce sălăşluiesc în Cişmigiu. Mai ştiu că am deschis uşa de la bloc, că mi-am împins trupul greu pe scări, până la mine în sufragerie. Am scăpat din mână geanta şi rucsacul Anei şi apoi, cu toată forţa mi-am dat trupul pe uşă afară, din nou pe scări şi apoi pe stradă, până în parc. La joacă. Până se lasă seara.

Am obosit. Tocmai azi, când au înflorit magnoliile.