Cred că în sinea mea fac parte dintre speciile care în mod normal hibernează. Altfel nu-mi explic cum pot să dorm atât. Sigur, explicații logice există, dar uitându-mă pe geam, parcă nimic logic nu se înfiripă în creierul meu. De vreo săptămână, tot ceea ce-mi aduc aminte sunt orele nesimțit de multe pe care le petrec printre vise. Să fie de la vacanță, de la vreme, de la trezitul cu noaptea-n cap pe timp de școală, de la sarmalele fără număr sau de la cele cinci șaluri primite de la Moș calde și bune de stat cu ele în brațe, habar n-am. Cert este că întreaga mea casă a devenit un culcuș în care mă cuibăresc cu orele, mutându-mă dintr-un pat în altul, dintr-un vis în altul, cu pauze rare de conversație, musafiri și rânduri citite până la următorul somn.

Ultima dată când am dormit atât de mult era prin adolescență și s-a întâmplat după patru zile la Costinești. Patru zile petrecute cu o verișoară cu doi ani mai mare, la căsuțele de piatră, cu o gașcă formată ad hoc și cu ațipit cu soarele în ochi în ritm de valuri și miros de sare. Era perioada în care mă încăpățânam să mă plimb pe plajă în fuste lungi și negre și musai cu bocanci în picioare. Cert este că atunci când am ajuns acasă, la mama, m-am băgat în pat și am dormit douăzeci și patru de ore, cu mici pauze de apă și pipi.

Acum școala Anei m-a adus iar în pragul asteniei adolescentine. Dorm, mănânc și mă simt vinovată că nu fac nimic interesant cu copila. Deși, în dărnicia lui, Moșul a cadorisit-o anul ăsta cu tabletă. Așa că, de câteva zile, homo tehnicus minusculus din casă, ne ignoră total.

Doar că, la câtă iarnă s-a strâns de aseară la mine pe geam, parcă, parcă, aș vrea să fac ceva cu ea. Cât de nebună aș fi oare dacă aș urca-o în tren într-o dimineață, să o duc pe pârtie vreo două ore și să o aduc înapoi spre seară? Hm, o fi o idee bună? Plecat de dimineață, băut o ciocolată caldă la Clăbucet Sosire, schiat un pic, dat cu sania vreo oră, plimbat prin pădure, mâncat ceva pe pârtie și înapoi la București spre șapte-opt seara. Ar fi ceva, nu? Parcă mi-a mai rămas un pic de nebunie de pe vremuri cât să mă urc într-un tren și să rup în două ritmul și ordinea. Că de dormit, mai dorm și altădată. De mâncat, am tot mâncat. Doar iarnă nu am avut și acum că a venit, aș mai ține-o un pic pe lângă casă, pironită cu niște amintiri, fie și numai de o zi.

photo aici

Mda, a mea e. Și da, e exact acolo unde pare că este. Nu, nu e trucaj. Am făcut-o și pe asta. Am înfruntat traficul bucureștean de vineri seară, mersul pe tocuri prin studiourile de la Buftea, statul la coadă cu ușa care ba se închidea, ba se deschidea câte puțin ca să lase să treacă puhoiul de lume, foamea, ora târzie, dar mai ales, mai ales, senzația de vezică arhiplină (a mea),  toate astea pentru un show fain și două hârtiuțe. Iaca:

Două hârtiuțe cu care Ana doarme de câteva zile la capul patului. Două bilețele mai prețioase decât orice muzică. Cu semnătura lui Smiley și a lui Tudor Chirilă. Avem și poze. Doar mă laud, nu vi le arăt și pe alea, că nu se face să-i pun pe oamenii ăștia pe toate gardurile. Și dacă mai pui că a câștigat și rockerul Anei, atunci a fost o seară numai bună de defilat cu ea în fața întregii clase. Acum, pe bune, să ai nouă ani, să mergi la Vocea României în sală, să te tragi în poză cu Smiley și Chirilă, bașca să obții autografe, ce poate să fie mai tare? Hai, măi, că suntem părinți mișto, așa-i?! Zi, băi Ana, așa-i?

In pachet mai era o brânză care la momentul fotografiei fusese deja consumată.

Îmi place. Pentru că pur şi simplu e altfel. Pentru că nu mă aşteptam. Pentru că, spre deosebire de alte memorii, cele spuse de Antunes te iau cu ele, te duc spre interiorul unei lumi în care ajungi până la urmă să te vezi pe tine. Inima Inimii este o poveste cu poveşti: unele reale, din copilărie, altele doar gânduri spuse pe hârtie, mai sunt şi din cele inventate şi chiar şi din cele auzite sau trăite în jurul nostru şi care ne-au făcut la un moment dat să întoarcem capul sau să zâmbim fără să vrem. Pentru că ne-au înduioşat sau pentru că, pur şi simplu, ne-am bucurat că nu ni s-au întâmplat nouă.

Cartea asta te ia într-o zi de mână şi te duce unde vrea ia. Drumul e uşor, fără suişuri şi coborâşuri, fără să te poarte precum alte memorii, spre nişte locuri şi vremuri în care rişti să te împotmoleşti precum o insectă într-o pânză de păianjen. Lobo Antunes nu pare să-şi dorească să placă şi de aceea place şi mai tare. Place atunci când vorbeşte despre Lisabona şi Portugalia cu atâta candoare încât te face să vrei să mergi acolo, despre o familie cu reguli şi pretenţii şi cu parfum de altă dată, despre bunici şi servitori, despre farmecul gândurilor copilăreşti pendulând între iubirea pentru fotbal, cea pentru prăjituri şi pentru o colegă de clasă. Şi tocmai când ziceai că se întredeschide uşa spre viaţa lui Antunes, hop, te trezeşti proiectat cu o nouă poveste într-o scenă imaginară, pretext poate de viitor roman, schiţată în câteva cuvinte şi câteva cadre, dar care te lasă la sfârşit mut de uimire de cât de frumos se poate povesti despre ceea ce ni se întâmplă nouă, oamenilor.

Presimt că Inima Inimii de Antonio Lobo Antunes va deveni una dintre cărţile mele de suflet. E atâta zbucium, atâta trăire şi atâta inutilitate a zbuciumului încât nu ai cum să nu te regăseşti. Dacă nu azi, poate mâine.

Era o batistă de pânză cât palma mea, cu marginile brodate şi pe care erau cusuţi doi copii: o fetiţă şi un băieţel. Era o batistă albă, cusută cu aţă albastră care stătea frumos împăturită lângă un pachet cu biscuiţi, într-o gentuţa roşie, de grădiniţă. Era o batistă atât de frumoasă, ca un desen animat, încât ajungeam să-mi şterg nasul cu dosul palmei să nu care cumva să murdăresc pălăriuţa băieţelului brodat. Căci da, avea şi pălăriuţă.

Neaţa tuturor! Din seria hop şi noi, ne-am gândit să ne facem de râs pentru o cauză nobilă şi anume să-i ajutăm pe cei de la ING să ofere  încălţări de iarnă copiilor sărmani. Pentru cei care habar nu au despre ce vorbesc, ING va dona prin intermediul fundaţiei Copii în dificultate câte o pereche de ghetuţe călduroase pentru fiecare video încărcat pe site între 1 şi 21 decembrie. Ideea e nobilă, frumoasă şi va duce la final la realizarea celui mai mare colind. Aşadar, dacă vă tentează să cântaţi Moş Crăciun cu plete dalbe (mda, stilul e impus, nu la liber), aveţi aici detalii despre campanie, iar aici toţi paşii ce trebuie urmaţi. Inclusiv negativul şi versurile. Nu ziceţi că n-aveţi nevoie, eu am descoperit cu ocazia aceasta că nu ştiam ultima strofă (d-aia mă tot uit în altă parte decât ar trebui). 

Buun, acestea fiind spuse, gata cu vorba. Vă las să râdeţi în voie, Apropo, în urma acestui experiment artistic, Ana, rămasă lefteră în ultima perioadă, a decis că nu ar fi rău să mergem să colindăm pe străzi în zilele ce urmează. Dacă plătiţi bine, promitem să cântăm puţin şi să plecăm repede. Pentru plata în avans, putem chiar să nu venim deloc şi astfel sărbătorile voastre nu vor avea de suferit. Hăhăială plăcută tuturor şi nu uitaţi, oricine poate ajuta în această iarnă un copil cu o pereche de ghetuţe! 

Madame, Monsieur, în minutele ce urmează, let's talk about food! Nu vă repeziţi să luaţi ceva de scris, astăzi nu e cu reţete. În prima parte, e cu bocete. Ale mele, sărmana creştină ce-şi ia micul dejun format din trei biscuiţi cu ovăz şi o cafea direct pe tastatura de la birou, pentru ca mai apoi, să-şi ameţească foamea cu niscaiva sandviciuri, banane şi cronţănele care nu aduc nicio satisfacţie, ci doar kilograme în plus.

Instituţia în care lucrez nu-mi asigură nicio masă de prânz. Îmi oferă însă o cantină din care se revarsă începând cu primele ore ale dimineţii valuri de miros de ceapă şi varză ce se aşează apoi cuminţi pe toate hainele colegilor mei ce au curajul să ia masa acolo. Acum, nu că aş fi eu prea mironosiţă- pentru că dacă îţi chiorăie maţele de foame, treci şi peste putoarea din bucătărie- dar eu am o problemă cu mâncarea de la cantină. De la această cantină. De bună...hm, nu e foarte rea. De scumpă...nici prea-prea, nici foarte-foarte. Singura ei problemă este că la vreo jumătate de oră după ce o îngurgitez stârneşte o adevărată revoltă prin maţele mele ceea ce mă aduce invariabil într-o stare de nefuncţionare. Adică ajung să zac pe un scaun, cu crampe şi stare de vomă. Para concluir, nu poci pentru ca să mănânc la mine, la cantină, oricât de foame mi-ar fi. Tind să cred că o mai veche gastrită de a mea se răzvrăteşte toată când intră în contact cu diverse produse obţinute dintr-un talmeş balmeş de legume presărate generos cu Vegeta, călite sau fierte cu adaus de ulei probabil refolosit şi condimentate cu mai ştiu eu ce. Da, s-au dus timpurile când puteam mânca şi eu liniştită o şaorma la colţ de stradă.

Acum ar trebui să umblu cu sufertaşul după mine. Ceea ce am şi făcut. Vreo câteva săptămâni, până când mi-am dat seama că cele zece minute cât dura să mi-l pregătesc dimineaţa le puteam dormi şi că, în plus, faptul că toată mâncarea era rece nu-mi dădea deloc satisfacţia unui prânz normal.O perioadă m-am resemnat şi am comandat pizza. Dar câtă poţi să mănânci? Şi când întreb asta, mă uit la voi, ăştia mari, nu la copiii. Ăia ştiu că ar putea să şi respire pizza dacă i-am lăsa.

Dar astăzi- şi gata, acum începe partea a doua post lamentatio- în timp ce mă luptam cu un sandvici caprese cumpărat de la buticul din colţ şi digerat cu greu, am găsit pe net the site. Ăla după care plângeam zilele trecute pe facebook şi nu mă auzea nimeni. Ala de unde poţi să alegi în funcţie de ce ai chef să mănânci. Adică poate azi vrei salată sau poate ţi-e poftă de sarmale, sau de chinezească sau de humus libanez. Bref, există un loc, pe netul ăsta, care arată ca o ditamai bucătăria de unde poţi să comanzi chestii mişto, făcute de bucătari adevăraţi, de la restaurante adevărate. Şi locul ăsta se numeşte caserola. Adică eşti la birou, dar ai chef de o ciorbă de burtă de la Zexe, pac intri pe caserola. Sau, îţi lasă gura apă după Pork rolls de la Yardini, clic, clic pe caserola şi gata. Aţi înţeles ideea, da? Preţurile, na, ca la cârciumă. Dar e pe alese şi unde mai pui că şi casoletele în care îţi este livrată mâncarea sunt bio. Eeeeh, treabă profesionistă, aşa-i?!
Şi acum, în timp ce mă chinui să diger cu greu şaorma de la colţ şi mă dor maţele de mor, vă mai spun doar atât: acest post nu e reclamă, e pur şi simplu o descoperire întâmplătoare într-o zi de miercuri, sub cerul noros şi mohorât al capitalei care sper să-mi salveze burta de la chinurile din ultima vreme.

sursa foto aici

O aud ca prin ceaţă, voce mică cu inflexiuni de clopoţei. Să facem şi brioşe şi poate nişte biscuiţi şi...oh, da...să facem prăjiturele cu ciocolată şi banane! Dau din cap şi parcă aud în urechi clipocitul apei de ploaie care nu se mai opreşte de atâtea zile. Gândurile se lovesc ameţite unele de altele şi fără să vreau simt nevoia să deschid din când în când gura ca un peşte lipsit de aer. Treptat, vocea ei mică se pierde în miros de brioşe şi rămâne doar o privire descumpănită care se agaţă de mine şi pare că mă trage în jos.

Îmi fac cruce cu limba-n cerul gurii că sunt sănătoasă. Asta e cel mai important. Dar pe ea tot nu o aud. Plouă, plouă pe interior şi gândurile îmi stau intinse şi ude ca nişte trotuare pe care gonesc imagini cu o viteză nebună. De unele abia îmi mai aduc aminte. Ar fi trebuit să notez, să pun pixul pe ele, să le ţintuiesc într-o zi şi un an. Dar nu mă îndur să arunc nimic. De atâta timp le car după mine, le duc în spate, le târăsc ca pe nişte geamantane zdrenţuroase care au început să se rupă pe la colţuri, lăsând să scape bucăţi din ce-a fost.

Din când în când, mă aşez în mijlocul drumului şi-mi deschid valizele. Îmi îngrop faţa în a fost odată, cotrobăi după ce ştiam că e, probez ce ştiam că-mi place, caut cu înfrigurare zile şi ani, dau la o parte săculeţii cu naftalină de pe poveşti de altădată. Deodată, o coloana de gânduri se pune-n mişcare şi eu trebuie să închid repede valiza să nu dea peste mine, să nu mi-o smulgă din mână, să nu pierd şi mai mult. Mă întreb cum ar fi să o las într-o zi în mijlocul drumului. Să o dau pierdută, abandonată. Dar eu nu am plecat niciodată nicăieri fără valiză. Am nevoie de ea, de lucrurile mele. Doar ale mele. Nu le împrumut. Nu-mi place să dau sau să împart. Nici periuţa de dinţi, nici rujul, nici parfumurile, nici poveştile. Cu mintea făcută geamantan, tot merg somnambulică, cu privirea-n urmă, aşteptându-mă parcă să vin, să ajung, să trec strada plină de imagini ce gonesc de nebune şi derapează pe gândurile ude.

...şi brioşe şi...biscuiţi...şi prăjiturele cu ciocolată. Îi iau vocea de mână şi rămân suspendată într-o bulă fără timp, doar cu pereţi transparenţi de unde se vede susus şi josul. Îmi vine să desfac valiza şi să mă culc în ea precum motanul Mihai, o pisică grasă şi nonşalantă de s-a cuibărit în geamantanul nostru aruncat în mijlocul unei camere de la munte. Era iarnă în Predealul din anul ăla. Oare ce an era? Trebuie să găsesc, să-mi aduc aminte. Încep să caut printre lucruri, să arunc în stânga şi-n dreapta cu crâmpeie din ce a fost: aici nu, că eram la Praga. Nici aici, eram în garsonieră. Aici eram singură, într-o toamnă, într-o gară din Franţa. Aici era Ana mică. Aici eram la ţară. Aici, la Viena. Încep să obosesc. Mă aşez pe jos, lângă maldărul de amintiri prăfuite, aruncate claie peste grămadă în mijlocul unui gând- trotuar ud de atâta ploaie. Le pun înapoi în valiză. O burduşesc până când simt că a dat afară tot aerul şi pornesc cu greu.

Mă iau după voce. Se aude din ce în ce mai tare ca un clinchet de clopoţel. Îi strig cât pot de tare: facem, mamă, facem! Şi brioşe...şi biscuiţi...şi prăjiturele cu ciocolată şi banane!  Doar aşteaptă-mă! Zilele astea ajung mai greu! E tare grea valiza asta şi pe jos se alunecă de la atâta ploaie!

sursa aici

În general, mă aprind repede şi-mi trece la fel de repede. Poate mai ridic tonul acolo, de vreo două octave, cât să mă răcoresc, dar apoi respir adânc şi las totul în urmă fără să port sâmbetele nimănui. De ieri însă, lucrurile s-au schimbat. Nu sunt supărată, sunt mâhnită. Nu sunt nervoasă, sunt pur şi simplu nedumerită. Sunt mirată până la lacrimi. Atât de mare mi-e uimirea în faţa a ceea ce se întâmplă sub ochii noştri, cu copiii noştri, încât îmi vine să mă iau singură în braţe şi să plâng cu capul pe propriu-mi umăr. Şi de data asta, nici măcar nu pot spune taci cu mama, c-o să treacă! Pentru că de data asta eu sunt mama – şi ştiu că n-o să treacă.

După şedinta cu părinţii de ieri, de la şcoală, ştiu că lucrurile se doresc altfel decât le vreau eu pentru mine şi pentru ai mei. În lumea mea, aşa cum mi-am construit-o eu pentru mine şi pentru copilul meu, şcoala, aşa cum am moştenit-o noi din moşi strămoşi, nu-şi are locul. Punct. Poate par lipsită de respect faţă de străbunii neamului care s-au sacrificat de-a lungul istoriei – da, ştiu, sunt ironică – dar în lumea mea eu vreau să-i ofer copilului meu posibilitatea de a evolua. Şi după umila mea părere, nu poţi să evoluezi dacă foloseşti metode care de-a lungul timpului au fost catalogate drept jignitoare, corupte, umilitoare şi în orice caz, lipsite de orice fel de noimă. Mai grav este însă că şcoala nu gândeşte deloc aşa. Parcă odată ce intri pe poarta sistemului eşti lipit de un perete şi ti se urlă în faţă: tu eşti, mă, ăla de zice că-i arde de evoluat? Ia treci tu în faţa clasei, să râdă copiii de tine! 

În timp ce scriu, mă gândesc la voi, cei ce mă citiţi. Oare sunteţi în regulă? Oare nu vreţi să-mi faceţi rău? Spuneţi că-s paranoică?! Păi tocmai ce-am aflat la şedinţa de ieri că avem în clasă un părinte pârâcios. Da, da, ăla mic şi al dracului de pe vremuri care se ducea la tova'  cu gura mare şi jalba-n proţap să-şi toarne colegii, acum a crescut şi e la noi în clasă. Şi nu, nu a evoluat, dacă vă întrebaţi cumva. Pentru că sistemul ăsta îi vine mânuşă. Şi tova' îl place în continuare. Pentru că el e cuminte şi face tot ce trebuie, nu ca mine. Eu nu am înţeles nimic. Nu am înţeles că trebuie să mă consider privilegiată pentru că am fost acceptată la şcoala de care, absolut accidental, se întâmplă că aparţin. Că trebuie să fiu recunoscătoare pentru că fiica mea învaţă într-o clasă mobilată frumos şi nu într-un laborator cu mese de faianţă – ca şi cum ar fi vina mea că  această şcoală este suprapopulată şi pe an ce trece mai neîncăpătoare. Că trebuie să-mi fie ruşine dacă am altă părere. Că eu nu votez cu „majoritatea”. Această majoritate mă ucide. Mai ales când fiecare spune că va face ca majoritatea. Şi între timp ajunge să decidă minoritatea, adicătelea doamna şi cu pârâciosul de la curte. Tataaam! Ce?! Probleme?! Să sperăm că nu, pentru că altfel se supără şcoala pe mine. Şcoala nu are nevoie de cei care pun probleme. Oricum, ea nu e acolo să rezolve. Ea este acolo să conducă. Să troneze, să dicteze, să bată cu picioru-n pământ, ca-n vremurile calului Bălan. Ca pe timpurile când doar doftorul, popa şi învăţătorul ştiau carte şi erau domni.

Sigur, o să spuneţi că exagerez şi că lumea a evoluat de atunci. Acolo unde a fost lăsată să evolueze, o fi făcut-o, nu zic nu. Dar ieri, la mine în clasă, am trăit o mostră de trecut întinsă în faţa noastră precum marmelada pe pâine. Aş spune că m-am simţit ca pe vremuri, doar că tind să cred că de aici vine marea mea revoltă. Eu nu am fost crescută aşa. Nici acasă, nici la şcoală. Şi nici copilul meu nu e crescut aşa. Nu e ameninţat, păcălit, dus cu vorba sau amăgit; nu face pentru că se ţipă la el şi nu învaţă de frică. O face pentru că aşa l-am crescut şi, dragă şcoală, mi-aş dori să stai departe de munca mea şi să nu strici ceea ce m-am chinuit să fac în toţi anii ăştia. Pentru că Ana mea e un om bun şi vreau să rămână aşa. Iar tu eşti rea, îmi pare rău că ţi-o spun în faţă. Dar chiar eşti rea. Deşi copiii încearcă să te iubească. Şi nici nu ştii cât efort presupune din partea noastră, a părinţilor, să-i lăsăm să te iubească. Aşa că ieri, eu nu am spus acasă ce ai făcut. Am preferat să tac şi să-mi plâng umilinţa, lăsând-o pe Ana să creadă că totul e în regulă. Că şi tu o iubeşti. Deşi copiii simt. Mai ales cei ce sunt lăsaţi şi încurajaţi să evolueze şi să fie ei înşişi. Să vedem cine va câştiga până la urmă.

M-a sunat la radio. Voce mică şi tremurată:

Prima ninsoare mă ia cu frig. Parcă toţi fulgii ăia mi se pun în spate, îmi acoperă creierul şi un vânt năpraznic îmi şuieră în urechi veeeezi daaacă areee Anaaa gheteee, uuuuh! Şi da, Ana are ghete. Dar i-au rămas mici. Sigur, asta aflăm abia când încerc să o scot afară din casă.
- Păi, bine, măi fată, nu ţi le-am probat acum două săptămâni şi mi-ai zis că-ţi sunt bune?
Privire pierdută, glas stins.
- Mi-a fost frică să nu te necăjeşti şi să nu începem iar să alergăm de nebune prin magazine!

Ceea ce am şi făcut. Pe 1 decembrie, am sărbătorit patria mumă în mall. Unde am intrat la unsprezece de dimineaţă şi am mai ieşit spre cinci după amiaza când ne-am dat seama că am uitat să mâncăm de prânz. Şase ore din care trei le-am petrecut la Humanic. Prima dată, am intrat pe la douăsprezece. Am ieşit peste jumătate de oră, decise să ne întoarcem înainte de plecare să luăm perechea de cizme cu blăniţă.

După vreo oră de bătut magazine stânga-dreapta, ne-am întors să vedem dacă cizmele sunt la locul lor. Erau, dar, surpriză, de data asta parcă o băteau la călcâi. OK, nicio problemă, hai să vedem şi-n altă parte, poate găsim unele mai comode. Şi mai ieftine, am zis eu în gând. Am găsit. La Deichmann. Mov. Ieftine. Nu-i plăceau, aşa că a decis că o bat. Ne-am întors la Humanic. Cică să le mai probeze o dată pe alea cu blăniţă. Surpriză! La ora două la prânz, brusc nu o mai deranjau la călcâi. Hai la casă cu ele să le plătim. Pot să rămân cu cizmele în picioare? Orice, doar să le luăm. Staaaai aşa! Mă bat! Cu creierul în flăcări, decid: dă-le jos şi hai să căutăm altele. O vânzătoare ne sare în ajutor.  Aşează la picioarele dezgolite ale infantei o pereche la peste o sută de euro. Ana trage să le încalţe, eu trag să i le dau jos. Ea trage de dreptul, eu de stângul. Eu câştig sub ochii nedumeriţi ai vânzătoarei. Dar sunt de bună calitate, să ştiţi! Nu, pe bune?! 550 de lei pentru două luni de iarnă? 40 nu aveţi, măcar să mi le iau mie! N-are. Găsim altele. Preţ prietenos. Nu chiar de zăpadă, dar merg şi la o rochie sau fustă, că tot e sezonul petrecerilor de Crăciun. Bineînţeles la altă rochie sau fustă decât cele pe care le avem noi în dulap.Dar, îi viiiin! Le luăm, gata! Şi rochia, ce facem cu rochia? Pui blugi şi gata!

La cinci după amiaza, înarmate cu un pacheţoi cu cizme, plecăm spre Zara să aruncăm un ochi la nişte geci de le văzurăm în jur de ora unu. În faţa magazinului, decid că unde am rezistat două ierni fără geacă lungă, o să mai rezist una. Şi Ana la fel. Rămânem priponite în mijlocului holului mare plin de luminiţe, înfometate şi vlăguite de alergătură. Ne zgâim la  geamul mare de la Zara plin cu manechine înfofolite cum se cuvine.

Şi deodată, începe Pharrell Williams şi al său Happy. Şi ne uităm una la alta şi ne uităm pe geamul cel mare de la mall şi vedem cum fulgii dansează de nebuni. Şi noi nu avem geacă groasă, dar nici că ne pasă. Avem doar cizme şi alea bune de purtat la o rochie inexistentă. Dar e luni şi e liber şi băiatul ăsta cântă bine. Aşa că la naiba cu nervii şi oboseala şi foamea. Şi las jos pachetul cel greu şi haina de pe mine şi încingem amândouă un dans, fix pe holul de la mall şi zică lumea ce o vrea, mă distrez cu fata mea!

Ce texte est déjà paru le 27 novembre, en version roumaine. Je me suis permis de le traduire pour qu'il parvienne aussi dans l'univers francophone où se déroule la moitié de mon existence. S'il vous plaît, partagez avec le plus de personnes possible! 

Je vous propose un petit jeu d'imagination. Imaginez qu'un beau jour, votre enfant rentre de l'école, des bleus plein le corps. A quoi penseriez vous en tout premier lieu? Qu'il s'est cogné ou qu'un copain de classe l'a frappé, c'est ça, non? Et puis, les bleus ne disparaissent plus. Et vous apprenez qu'aucun copain ne lui avait jamais fait du mal. Alors, vous prenez rendez-vous chez le médecin même si les dernières analyses de l'enfant étaient de date récente et n'indiquaient aucun problème. Et puis, imaginez que le médecin vous jette un triste regard par dessus ses grosses lunettes et vous conseille d'une voix basse de vous rendre à l’hôpital. Au service d'oncologie. Et vous lui obéissez et vous voilà hospitalisé près de votre enfant. Depuis ce jour, tout votre vie a basculé dans une sacrée direction.

Bon, ça suffit! Arrêtons ce jeu! Allez, prenez une gorgée d'eau et chassez cette mauvaise pensée. Regardez- bien vos gamins. Ils vont bien, n'est-ce-pas? Peut-être qu'à l'heure où je vous parle ils sont en train de jouer ou bien peut-être qu'ils mangent ou qu'ils sont au lit. Peu importe. L'important est qu'ils se portent bien. Et  puis, imaginez que quelque part, à l'autre bout du monde, un enfant, Sami de son nom, gît dans un lit d'hôpital atteint d'une leucémie. Il n'a que douze ans et qu'un seul parent à ses côtés, sa mère, puisque son père a décidé de disparaître complètement de sa vie. Et puis la mère n'a qu'un seul appartement contracté à crédit. Et un seul revenu. Et un seul gamin. Lui, Sami, qui a présent est très malade.

Mais il y a de l'espoir pour Sami. Et un prix à payer. 40.000 euros. C'est la somme dont Manuela, la mère de Sami, a besoin pour couvrir les frais d'une hospitalisation dans une clinique de l'étranger, la seule chance de voir son fils guéri. La Sécu roumaine couvrira les frais du traitement proprement dit, mais ce sera à la mère de s'assumer tout le reste. Pour l'instant, elle s'est déjà assumé la bataille contre la bureaucratie qui nous étouffe et livre à elle seule un âpre combat afin d'obtenir le transfert à l'étranger, seul moyen de soigner la leucémie aiguë promyélocytaire de type M3.

Bon et voilà pour l'histoire de cet enfant gravement malade. Il est temps de continuer notre jeu d'imagination et je vous prie donc de vous imaginer que chacun de nous offrirait à Sami, un euro, rien que ça. Qu'est ce que c'est qu'un euro? Un chocolat de moins à l'occasion des fêtes d'hiver, n'est-ce pas?! Et puis, imaginez que chacun de nous raconterait l'histoire de Sami à son entourage et que dans quelques jours, des milliers de personnes offriraient ce seul petit euro pour que Sami soit finalement hors danger. Ne serait-ce génial? Et tellement simple! Ecoutez, si je vous avait dit d'offrir un petit chocolat à cet enfant, vous l'auriez fait, n'est -ce- pas? Malheureusement, Sami n'a plus la permission de manger du chocolat. Cela lui fait trop de mal. Par contre, vous pourriez lui offrir ce petit chocolat sous la forme d'un euro dans son compte bancaire. Ou même plusieurs chocolats ou bien juste un seul bout. Peu importe, le moindre geste peut faire la différence.

La mère de Sami s'est remise à moi pour vous raconter cette histoire. Vous avez ici les documents médicaux qui attestent le diagnostique et puis, en dessous de la page, le compte paypal. Pour l'instant, on a réussi à collecter quelque 3000 euros. En moins de deux jours.

A la fin, reprenez un peu notre jeu. Et pour la dernière fois, je vous prie de vous imaginez que ce soir, de retour chez vous, vos enfants vous demanderont pourquoi vous leur avait acheté un chocolat de moins. Ce sera une occasion de leur raconter l'histoire de Sami et du chocolat qu'il n'a plus le droit de manger. Une occasion de leur raconter qu'en ces moments, l'espoir et la solidarité sont essentiels. Est-ce que vous vous imaginez à quel point vos enfants seront fiers de vous?!

Compte paypal: manuelag1977@gmail.com

Imaginaţi-vă că, într-o zi, copilul vostru se întoarce de la şcoală plin de vânătăi. Suspect de multe. Care este primul gând care vă trece prin cap? Că s-a bătut cu cineva. Că vreun coleg l-a împins. Că s-a lovit. Imaginaţi-vă apoi că vânătăile nu trec. Şi că niciun coleg nu s-a atins de el. Vă duceţi la medic, deşi mai fuseserăţi cu vreo două săptămâni în urmă pentru nişte analize şi totul părea în regulă. Imaginaţi-vă că medicul v-a privit cu milă din spatele ochelarilor şi v-a trimis cu copilul la Fundeni. Şi de atunci sunteţi acolo.

Gata. Stop joc. Beţi un pahar cu apă, scuturaţi-vă de gândul cel rău. Priviţi-vă copilul sau copiii. Sunt bine, nu? Se joacă sau dorm sau se uită la desene sau se ceartă şi nu vor să-şi facă temele. Nu contează. Sunt sănătoşi. Dar imaginaţi-vă că în timpul ăsta, în tot timpul ăsta, Sami stă într-un pat de spital. Povestea lui o găsiţi aici. Sami are leucemie. Şi doar doisprezece ani. Şi doar un părinte, pe mamă, pe Manuela, pentru că celălalt a dispărut demult şi dus a fost. Şi mama are doar un apartament pe care-l plăteşte la bancă şi care nu se poate vinde. Şi un salariu de bugetar.Şi doar un copil. Pe el, pe Sami.

Dar Sami are şanse. Iar şansele lui costă 40.000 euro. Cam asta ar fi suma de care acest copil  ar avea nevoie pentru a putea să-şi permită un drum şi o internare într-un centru de tratament din străinătate, alături de mamă. Costurile tratamentului propriu-zis ar trebui să fie acoperite de Casa de asigurări, în baza celebrului formular E112 pe care are tot dreptul să-l obţină având in vedere diagnosticul: leucemie promielocitară acută de tip M3. Deocamdată nu a obţinut transferul. Mama lui se luptă însă cu toţi monştrii ca să-l obţină. Şi sunt mulţi. Dar am vorbit cu ea şi nu se lasă. Pentru că toată lumea ştie, inclusiv medicii de la Fundeni, că şansa lui Sami e într-o clinică din străinătate şi doar acolo.

Asta este povestea lui Sami. Atât despre băieţelul acesta şi boala lui cea cruntă. Imaginaţi-vă acum că fiecare dintre noi am da vreo 4 lei. Atât. O ciocolată mai puţin  de pus în ghetuţe de Moş Nicolae. Şi imaginaţi-vă că fiecare dintre noi am spune povestea mai departe în jurul nostru. Şi că ne-am strânge zeci de mii de oameni care am da fiecare câte un bănuţ şi la sfârşit un copil ar trăi. Imaginaţi-vă ce frumos ar fi! Şi ce simplu. Dacă v-aş spune să-i dăruiţi lui Sami o ciocolată, aţi face-o, nu? Din păcate, el nu mai are voie să mănânce ciocolată. Şi oricum nu prea mai reuşeşte să mănânce. Nu se simte prea bine. Dar puteţi să i-o dăruiţi în cont. Puteţi să-i dăruiţi şi mai multe, dar chiar şi o pătrăţică e suficient.

Iar dacă nu aveţi cum să ajutaţi cu preţul unei ciocolate, poate ajutaţi cu sfaturi. Manuela e singură la spital, cu Sami. O are doar pe bunica pe post de ajutor. Aşa că orice idee, persoană de contact, informaţie, orice uşă pe care cineva dintre noi i-ar putea-o deschide, e binevenită. Aveţi aici datele ei de contact.

Imaginaţi-vă acum că diseară, copiii voştri vă vor întreba de ce le-aţi cumpărat o ciocolată mai puţin. Iar voi, o să-i luaţi în braţe, o să-i strângeţi tare de tot şi o să le povestiţi despre Sami şi despre mâna de ajutor întinsă. Şi imaginaţi-vă ce mândri vor fi de voi!

Eram proaspăt căsătoriţi şi stăteam într-o garsonieră cu tavan înalt şi balcon ce dădea către Dâmboviţa, undeva pe la fosta Operetă. Bloc vechi, cu oameni bătrâni şi ziduri ce parcă respirau amintiri. În prima săptămână, am coborât cuminţi, de mână, până la uşa administratorului, să ne treacă şi pe noi la registru.

Azi la prânz, proaspăt întoarse de la stomatolog, antamăm o conversaţie în jurul unui praz cu măsline. Subiectul? Lista pentru Moşii ce dau să vină. După ce am încercat să-i explic că Ăl Bătrânul nu face tablete, generând un strigăt de revoltă de genul uite cum strici tu visele oamenilor!, discuţia a luat-o pe o pantă periculoasă.

- Auzi, zise domniţa, dar oare Crăciunul există peste tot?
- Păi, nu, că nu toţi sunt creştini.

Se întoarce triumfătoare spre mine, clefăind zgomotos o bucăţică de praz.
- Aha! Deci carevasăzică, Moşul ăsta nu poate să vină peste tot în lume dacă nu există Crăciun peste tot! Hm, am sau nu dreptate?

Naiba m-a pus să fac pe deşteapta cu explicaţiile mele cu tot, să văd acum pe unde mai scot cămaşa! Cad niţel pe gânduri şi spun şoptit:
- Ai.

Se încruntă şi îndepărtând cu furculiţa o măslină ce se încăpăţâna să i se bage-n suflet, continuă:
- Şi totuşi, cumva, nu ştiu cum, Moşul vine peste tot. Mai puţin în filme. În alea americane. Nu ştiu dacă ai observat, dar acolo oamenii ăia îşi dau cadouri între ei.

Îmi ţin respiraţia şi aştept întrebarea aia. Aia de care mi-e frică şi la care am tot căutat variante de răspuns. De emoţie, pescuiesc cu degetele măslina din farfuria ei şi încep să o clefăi nervoasă.

- Eu cred că la noi e mult mai frumos, zice ea. Mai frumos decât la americanii ăia. La noi, oamenii au inventat un om care să aducă bucurie. Ce nu înţeleg eu e cum poţi să inventezi un om şi apoi el să existe? Nu înţeleg şi pace. Dar e aşa de frumos să-l ai pe Moş Crăciun!

Tace cu ochii în farfurie şi cu un zâmbet orientat parcă cu totul spre interior. Spre locul acela din sufletul ei care se încăpăţâneză să creadă, agăţându-se cu disperare de copilărie. Tac şi eu. Tac şi o iubesc. Rău de tot.

Pădurea pornea chiar din spatele vilei. O linie de brazi cu trunchiuri groase pe buza unei râpe ce cobora haotic drept în albia unui pârâu. Pe acolo trebuia să o luăm în fiecare dimineaţă. Eram două. Nu mai mari de zece ani. Cât coboram panta, ne ciondăneam neîncetat. E rândul tău să cari sticla! Ba nu, eu am dus-o, la întoarcere! Dacă nu o cari, te spun lu' mama! Uneori, un sunet de tren ne acoperea glasurile şi ne făcea să ridicăm ochii, lipindu-ne privirea pe geamurile prăfuite ale vagoanelor. După ce treceam pârâul, drumul o lua paralel cu şina de cale ferată, până la picioarele unui deal ce se arcuia domol, cu creştetul împădurit de brazi şi acoperişuri. Mai car-o şi tu, că m-am plicitisit! Irina ceda. Nu de fiecare dată şi nu uşor. Îmi lua sticla goală din mână şi pornea să urce pieptiş dâmbul de pământ învelit în iarbă, vara, şi în plapumă de zăpadă, iarna. La jumătatea urcuşului, un izvor susura domol, aruncând printr-un gât de ţeavă o apă rece care în decembrie atârna îngheţată în fel de fel de forme numai bune de rupt şi jucat cu ele. De sus, de pe coama dealului, şina de tren se arcuia în vale ca o spinare de pisică leneşă, ce cată a dormi pe un petec de pământ.

Satul se întindea de-o palmă. Ce-i drept, una mai mare, de uriaş, nu ca ale noastre mititele. Irina îmi întindea sticla şi eliberată de povară, o pornea la trap înainte, să fie ea prima cea care deschide poarta de la Tanti Mimi. O poartă mică, de lemn, peste care întindeai mâna să pipăi zăvorul ruginit, pus mai mult să nu trântească vântul poarta decât să ţină străinii la distanţă. Şi aşa ursul o încălecase de două ori în ultimul timp şi plecase la subraţ cu câte o oaie. Tanti Mimi ne ştia deja după glas. Veneam în fiecare vacanţă, an de an. Şi de fiecare dată ne ciorovăiam până pe pragul casei. Ieşea din bucătărie, cu mâinile în şold şi cu un râs ştirb de un dinte, dar bun cum numai oamenii fericiţi şi mulţumiţi de viaţă pot să-l aibă.
-Au venit fetele mele! Hai, hai aici, în bucătărie, că tocmai ce-o fătat mâţa aia neagră şi am cinci pisoi care aşteaptă să-i vedeţi!

Şi cât ne băgam noi sub masă să ne uităm fermecate la ghemotoacele îmblănite, Tanti Mimi apuca o găleată mare şi roşie şi astfel înarmată, spunea pe tonul unui general ce pleacă la război. Acum mă duc s-o mulg. Veniţi cu mine sau rămâneţi aici? În grajd mirosea a balegă proaspătă şi a pământ reavăn. Rămâneam lipite de poarta grajdului, uitându-ne la cele două fapturi imense din faţa noastră- vaca şi Tanti Mimi- printre picioarele cărora laptele se prelingea cu un ţârâit obsedant, în găleată. Aşezată pe un scăunel de lemn, mai scurt de un picior, peste care fundul părea că i se revarsă în două părţi egale, cu părul lins, prins la spate într-un coc ca  un fel de pârjoală şi cu nişte ţâţe mari care se bălăngăneau hipnotic sub un tricou roşu, cârpit la subraţ, Tanti Mimi vorbea cu vaca, împăcând-o din vorbe ca pe un copil bosumflat hai, cu mama, tu Joiană, hai, că de când mă aştepţi tu pe mine! Na, acum că am venit, hai să le dăm fetelor astea de Bucureşti nişte lapte cum doar la munte se face!

Apoi se ridica de pe scăunel cu numele Celui de Sus în gură- aoleo, Doamne, Doamne, ce mă mai dor şi pe mine oasele- lua găleata cu o mână şi se ducea să ne umple sticla cât noi stăteam şi fugeam pe la grajduri, căutându-l din privire pe Bondi, un cal bătrân şi mare amator de mere ce ne lăsa să-l hrănim din palmă.

Un leu, atât dădeam pe lapte. O sticlă ne-ajungea o zi. O aduceam cu rândul, ciorovăindu-ne, înapoi pe drumul ce cobora dealul, trecea pe lângă izvorul prins în ţeavă, şerpuia pe lângă şina de tren şi de acolo, drept peste pârâu şi-n sus,pe pantă, până la linia de brazi cu trunchiuri groase de lângă vila unde stăteam la munte. Acolo, într-o cameră cu miros de conuri şi răşină, eu şi cu prietena mea Irina, aşteptam ca vreuna dintre mame să fiarbă laptele pe reşou. O sticlă ne ajungea cam de patru căni mari. Două seara, cu biscuiţi. Două dimineaţa, cu cacao. Patru căni şi o copilărie întreagă.

Textul îl voi trimite şi Laurei care are concurs şi noutăţi.

Jean Baptiste Camille- Corot, La gardeuse des vaches, sursa Wikipedia

Mă sună infanta la radio, cu o vocișoară vădit afectată. Se tânguie:
- Știi, șeful clasei lipsește și doi colegi îi vor ține locul la consiliul elevilor pe școală.
Mă prefac că nu înțeleg unde bate.
- Și tu de ce ești tristă?
- Păăăi, voiam și eu să fiu printre ei. Dar nu m-au ales!
Mă abțin să nu râd.
- Măi, Ana, nu e mare lucru să te duci acolo. O să vi se spună cum trebuie să fiți cuminți și să nu vă bateți în pauze.
Un pic arțăgoasă.
- Da' tu de unde știi?
- Am fost și eu șefa clasei când eram mică.
Stupoarea se vede parcă la capătul firului.
- Norocoaso! Cum ai reușit?
Hai să-i spun.
- Eram doi pe listă, la diferență de un vot. Și m-am votat și eu pe mine ca să câștig.
- Mamaaa, nu-mi vine să cred, tu ai fraudat alegerile!

Pe la sfârşitul anilor nouăzeci am fost invitată la o prietenă de-a mea, în Franţa. Urma să stau câteva zile la ea acasă, în sânul unei familii tipice din Hexagon. Ştiţi voi, genul care ia masa la douăsprezece fix şi care mănâncă neapărat brânză la orice oră. Când am ajuns la prietena mea, stupoare! Aflu că nu voi rămâne în căsoiul părintesc cu patru camere şi grădină, ci că voi dormi într-un fel de debara din noua ei garsonieră unde urmă să se mute... chiar în ziua sosirii mele. Motivul?! Niciunul, ăsta e amuzamentul. Pur şi simplu tocmai împlinise optsprezece ani şi părinţii îi dădură de înţeles că venise vremea să plece şi ea de acasă şi să-şi vadă de viaţă.

Întâmplarea e reală sută la sută. Exemplul e un pic ieşit din comun, recunosc, dar în mare se aplică multor societăţi occidentale. Acolo familia nu este atât de importantă precum indivizii. Ajunşi la maturitate, copiii se desprind şi se duc fiecare în treaba lui, iar relaţiile cu cei rămaşi acasă se rezumă de multe ori la nişte prânzuri aranjate dinainte şi nişte urări de sărbători.

Pe când la noi... la noi totul se învârte în jurul familiei. Ne place să ne ţinem aproape, să ne strângem la un loc, să fim cu ai noştri. E mai mult decât spiritul micilor comunităţi rurale unde totul tinde să fie pus la comun. E mai degrabă un instinct care ne face să devenim agresivi şi pe picior de bătaie ori de câte ori ne simţim familia în pericol. Adică, bă, tu să nu te iei de mama, ai înţeles? 

Or, lăsând la o parte orice fel de analiză politică (din care chiar nu vreau să fac pentru că nu ştiu să fac), ceea ce s-a întâmplat la alegerile din România a fost exact un pumn în plină figură celui ce a îndrăznit să se ia de „ai noştri”. Dacă diaspora nu ar fi fost umilită, batjocorită, pusă chiar în pericol la Paris şi Torino, dacă nu ar fi stat ore şi ore în picioare ca să-şi exercite un drept fundamental, dacă toate astea nu s-ar fi întâmplat, nu ştiu sincer dacă rezultatul în ţară ar fi fost acelaşi. Ah! Şi dacă nu am fi avut Internet şi Facebook. Aseară, un prieten de-al meu mulţumea pe propria pagină de Facebook lui Mark Zuckerberg pentru rezultatul din România. Poate părea o ironie, dar este adevărat sută la sută. Şi nu doar pentru viteza cu care au circulat informaţiile, pentru pozele cu cozi imense sau pentru articole de presă valabile doar on line, ci în special pentru că fiecare dintre noi şi-a găsit pe Facebook familia. De data asta nu mai era doar o coadă de conaţionali la Londra sau la Roma. Erau prieteni de-ai noştri, era şi Irina, era şi Diana şi Ada şi mulţi, mulţi alţii! Familia avea de suferit, cineva se luase de ea şi asta pentru românul nostru e inadmisibil. Abia asta este inacceptabil! Şi atunci sare la bătaie – el, cel care de obicei nu se bagă şi preferă să tacă; el, cel care zice că se pricepe la toate şi uită să facă; el, cel care critică fără să propună soluţii.

Apropo de soluţii. Personal, cred că marea majoritate a celor care au votat Iohannis nu-s defel naivi sau optimişti până la a friza prostia. Sunt sigură că ştiu şi ei, aşa cum ştiu şi eu, că lucrurile nu sunt nici pe departe rezolvate. Mai mult, cred că mulţi se gândesc serios dacă Iohannis va avea vreo şansă reală  să schimbe felul de a se face politică în ţară. Dar ştiţi ce este impresionant? Faptul că, odată ce au reuşit să schimbe cursul istoriei – pentru că, să o spunem pe aia dreaptă, nimeni nu se aştepta înainte de turul I să piardă Ponta –, aceşti oameni au redevenit conştienţi de puterea pe care o au şi în loc să-şi caute din priviri alesul şi să-i pună în cârcă toate speranţele lor, preferă parcă să-l menajeze, să-l încurajeze şi să facă între timp scenarii realiste. Pentru că de data asta, după foarte mulţi ani, avem chef să ne facem planuri şi proiecte. Pentru că toţi cei care au ieşit în stradă nu vor să li se dea. Ci să fie lăsaţi să facă. Oricum, după ultimele două zile e clar pentru toată lumea că se impune un nou fel de a se face politică în România (da, chiar și câțiva oameni din PSD par să înțeleagă asta). Dar, cum am mai spus, eu nu sunt analist politic şi nici nu o să devin pe ziua de azi.

Sunt, în schimb, un cetăţean care merge mult pe stradă şi cu mijloacele de transport. O să mă întrebaţi care e legătura. Ei bine, azi dimineaţă am văzut ceva ce nu am mai văzut demult. I-am văzut pe ei, nişte pensionari guralivi şi lătrători, privind cu alţi ochi un grup de tineri. Erau la fel de gălăgioşi ca şi acum câteva zile. Tot cu piercing-uri; unul avea chiar un tatuaj. Nu erau mitocani, doar un pic gură mare. Dar nimeni nu a mai zis nimic. Dădeau să zică şi până la urmă şi-au văzut de ale lor. Poate că a fost o pură coincidenţă, poate valul de optimism mi-a luat minţile şi mă face să vorbesc prostii. Sau poate că e timpul ca toţi oameni aceştia în vârstă, atât de vocali la ei în bloc, atât de intransigenţi la ei pe stradă şi atât de prezenţi la urne, aceşti oameni din care o bună parte mai păstrează – fac pariu – carnetul de partid, să priceapă că gata, fuse şi se duse.

Pentru că eu asta cred că s-a întâmplat ieri: s-a încheiat un capitol. Şi nu domnul Iohannis l-a încheiat, ci oamenii care au ieşit în stradă. Unii să voteze, alţii să-i susţină. Domnul Iohannis însă ar putea să deschidă un nou capitol. Sau măcar să încerce. Oamenii din stradă par foarte dispuşi să contribuie. De, ca-n familie!

La început, totul părea frumos. Sau, în fine, așa ar fi trebuit să fie. Erai tânără. Sau, măcar mai tânără decât acum. El părea că știe ce face. Stăpân pe situație, îți promitea marea cu sarea, te încuraja protector, te lăsa să-ți strigi pe la prieteni bucuria de proaspăt căsătorită. După câțiva ani, a început să se transforme. Nu, el nu recunoaște asta. El spune că așa a fost dintotdeauna, dar că tu ai sperat altceva. Ai descoperit că minte. Apoi, că lua bani din casă și-i dădea pe la prieteni. Ba că unul avea probleme la muncă, ba că altul se băgase în nu știu ce încurcături. În fine, ai tăcut, că o rezolvați voi și pe-asta. Doar sunteți în familie. Într-o zi, ai țipat la el. Te-ai enervat și atunci el ți-a tras o palmă. Direct peste cap. Te-a durut, dar nu știai ce să faci. Și taică-tu îți mai dădea câte una. Și nu se spune că, fără să vrem, tindem să ne alegem jumătatea după modelul părintesc?

De câțiva ani simți că nu-l mai suporți. Nu vrei să-l mai vezi, să-l mai auzi, dar nu știi unde să pleci. La urma urmei, ai și tu o vârstă. Unde dracu' să o mai iei de la capăt? Măcar pe ăsta îl cunoști, știi ce-i poate pielea, știi că de fiecare dată când te înșală – pentru că o face – vine acasă cu câte ceva: ba niște bani să-ți iei tu ceva frumos, ba o pungă de la Cora, un flecușteț, acolo, cât să uiți și să vrei să-i faci iar o ciorbă și o tocană.

Și apoi, într-o zi, cunoști pe cineva. O fi mai bun? O fi mai de treabă? Te-o dezamăgi și el? Habar n-ai. Ești pregătită să o iei de la capăt? Peste câțiva ani, și dacă vei fi pregătită, tot nu va mai conta. Asta e clar. Așa lovită, jignită, chinuită de opacitatea și indiferența primului, poate că nici nu vei mai putea să observi ce e în jur. Sau poate că îmbătrânit, va deveni și mai violent și nu te-o mai lăsa să pleci defel. Dar acum, acum parcă simplul fapt că mai există acel cineva te face să-ți dorești să ai iar grijă de tine. O fi omul ăsta mai bun? Da, tu spui că da, dar nu poți să bagi mâna-n foc. Ceea ce poți însă să faci este să-l dai afară pe primul. Acum – azi. Despre el știi sigur că nu se va schimba. A tot spus-o și nu a făcut-o. Ba parcă a devenit și mai rău. Pe când cu celălalt.... nu știi sigur. Dar, la naiba, așa e viața! Doar vezi că simplul fapt că a apărut cineva te face să te simți mai bine în pielea ta și să-ți dorești să o iei de la capăt. Un lucru e sigur: când mănânci bătaie și înghiți rahaturi zi de zi, prost să fi să mai stai cu ăla. Dă-ți, frate, o șansă!

Să votăm, zic!

Aşa mi-a zis. Şaizeci şi ceva de ani, patru clase, credincioasă, dar bună negociatoare când e vorba să-mi ceară nişte bani în plus pe aceeaşi muncă – pentru că, citez, banii-s una şi Dumnezeu, alta. Nu înţelege foarte bine ce se întâmplă; nici nu vrea. Are o pensie nici prea mare, nici prea mică. De fapt, e mai degrabă mică, dar suficient de mare ca să-mi arunce în față de câte ori se enervează că nu stă ea în banii mei! Are o casă, doi băieţi mari şi prieteni la ţară care-i trimit ba nişte carne, ba lapte, ba ouă. Nu o interesează ce e în jur pentru că fiecare le ştie pe ale lui. Nu face mai mult decât trebuie şi uneori nici ce trebuie pentru că ce-o să-i fac, doar am nevoie de ea! Urmăreşte buletinul meteo şi o telenovelă indiană. În rest, zice că nu o interesează pentru că toţi minte! Şi îl regretă pe Ceauşescu. Ei, nu chiar cu toată gura, dar era mai bine pe vremea aia. Ne dădea ăsta loc de muncă, ne dădea casă, aveam bilete la mare şi la munte, iar mâncare se găsea întotdeauna, dacă ştiai să te descurci! Şi să ştiţi că lumea se descurca! 

Îmi place termenul ăsta de lumea. Lumea celor care se descurcă, versus lumea celor care (poate) supravieţuiesc, aceștia din urmă umiliţi în inteligenţa lor, anihilaţi ca indivizi şi lăsaţi să existe ca simple mamifere. Şi totuşi, în anii 'optzeci, nimeni nu era mulţumit. Toţi ne consideram, pe bună dreptate, oprimaţi, călcaţi în picioare, reduşi la tăcere şi la izolare. Chiar şi ea. Acum, ajunsă la şaizeci şi ceva de ani, regretă făţiş vremurile acelea. Anii în care i-a fost dat să trăiască după puterile minţii ei. O minte cuminte. O minte antrenată să primească ordine şi să le execute, fără să-şi pună problema dacă e bine sau e rău, dacă s-ar putea mai mult sau diferit. O minte care în lipsa unei educaţii şi a unei sclipiri native (dar să fim serioşi, câţi oameni cu astfel de sclipiri există, de fapt, pe lume?), a preferat să stea în banca ei şi să se antreneze în interminabilul joc de-a cum să faci rost. Cu un soţ şofer pe tir, a jucat bine. Aveam tot timpul frigiderul  plin şi dresuri de mătase! 

Aşa că ei, la şaizeci de ani, îi este egal ce se întâmplă în jur. Oricum toţi minte! În rest, chiar nu contează. Telenovela curge, iar buletinul meteo era şi pe vremea lu ' Împuşcatu'. În douăzeci de ani, ea a văzut doar un singur lucru: cum ea îmbătrâneşte şi mâncarea se scumpeşte. Nu a citit ziare, nu a pus întrebări, nu i-a păsat de ce face cutare sau cutare pentru că fiecare le ştie pe ale lui. O discuţie cu ea te poate marca pentru tot restul zilei. Are păreri, dar niciun argument. Nici nu ştie ce e ăla. Şi aproape că nici nu poţi să te superi pe ea atâta timp cât educaţia ei şi a imens de multor români exclude din fragedă pruncie orice fel de drept la replică, orice argumentaţie logică sau susţinere de păreri. În familia românească, bătaia încă e ruptă din rai, şcoala încă tratează elevul ca pe un mecanism debil și lipsit de drepturi, voinţă sau personalitate, iar societatea îi premiază pe cei descurcăreţi – nu pe cei oneşti, plin de iniţiativă şi de bună credinţă. Sigur, depinde de credinţă. Dacă e aia ortodoxă, ura, să trăiască! Pe ea, la cei şaizeci de ani şi ceva, nu are rost să o provoci, nici să insişti: vei obosi repede, răpus de seninătatea cu care dă din umeri şi-ţi aruncă cu inocenţă un eeeh, ce ştim noi! Să se bată ei acolo şi noi să ne vedem de ale noastre aici.

Aici?! Cum adică „aici”? Îmi dau seama că pentru femeia asta există două dimensiuni care nu au nicio legătură una cu alta: o orizontală pe care trebuie să-şi ducă viaţa şi o verticală la care doar se uită şi se roagă să nu cadă peste ea cu totul. Ca în povestea cu drobul cu sare. Nici gând să se mişte mai la stânga sau mai la dreapta când verticala dă să se clatine. Stă acolo şi cată cu privirile doar în urmă, acolo unde, pentru ea, lucrurile erau măcar clare şi sigure. Ne dădea casă, loc de muncă, bilete la munte şi la mare!  Mă uit la ea şi risc o întrebare: Dar v-aţi gândit ce se va întâmpla dacă nu vor mai fi bani? Dacă PSD şi Ponta pun mâna pe tot?Dacă se prăbuşeşte, de exemplu, economia? Dacă pleacă investitorii, dacă cresc impozitele, taxele, falimentează firmele mici  şi să zicem că eu nu voi mai avea cum să vă plătesc? Se uită la mine şi dă din mână a lehamite: Las' că vă descurcaţi dumneavoastră. Toţi se descurcă. Până şi proştii. Noi să fim sănătoşi!

- Tu nu te uiţi la el cum arată? Ăla, frumooos? Nu vezi că are riduri?

Hellooo, şi eu am riduri, îmi vin să spun. Mă abţin şi trec la atac.
- Las' că nici cu al tău nu mi-e ruşine! Te-ai uitat la dinţii lui? Şi-n plus, in fine, aş mai spune eu ceva, dar o las pe mai târziu!

Se apropie de mine ameninţător şi dă să-mi râdă în faţă.
- Ai şi tu nişte gusturi, aoleo! Mai are şi vocea aia neunsă, tu nu l-ai auzit cum face?

Nu mă las.
- Al tău e mort, na! Măcar ăsta al meu mişcă pe undeva prin lume!

Rezistă, vădit deranjată.
- Da, da, sigur. Nu-l auzi cum face: beeeelle, ce să-ţi spun?! Zici că-i o oaie! Hai, ai terminat cu blogul la calculator, să pun şi eu nişte muzică adevărată, nu d-aia cu lălălă, vai, draga mea, lălălă, iubita mea?

Cedez cu înţelepciunea femeii mature. Hm, habar n-are despre ce vorbeşte. Las' că o trimit în cinci minute la lecţii şi o să câştige al meu.

Prima bătălie pe masculi: Garou versus Freddie Mercury. Două mostre să vedeţi despre cine vorbesc. Mă rog, în cazul primului, că ştiu şi eu că al ei e mai mare şi mai tare. Dar al meu...hm, mă rog, vă las pe voi să ziceţi.

Am fost un copil făcut târziu, după standardele vremurilor de atunci. Mama avea treizeci şi cinci, tata, vreo patruzeci şi patru. M-am născut prin cezariană, nu am fost alăptată mai mult de o lună, am dormit singură în pat, am fost plimbată în cărucior şi deseori mă culca tata seara, atunci când mama se întorcea de la serviciu foarte târziu. Uneori pleca cu zilele şi atunci trebuia să-mi facă tata codiţe şi să mă ducă la şcoală. De codiţe, îmi aduc aminte. Tot aşa cum îmi aduc aminte şi de parfumul care începea să plutească brusc în casă şi-n jurul meu, când se deschidea uşa şi intra mama. De restul însă, habar nu am. Nu ştiu nimic din primele mele luni de viaţă. Nu am amintiri, nu am regrete, nu am reproşuri şi nu am nimic de spus. Pentru că, după mine, nu contează. Pentru mine, copilul mamei mele, nu are nicio importanţă cum am venit pe lume, ce fel de lapte am băut, cât am dormit cu mama şi cât m-am foit singură, în patul meu. Aceste amintiri nu există. Nici fiica mea nu le are. Degeaba ne dăm cu capul de pereţi pentru alăptat, purtat în braţe, legănat, niciun copil, în adolescenţă, nu îi va şuiera părintelui printre dinţi :"las' că ştiu eu cum m-ai lăsat să adorm singur, în pătuţul meu!". Niciun adult nu-şi va aminti de laptele băut sau de plimbările în cărucior, ci doar de certuri şi nedreptăţi. Mă uit la mine şi la Ana mea şi mi-e frică de crizele ei de furie, dar mai ales de ale mele şi mă întreb cât din ele va ţine minte. Și apoi mă gândesc la mine şi la mama mea. Și-mi vin în minte nu serile când ea nu era acasă, ci cele petrecute  împreună, în bucătăria noastră cu buline, în miros de prăjituri şi parfum. Și zilele când se juca cu mine şi mă fugărea pe holurile lungi din casă. Şi balurile mascate când scotea din dulapuri rochii şi pălării de altă dată. Şi petrecerile de ziua mea când se culca pe jos, într-un colţ de cameră, să nu care cumva să deranjeze şi să plece musafirii prea repede. Şi momentele când o respingeam din iubire pentru vreun el şi ea se retrăgea cuminte, aşteptând doar să treacă şi să fiu din nou eu însămi. Și de asta îmi e cel mai frică atunci când mă uit la Ana mea. O voi putea iubi pentru ceea ce este şi nu pentru ceea ce sper eu să fie? O voi putea iubi pentru ea şi nu pentru mine?

Mama mea n-a zis nimic când m-a prins cu prima ţigară. Nici atunci când am renunţat să mai scriu, deşi aveam cronici la doar paisprezece ani. Nu mi-a reproşat nici lipsa de curaj de a mă urca la volan, deşi ea conduce bărbăteşte. Nu mi-a spus vreodată să fac altceva decât ce am ales eu. Să plac pe altcineva decât pe cine am plăcut eu. Să fiu altfel decât sunt. Mama mea doar m-a iubit. Pe mine. Cea veselă şi docilă şi blândă şi silitoare, pe mine, cea nervoasă, agitată şi repezită, pe mine, cea de multe ori pesimistă şi nedreaptă, pe mine, cea ţâfnoasă şi plângăcioasă, pe mine cea pe care şi-a dorit-o şi nu a încercat să o schimbe. Și de care a ştiut să fie mândră. Pur şi simplu, fără vreun motiv anume.

Când eram mică aş fi vrut ca mama să nu plece niciodată de acasă. Aş fi vrut să fie acolo ori de câte ori o strigam şi întindeam mâinile după ea. Doar că mama mea a avut ceva doar al ei. Munca. Nu contează despre ce e vorba. Contează că mama a avut de-a lungul vieţii şi încă mai are un loc şi-un timp doar al ei. E un noroc, abia acum înţeleg. Și sunt invidoasă că ea îl are şi eu, nu. Acum ştiu asta. Pentru că de multe ori, mamele se uită pe ele şi când se regăsesc sunt atât de schimbate încât abia, abia, mai pot strânge câteva firimituri din ceea ce au fost şi ştiu că nu vor mai fi vreodată. Și-n loc de două mâini micuţe întinse spre ele, vor găsi o uşă închisă pe care va scrie : nu intra! Mama mea a avut un loc al ei unde să se ducă până când am fost gata să deschid uşa şi s-o las din nou să fie cu mine. Mie mi-e frică să nu stau la uşă şi să bat în disperare. Voi, dacă aveţi un loc al vostru, să aveţi grijă de el. Să vă mai duceţi din când în când pe acolo, să mai deschideţi geamurile, să mai aerisiţi, să nu-l lăsaţi în paragină. Veţi avea nevoie de el atunci când copiii nu vor mai vrea să fie copii.

Eu nu ştiu unde o să mă duc când Ana va creşte mare. Sper doar că atunci când va deschide uşa ferecată cu lacăte adolescentine să nu găsească de partea cealaltă o femeie plânsă, agăţându-se cu disperare de tinereţea fiicei, din spaima de a nu fi lăsată în urmă, nefericită pentru nedreptatea de a fi sacrificat totul când de fapt, nu i-a cerut-o nimeni. Mama nu a îngenunchiat niciodată la uşa mea. Nu a tras cu urechea, nu s-a uitat pe vizor şi nici nu a forţat clanţa. Doar m-a aşteptat. Să cresc şi să-mi spună ceea ce cu toţii vrem să auzim: totul este în regulă! Mama te iubeşte şi e mândră de tine şi fericită că eşti bine!

Acum câteva zile a fost ziua mamei mele. Şi da, m-a născut prin cezariană, alăptat cu biberonul, lăsat singură în pat, plimbat în cărucior, dar iubit ca nimeni alta şi exact cum am avut eu nevoie.

photo by  Geo B Petty

Şi eu o să vă răspund aşa: depinde ce faci cu ea. O zi normală, o luni de toamnă, mohorâtă, cu trezit cu noaptea-n cap, cu lăsat copil la şcoală, cu o cafea la pahar, stătută şi răcită, cu teme şi sacoşe grele, ei bine, o zi din asta e plină de timp inutil ce-ţi curge agale printre degete. O zi de vară, pe plajă, cu degete de la picioare înfundate adânc în nisip, cu piele încălzită la soare numai bună de luat în braţe şi ţinut acolo, cu taverne şi pescăruşi, o astfel de zi să tot aibă ore de pus la cald, în buzunar şi păstrat pentru ce va să vie mai încolo. Şi apoi, apoi mai sunt zilele alea care se dilată, se măresc ca nişte pungi enorme în care tot bagi şi bagi fără să se rupă, zilele ca nişte gume de mestecat umflate cu aer sub formă de baloane uriaşe ce nu se sparg, deşi fâsâie a plin.

Ei bine, săptămâna trecută mi-a fost dat să trăiesc două zile din astea. Zile-balon sau zile-elastic, cum vreți să le ziceți. Două zile amărâte pe care le-am umplut atât de tare încât la sfârşit aveam sentimentul că trebuie să mă aşez pe ele ca să le pot închide și pune astfel capac aventurii. A fost nevoie de o prietenă mai nebună decât mine şi de un copil stătut ca al meu şi care, văzându-mă împăturind nişte haine în dulap, a început să ţipe uraaa, faci bagajeee, ştiam eu că mă duci şi pe mine undeva, în vacanţă! ca să mă decid. Da, vom pleca: de joi până sâmbătă. La Bran şi Braşov. Două mame cu doi copii. Cu trenul până în Braşov. Şi apoi cu autobuzul până la autogară. Şi de acolo cu rata până-n Bran şi pe jos, încă un pic, până la Club Vila Bran. Doar o noapte, că atât am mai găsit liber. Şi a doua zi, spre seară, iarăşi rata până la autogara din Braşov. Şi un taxi până în centru. Şi o noapte la Casa Wagner. Iar de dimineaţă, cu taxiul la Parc Aventura. Şi fuga la hotel şi fuga la gară şi iarăşi cu trenul, până acasă. Şi bineînţeles: două zile, două valize. Nu mă întrebaţi ce am avut în ele. Oricum, doar chestii inutile, prea groase şi prea voluminoase pentru cele 18 grade de toamnă frumoasă.



Şi acum să trecem şi la partea concretă. A fost careva dintre voi la Club Vila Bran? Nuuu? Atunci, ascultaţi la mine: duceţi-vă! Serios, duceţi-vă o zi, două, o săptămână, nici nu contează, doar duceţi-vă copiii acolo! Ana urla ca nebuna sunt în paradis! O să las la o parte descrierea vilelor, vreo zece la număr, poveştile despre camerele mari şi călduroase de am dormit cu geamul deschis, despre papanaşii de la restaurant şi cafelele cu spumă de lapte ce-mi aduceau aminte de terasele de la Roma, şi o să vă spun doar atât: am obosit distrându-ne. La recepţie primeşti un program de activităţi pe ore şi pe zile, toate incluse în preţul camerei: în cazul nostru, 140 de lei pe noapte, o dublă cu balcon. Aşa că toată ziua am alergat între sala de jocuri (trei etaje cu fel de fel de activităţi şi jocuri indoor), piscina interioară, şahul cu piese gigantice, locul de tras cu arcul, mini zoo cu cerbi, tobogane şi alte drăcovenii, echitaţie, petanque, discotecă, vânătoare de comori, parada Mascotelor, pictură pe faţă şi undeva, pierdute în zbuciumul acesta, nişte beri revendicate cu greu, dar băute pe îndelete pe terasa cu panoramă. Ah, dacă nu mergeţi cu copiii, ci singuri, există şi piscine exterioare cu apă caldă, caldă şi privelişte uluitoare. Dacă mergeţi cu cei mici, atenţie, vor vrea şi ei peste tot unde sunteţi şi voi. Că doar d-aia sunteţi o familie, aşa-i?! Restaurantul e foarte ok, prăjiturile sunt bune rău, au şi meniuri pentru copii şi nu, nu este  foarte ieftin, pentru că de undeva trebuie să câştige şi omul ăsta de făcu complexul. Un mare bravo cu aplauze şi fluierături de bun augur pentru echipa de acolo: animatori, chelneri, personal recepţie, in fine, toţi, absolut toţi, sunt jos pălăria. A fost prima dată când mi-a fost refuzat bacşişul pe care voiam să-l dau unui angajat ce ne-a transportat cu bagaje cu tot de la recepţie până sus, pe deal, unde era vila noastră. Că asta am uitat să v-o spui: tot complexul e pe un deal cu căpiţe, oi, vaci şi aer curat!

Hai să trecem și la Brașov. Eu personal aș emigra aici. Lăsând la o parte bucuria de a sta într-un oraș cu munte și pădure la o aruncătură de băț, locul ăsta are ceva aparte ce te face să tot vrei să-ți scuipi în sân și să-ți zici "ptiu, ptiu, asta o fi la mine-n țară?". Sigur, eu vorbesc din punctul de vedere al turistului. Dar la Brașov chiar m-am bucurat să fac turism. Doamne, ce cofetării am văzut! Ce terase, ce localuri, ce prăjituri, ce cafele, ce mic dejun ca pe-afară am avut la dispoziție. Iar la  Parc Aventura e super fain. Sigur, presupunând că nu ai rău de înălțime și teamă de ridicol ca mine. Personal, am fugit trei ore pe sub crengi și tiroliene, încurajând odrasla situată la înălțime, mai făcând o poză, mai bând o cafea, mai dând indicații cum îi stă bine unei mame: ține-te bine, mămică! Uită-te unde pui mâna, ridică piciorul, fă ca domnul și dă-te jos că e prea sus pentru tine! 

De întors, ne-am întors cu un tren pe care l-am prins la mustață (cum altfel?!) și care este al unei companii private. Și pentru că este privat și frumos și curat și ieftin (30 de lei biletul până la București per adult, iar copila, arătând destul de mică, nu a plătit nimic, față de 74 de lei biletele pentru amândouă la CFR), pentru toate astea așadar, nimeni nu vorbește de el în gară. Este afișat, dar, dacă vrei să afli detalii la Informații zici că ai întrebat de Necuratu'. Nu ți se răspunde sau ți se spune ceva pe șoptite, ca nu cumva să audă duhul gării și să se afle la CFR că este promovată concurența.

Sâmbătă, la 18h, vacanța s-a încheiat. Două zile. Atât. După toate cele citite, spuneți și voi acum: câte ore are ziua?

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Ana a ajuns la exercițiile mai grele cu cratime și încă nu le știe perfect. Așa că am făcut o mică aplicație interactivă; o găsiți mai jos și vă puteți invita copiii să experimenteze cu ea. Scopul este să corecteze cu succes 12 linii de text consecutive; apăsați pe butonul „Verifică” sau pe tasta Enter pentru a valida scorul. Numai ultimele 12 corecturi sunt contorizate – pot fi 100 greșite în urmă, asta nu contează. Dacă doriți să experimentați voi înainte, puteți șterge istoricul experimentelor voastre apăsând butonul „Resetează scorul”.

Succes!


Dacă doriți să ne sugerați idei sau fraze noi pentru corectat, înlocuiți textul cu sugestia voastră și apăsați butonul „Trimite sugestie”; această operațiune nu afectează scorul curent.

M-am luat cu altele, cu alegeri, cu vacanţa, cu treaba şi nu am apucat să vă povestesc despre Halloween-ul nostru. Mă rog, ştiu că e cam la spartul târgului, dar voiam şi eu să mă laud undeva că fac deja echipa bună cu fie-mea. Sigur că ne mai şi certăm, sigur că nu suntem întotdeauna de acord, dar când este să salvăm onoarea familiei muncim din greu şi fără să crâcnim.

Îmi spune Ana acum vreo două săptămâni că ce-ar fi dacă s-ar duce în seara de Halloween, prin cartier, la colindat cu colegii de clasă. Hai, scrie-le părinţilor şi întreabă-i dacă vor să-i lase! Acum, dacă nu vă era prea clar, eu nu intru în categoria mamelor populare. Pe mine mailurile de mulţumire şi onor patriei mă lasă cam rece, preferând să le ignor şi să răspund celor în care se cer teme pentru copiii bolnavi. Eu nu plătesc fondul şcolii, spun când am ceva de spus şi tot aşa, ceea ce m-a făcut să fiu oarecum sceptică în privinţa reuşitei de a organiza ceva cu clasa. Dar, cum încercarea moarte n-are, am zis să scriu şi să aştept. Şi am aşteptat. O zi, două, niciun răspuns. Din fericire, Ana e fata lu' mă-sa şi de aici incapacitatea ei genetică de a se resemna în faţa unui refuz. A luat pitica taurul de coarne şi s-a apucat să spună în clasă că mama ei organizează o super petrecere de Halloween şi că ce păcat că pe voi nu vă lasă părinţii! 

Pe partea mea, nici eu nu m-am lăsat mai prejos. Locuind într-un cartier liniştit, cu oameni potoliţi şi necunoscători în ale Halloween-ului, m-am apucat într-o frumoasă dimineaţă, în timp ce o ciorba bolborosea domol pe foc, să compun nişte bileţele, în versuri, prin care-mi anunţam vecinii de venirea copiilor costumaţi şi necesitatea de a se aproviziona cu bomboane. Nu mai ştiu cum era poezia, dar era scrisă frumos, cu carioci cu sclipici, cu titlul Seara de Halloween, ce mai, o adevărată lucrărică de artă, în vreo douăsprezece exemplare, distribuită pe şest în cutiile de scrisori de pe stradă. O iniţiativă care a făcut-o pe Ana să ţipe din toţi rărunchii mamăăăăă, ce bucurie că nu m-am născut într-o familie normală!


Ca să nu o mai lungesc inutil: lobby-ul făcut de Ana a dat roade, părinţii au început să scrie şi să sune şi per total, ne-am strâns o gaşcă de vreo douăsprezece persoane pregătite să descindem în cartier la ceas de seară. Doar că am uitat un amănunt. Meciul! Ala de a făcut să se umple străzile de jandarmi şi suporteri. Noi ţipam pe o parte a străzii că vrem bomboane, ăilalţi urlau, după caz, moarte, Steaua sau Dinamo! Când una din mame cu o pălăriuţă de vrăjitoare pe cap şi un rucsac plin de dulciuri în spate s-a apucat să strige duios, pe stradă dar pe mine cine mă sperie ca să-i dau bomboane?, o voce de suporter s-a auzit tenebros din spate lasă că te speriu io, cucoană! 


Partea bună este că scrisorelele mele şi-au făcut treaba şi jumătate din cei preveniţi s-au conformat şi le-au dat niscaiva dulciuri ăstora mici. Sigur, unii s-au lăsat mai greu, ca de pildă, un nene ce nu voia să împartă punga cu dulciuri decât după ce mutam o maşină parcată aiurea în faţa casei lui. Păi, nu înţelegeţi că nu e a noastră? Păi şi a cui e? Habar n-am, eu sunt cu copiii ăştia îmbrăcaţi în draci! Deci nu puteţi muta maşina? Păi, nu! Eh, atunci nu vă dau nici eu bomboane, e bine? Până la urmă au ochit copiii punga în mâna lui şi s-au repezit cu asemenea forţă că nu a mai putut opune rezistenţă.


Para concluir: seara a fost faină tare, copiii s-au distrat, proviziile de bomboane ne vor ajunge până de Crăciun, suporterii ne-au înţeles, îngăduindu-ne un trotuar pe care să urlăm şi altceva decât ce ţipau ei şi nu doream să audă copiii (deşi au auzit şi vreo doi băieţi au şi repetat), peruca mea cu coarne de drac a făcut furori,  impresionându-l profund pe paznicul şcolii, cred că sunt mai populară decât credeam, iar eu şi Ana suntem o echipă pe cinste: serioase, punctuale, creative şi energice. Dacă aveţi de organizat evenimente, ştiţi unde ne găsiţi. Rugăm seriozitate şi buget pe măsură! Primim şi bomboane, dar numai d-alea bune!

Ştefan are nouăsprezece ani. E blond şi timid. Stă în faţa mea pe scaun şi îşi roteşte privirile de jur împrejur ca şi cum ar vrea să scape de întrebări, evitându-mă pe mine cu totul. Staţi liniştiţi, relaxaţi-vă muşchii abdomenului ce poate vi s-au strâns spasmodic la ideea că lui Ştefan i s-a întâmplat ceva rău. Nu, nimic de felul acesta. Ştefan e bine. Şi e foarte deştept. De fapt, dacă ar fi s-o zicem pe aia dreapta, Ştefan e genial. Sigur, lui nu i se pare nimic extraordinar în a lua medalia de aur la Olimpiada internaţională de chimie sau în a învăţa rusa de unul singur sau în a face zece ore pe zi probleme la chimie pentru că, atenţie, e totul atât de logic şi nimic nu trebuie învăţat pe de rost! Şi nu, Ştefan nici nu vrea să plece din ţară. Vrea să stea aici, cu ai lui, că cică şi la noi se poate învăţa foarte bine. Doar că lui Ştefan nu i-a fost simplu de la început. Dimpotrivă.
- În clasele mici, toţi colegii mă considerau tocilar şi ciudat. Şi niciun profesor nu îmi lua apărarea sau nu încerca să mă ajute să văd că eu nu am nicio problemă, ci sunt doar mai inteligent decât media.

Norocul i-a surâs abia la liceu, când profa de chimie a văzut că ceea ce pentru alţii părea ciudăţenie, era de fapt, sclipire pură. Şi multă, multă timiditate.Pe una a folosit-o, pe cealaltă a acceptat-o şi a domolit-o cât să poate fi strunită şi trăibilă.

Atât despre Ştefan. Dar mai sunt şi alţii. Şi ceea ce m-a şocat a fost o replică a profesoarei:
- Sunt foarte puţini profesori sclipitori şi dăruiţi care să nu fie speriaţi de faptul că elevul e mai deştept decât ei şi atunci îl lasă în plata lui şi-l pierd cu bună ştiinţă pe drum.

Ştefan e încă în România. A zis că aşteaptă să vadă ce şi cum. Poate că până la urmă va fi bine.

Nicio aluzie, serios. Doar o poveste.

Am ales-o la întâmplare. Nu știam nimic, nici despre autoare, nici despre carte. Mi-a atras însă atenția coperta. Și numele greu de pronunțat al scriitoarei: Eowyn Ivey. Pe copertă, o imagine ce m-a dus cu gândul la poveștile rusești. Un moment de intuiție pentru că acțiunea chiar se inspiră dintr-un basm rusesc. O poveste de iarnă cu fulgi mari și vânt puternic ce parcă îți biciuiește obrajii în timp ce stai la căldură și citești. O poveste cu multe mirosuri. Nu explicite, dar parcă pe măsură ce dai paginile îți vine în nări parfum de zăpadă și de conuri de brad. O poveste tristă care se termină cu bine. Ceva de genul "il y a toujours de l'espoir" (exista întotdeauna speranță).

După ce pierd un copil, Jack și Mabel aleg să fugă departe de ochii lumii, în Alaska. Acolo speră să se regăsească și să-și înece amarul în întinderile pustii și iarna nesfârșită. Într-o seară, fac o fetiță din zăpadă. Ca prin minune, a doua zi, fetița prinde viață și ajunge să devină fiica pe care nu au avut-o niciodată. Doar că ea este un copil al zăpezii și nu poate fi îmblânzită. Când iubirea o prinde și dă să o țină pe loc, fetița...

Nu, nu o să vă spun cum se termină. Vă las pe voi să descoperiți. O carte numai bună de citit la ceas de iarnă, cu fulgi afară și miros de mere coapte în casă. O carte atât de frumos povestită că parcă o simți cum îți curge la picioare. O carte cu o fetiță cu un nume ce parcă se aduce singur din ținuturi de gheață: Faina. O carte pe care v-o recomand.

Sunt o pârâcioasă. Asta e. Avantaj mie, că am blog şi pot să mă plâng. Nu de ea, că o iubesc prea mult să mă apuc să mă vait în public. Ci de o parte din ea. Aia care uită. La greu. Uită cărţi. Uită teme. Uită să scrie. Uită să-şi facă. Uită ce are şi ce n-are.

Ai zice că e de ajuns să trăieşti înconjurat de oameni care-şi fac datoria ca să înveţi, la rându-ţi, responsabilizarea de mic. Aş! Geaba o tot dai în sus şi-n jos cu cât e de important să faci cât poţi tu de bine, să nu-ţi bagi picioarele în munca ta, să nu tragi chiulul, să nu te laşi pe-o ureche pe principiul las' că merge şi aşa. Se uită la tine, te aprobă cu ochii mari şi languroşi, te pupă pe obraz cu admiraţie şi apoi...uită.

Şi ce e cel mai rău este că pare că nici nu-i pasă. O spune senină, cu o vocişoară semi amuzată că - vezi, doamne- ce haios e să-ţi scrii temele în pauză, să te uiţi pe cartea colegului, să o pui pe mă-ta să umble de nebună să-ţi recupereze cărţile lăsate prin dulapul de la şcoală. I-am spus să-şi noteze ce are de făcut într-un carneţel. L-a ales singură de pe raft, de la Cora. Un carneţel frumos cu coperţi cu fluturi. Doar că, normal, a uitat să se uite în el. Şi de fapt, nici nu ştie pe unde e. Prin sertarul de la birou, ăla de s-a înţepenit într-un maldăr de hârtii stricate pe care nu se îndură să le arunce? Printr-un ghiozdan aruncat pe jos? Sau poate o fi căzut undeva, după birou, printre peruci de omuleţi Lego sau creioane roase la capete? De dimineaţă, i-am găsit doar o şosetă. Cealaltă stătea frumos, prinsă elegant pe un umeraş din dulap. Eh, s-o fi agăţat de sarafan şi a rămas atârnată acolo! Sigur, aşa fac şosetele astea- se agaţă singure!

Nu-mi place să o boscorodesc. Nu-mi place de mine când ţin discursuri şi prelegeri despre responsabilitate. Nu-mi place când mă enervez şi când mă simt strânsă cu uşa şi forţată să tot controlez teme şi ghiozdane. Din prima zi de şcoală, i-am spus un singur lucru: fă cât poţi tu de bine. Să fii tu mulţumită, că ce e acolo în caiet sau pe hârtie, e despre tine. Doar că ea preferă să vorbească şi nu să scrie. Să ţină discursuri, să agite masele, să ia iniţiativă, să-i facă pe ceilalţi să râdă.

Uneori, mă întreb cu voce tare, cum ar fi să uit şi eu. Chiar aşa: să uit să o duc la şcoală, să fac de mâncare, să-i organizez petreceri şi vizite, să mă trezesc dimineaţa, să respect deadline-uri, să fac interviuri, să fiu unde trebuie şi când trebuie. Atunci, abia atunci, lasă privirea în jos şi şopteşte doar să nu uiţi să mă iubeşti!