Cam cu asta mă ocup în viaţa mea de zi cu zi. Din pat în bucătărie, de acolo la Ana în cameră, apoi la baie, iar la bucătărie, în stradă, la şcoală, în staţie, urc în fugă Schitu Măgureanu, cumpăr o cafea, alerg la radio şi de acolo spre casă, bag şi o piaţă pe drum, mă duc seara în parc şi iar acasă şi iar în bucătărie şi de acolo la baie şi apoi la Ana în cameră şi în sfârşit în pat şi tot aşa.

Dar ieri a fost o zi specială. Ieri, undeva pe la şase după amiaza, am rupt cercul vicios al alergăturii mele cea de toate zilele şi am băgat un plus de pe repede-nainte. Ieri am fost la dentist. Nu pentru mine, ci pentru infantă. Dacă mai sunt printre voi oameni care nu cunosc povestea, luaţi-vă batistele şi citiţi aici. Pentru cei care ştiu saga stomatologică a Anei, ieri ni s-a dat undă verde la ortodont. În traducere, trebuie să băgăm aparat dentar că nu mai ţine figura. Ana are deja loc să-şi vâre două degete în gură cu dinţii strânşi. Problema e - că nu se putea să fie totul simplu- că nu se ştie ce stricăciuni ar putea face sârma aia pe dinţii fracturaţi. Văzând şi făcând, vorba dentistului, în traducerea mea asta însemnând apucă-te Ioano şi caută ortodonţi responsabili, cu experienţă pe traumatisme, fă programări, târăşte copilul prin cabinete, compară, pune în balanţă şi la final, urmează-ţi instinctul matern.

Buuun. Ieri, pe la opt seara, terminaserăm şi cu dentistul. Cabinetul, undeva pe la Piaţa Aviatorilor. Casa noastră, undeva pe la Muncii.
- Mama, acum că am scăpat,  mă duci şi pe mine puţin în parc?
Feţişoară drăgălaşă, zâmbet timid, privire albăstruie. Cedez.
- Hai prin Herăstrău, că tot e aproape.

Aproape şi frumos. Şi uşor periculos de la puhoiul de lume care se deplasează pe diverse vehicule pe roţi cu nişte viteze uluitoare. E drept că şi Ana se încăpăţânează să fugă în zig-zag, drept pentru care arăta la un moment dat ca un rozător tembel vânat de o hoardă de biciclişti. Ne ducem la locul de joacă care, în două minute, răsună de zbieretele fiică-mii ce şi-a prins mână într-un leagăn. Nu'ş cum naiba face de ajunge să se lovească tot timpul, dar pe mine deja mă exasperează. În fine, după câteva lacrimi şi câţiva muci din partea ei şi câţiva of, doamne, de ce n-oi fi şi tu atentă, din partea mea, se întoarce la joacă.

Pe la opt şi jumătate decid să plecam spre casă. Când să ieşim din parc, paranghelie mare la intrare. Covor roşu, bodyguarzi, un cort mare ce adăpostea mese cu mâncare şi băutură, numeroşi invitaţi ce semănau a corporatişti şi pe Alexandra Ungureanu ce cânta de zor pe o scenuţă improvizată. Noi, muritorii de rând, ne opriserăm pe alei să tragem cu ochiul şi cu urechea la boierii ce se distrau în cortul lor de VIP-işti. Când mă uit mai bine, ce să vezi? Printre oamenii de la eveniment, doi chinezi. Un el şi-o ea, mici, în trening şi adidaşi, stăteau tacticoşi în faţa scenei şi se uitau tâmpi la cei din jur. Cum or fi ajuns acolo, cum or fi trecut de pază şi ce-or fi sperat odată ajunşi în cort, habar n-am, cert este că s-au fofilat cumva printre picioarele invitaţiilor şi acum ascultau muzică şi beau sucuri.