I-am spus că o să dureze vreun sfert de ceas. Am vorbit o oră. Am avut despre ce vorbi. O viață ca-n filme, cu o copilărie plină de neprevăzut. Cu bune și cu rele. Dar, după cum o să vedeți, "Angela merge mai departe". Doamnelor și domnilor, Dorina Lazăr.

Ioana Stăncescu: Sunteţi cunoscută drept o ardeleancă tranşantă care spune întotdeauna ce gândeşte, aşa că permiteţi-mi să fiu la rândul meu directă şi să vă întreb aşa: copilărie fericită sau nefericită?
Dorina Lazăr: Nu ştiu ce să vă spun. Hai să zicem că am avut o copilărie mai ciudată, mai dificilă, dar foarte fericită. Eu am fost un copil de părinţi despărţiţi. Sunt născută la Hunedoara, în 1940, şi chiar dacă au trecut atâţia ani de atunci, încă am vii în minte amintirile din primii mei ani de viaţă.

IS: Ce vă amintiţi?
DL: Uite, de exemplu ştiu că pe la doi, trei ani, bunica mea se ducea în zori să mulgă vaca şi apoi îmi dădea imediat o cană de lapte cald şi nefiert. Ţin minte că eram în casa bunicilor mei şi maică-mea mă alerga prin toate cele trei camere şi, matematic, eu mă ascundeam între dulap şi perete şi o aşteptam acolo cu sufletul la gură, să mă găsească şi să mă sperie.

IS: Era o mamă veselă?
DL: Era  o mamă tânără. Avea optsprezece ani când m-a născut, iar tata treizeci şi opt. De aceea nici nu a mers între ei. Revenind la amintiri, ţin minte că aveam vreo patru ani când mama m-a luat cu ea la cinema să vadă un film şi tata s-a supărat atât de tare încât a încuiat toate uşile de la casă şi a trebuit să intrăm pe geam. Îmi aduc apoi aminte de bombardamente. Aveam vecini nişte unguri cu care ne-am înţeles foarte bine şi noaptea, când porneau sirenele, ne refugiam la ei în grădină unde erau săpate un fel de tranşee şi stăteam acolo până treceau avioanele. Mai ştiu că în casa noastră au fost încartiruiţi nişte ruşi şi îmi aduc aminte că era un ofiţer foarte frumos care mă lua pe umeri şi era aşa de înalt că reușeam să ajung să văd peste poartă.

IS: Cum era casa copilăriei?
DL:  Era o casă cu un demisol unde aveam bucătăria şi două pivniţe fabuloase în care ţineam, într-una morcovii şi cartofii pentru iarnă şi în cealaltă, bancul de lucru al bunicului şi al unchiului meu, care erau unul zidar şi celălalt instalator. Şi mai era o masă pe care țineam la rece untul și tăvile cu prăjituri şi mai ales lădiţele cu marmeladă care se tăia apoi felii, felii. Acolo mâncam şi acolo găteam. Îmi aduc aminte că tata şi unchiul meu stăteau la masă, în pimniţă, cum se zice la noi, în Ardeal, şi eu mă duceam sus în dormitor unde aveam un aparat de radio Telefunken. E un aparat care mai există şi astăzi, în acelaşi loc, la capul patului, doar că nu mai merge. Ei, şi eu mă duceam şi ascultam buletinul de ştiri şi apoi coboram în goană cele două rânduri de scări, până în pivniţă şi le povesteam celor mari ce mai făceau nemţii şi iar fugeam sus, şi iar jos, şi tot aşa. Aparatul ăsta de radio a jucat un rol important în viaţa mea.

IS: Aduna familia în jurul lui?
DL: Nu, tata îl pornea doar duminica după amiază când voia să adoarmă pe muzică. Dar atunci când mă trimiteau sus să fac curăţenie, îi dădeam drumul şi acolo mă uita dumnezeu. Ascultam toate piesele de teatru și programele pentru copii. Ţin minte că-mi făcusem chiar și-un carneţel cu toate numele operelor şi operetelor, şi-n dreptul fiecăreia scrisesem numele compozitorilor. Şi acum ştiu să le spun pe dinafară, sunt ca un dicționar.

IS: Vă propun să vorbim un pic despre familie, despre acea familie dezbinată.
DL: Când aveam vreo cinci ani, mama a fugit de acasă. Nici în ziua de azi nu ştiu adevăratul motiv. Eu sunt convinsă că ea avea alte idealuri decât să stea în Hunedoara și să rămână o simplă nevastă de brigadier silvic.

IS: Era frumoasă?
DL: Era superbă. Ea şi cu fata măcelarului Fărcaş din Hunedoara erau cele mai frumoase fete de pe la noi. Ştiu că la un moment dat un fotograf i-a făcut chiar nişte poze care au ajuns la o expoziţie din Italia.

IS: Şi a plecat şi v-a lăsat.
DL: Ştiţi, e o vorbă din bătrâni care spune că orice casă nouă cere un sacrificiu. Pesemne că d-aia se şi obişnuieşte ca la o casă nouă să se taie o găină şi să se pună în vârful casei un brad sau un mesteacăn, ca să protejeze familia de necaz.  Eu şi cu părinţii mei tocmai urma să ne mutăm într-o casă nouă, construită de bunicul meu, când într-o dimineaţa mama a dispărut. Aşa că m-am mutat doar cu tata în casa cea nouă, care era pe o stradă mărginită de un iaz şi apoi de un câmp imens ce ducea până la pădurea Chizid.

IS: Cum se descurca tatăl rămas singur cu un copil mic?
DL: Păi tata, fiind brigadier silvic, pleca de dimineaţă la pădure şi eu rămâneam de capul meu. Şi cum casa era doar pe jumătate terminată şi cum într-una dintre camere aveam nişte schele rămase, eu chemam toţi copiii de pe stradă la mine şi făceam spectacole de teatru. 

IS: De atunci?
DL: Da, de atunci. Şi-mi aduc aminte că dansam cazacioc până când într-o zi s-a rupt o scândură cu mine, că eu de atunci eram mai solidă. Acu', să nu credeţi că eram lăsată de izbelişte! Dimineaţa, în drum spre şcoală, săream trei garduri și gata, eram în curtea bunicilor unde îmi beam cafeaua cu lapte şi-mi luam minajul. Pun pariu că nu ştiţi ce e ăla.

IS: Aţi câştigat!
DL: Eh, aşa se zicea la noi, la Hunedoara, la sandvici. Revenind la povestea mea, la un moment dat tata şi-a dat seama că îi era foarte greu să rămână singur. Şi aşa a apărut la un moment dat, la noi în casă, Ani. O basarabeancă divorţată care venise cu valul de basarabeni ce se retrăsese în România prin '47.  A fost un an greu pentru mine.

IS: Doar atât a stat?
DL: Da, pentru că avea un stil de educaţie rupt din poveştile cu mame vitrege. Îmi amintesc cum mă întreba: ai adus apă de la izvor? Aoleu, am uitat, ziceam. Bineee, atunci ia porţia! Şi mă punea să mă întind pe pat şi mă bătea cu cureaua. Şi mie mi-era frică să o pârăsc tatii pentru că el lipsea uneori şi două, trei zile, iar eu rămâneam singură cu ea. Dar a aflat bunicu-miu de la nişte vecini ce hram poartă şi să-l vezi atunci pe Ţârlea baci, că așa i se spunea lui, cum a venit cu o furcă  să facă dreptate, mai ceva ca la 1907.  Şi uite aşa, într-o dimineaţă de iarnă, mama cea vitregă a fost încărcată cu toate bagajele într-o căruţă şi alungată din casă. Şi este aici o imagine pe care tot am zis că ar trebui să o povestesc unui regizor de film pentru că este foarte frumoasă. Pe stradă era un mic dâmb şi când au luat-o caii în sus, tata a adunat de pe jos nişte zăpadă, a făcut un bulgăre şi a azvârlit cu el după căruţă. Şi după aia, a trebuit să mă mut la bunici, că iar nu aveam cu cine sta.

IS: Eraţi singura lor nepoată?
DL: Nu, mai am două verişoare. Şi, fac acum o paranteză, pentru că îmi aduc aminte că ne duceam toate trei şi luam din casa bunicilor reviste de cinema, rămase de la mama, cu actriţe de la Hollywood şi ne ascundeam în fân şi ne uitam la Greta Garbo sau la Eva Gardner şi spuneam uite, asta sunt eu, asta eşti tu -- şi ajungeam întotdeauna să ne certăm. 

IS: Vreau să revin asupra acestei mame, dacă nu vă deranjează. Ea chiar a dispărut fără să spună vreo vorbă?
DL: Da, pur şi simplu m-am trezit într-o dimineaţă şi ea nu mai era. Îmi aduc aminte că am stat zile în şir în faţa casei să mă uit după ea, doar-doar vine.

IS: Ce v-a spus restul familiei?
DL: Despre femeile care pleacă şi-şi lasă copiii nu se spunea nimic de bine. Şi tata n-a făcut excepţie -- mi-a vorbit-o foarte de rău pe mama care, spre deosebire de el, nu mi l-a vorbit niciodată de rău pe tata. Pe el îl chema Tudor, dar mama îi spunea Lazăr că la noi, în Ardeal, ăsta e nume de botez. Şi ştiu că zicea Lazăr e cel mai bun om pe care l-am cunoscut, doar că eu nu l-am iubit.

IS: A fost căsătorită cu forţa?
DL: Pesemne. Tata a stat în gazdă la bunici şi ei au văzut că e tare gospodar şi de treabă, şi cum mulţi bărbaţi muriseră pe front şi nu prea aveai de unde alege, şi-au măritat fata cu el.

IS: Înțeleg eu bine sau ați mai vorbit apoi cu mama?
DL: Staţi aşa, că n-am ajuns acolo. Asta e pe pagina a doua. Deocamdată suntem tot la prima pagină; am ajuns cu povestea când un frate de-al tatei care stătea la Călăraşi s-a hotărât să-l însoare. Şi i-a găsit la Feteşti o partidă, o femeie care mai fusese măritată. Mă gândesc cât de dramatic trebuie să fi fost pentru ea să se trezească cu un bărbat pe care nu-l cunoştea, după care a trebuit să plece în celălalt capăt al României, la Hunedoara. Pentru mine însă a fost o adevărată tragedie pentru că m-am trezit cu încă o mamă în viaţa mea. Şi îmi aduc aminte când a venit la noi în casă cu o valiză cu plăpumi mirosind a naftalină și cu o cutie cu biscuiţi şpriţaţi cum eu nu mai mâncasem în viaţa mea. Și am luat atunci cutia, m-am dus în dormitor, m-am aşezat pe jos  şi  am început să mănânc și să plâng.

IS: Şi ea vă bătea?
DL: Nu, deloc. Deşi nu-mi era ușor s-o accept pentru că toţi vecinii îmi plângeau de milă şi îmi tot spuneau cât de greu îmi va fi, mai ales că urma să mi se nască un frate. Eu îl iubesc mult pe fratele meu, chiar dacă, din păcate, nu am prea copilărit împreună, pentru că eu am plecat la facultate, la Bucureşti, când el era încă mic. Cu mama vitregă am avut însă destule ciocniri pentru că ea era genul de femeie calată pe gospodărie, fără deschidere spre cultură şi care voia să mă pregătească pentru o viaţă de casnică. În vremea aia am învăţat să ţes ciorapi, să spăl, să calc, să tai lemne, să fac mâncare, să opăresc dovlecii pentru porci. Îmi aduc aminte că pe timpurile alea aveam fiare de călcat cu cărbuni şi eu în permanenţă le ardeam degeaba pentru că în loc să calc, mă apucam să citesc și cum auzeam paşi, ascundeam cartea și începeam să dau din tiglăzău, că aşa se numea fierul la noi. Iubeam cărțile.

IS: Aveaţi bibliotecă?
DL: Da' de unde! La noi în casă, la bunici, era doar calendarul agricol. Marele meu noroc a fost să fiu prietena cu Sanda Ţintea, al cărei tată ţinea biblioteca din oraş. Aveau o bibliotecă fabuloasă, de la ei am citit tot ce se putea citi, şi de la biblioteca Combinatului siderurgic unde aveam abonament. Ţin minte că era o carte rusească numită Alitet pleacă în munţi, în care era vorba despre eschimoşi. Aflați că tot ce ştiu despre ei, de acolo am învăţat.

IS: Credeţi că acum a venit momentul să dăm pagina şi să o regăsim pe mama?
DL: Da, am ajuns şi aici. După ce a fugit din Hunedoara, mama mea s-a dus la Timişoara, s-a angajat la CFR şi a dat examen la Institutul de teatru.

IS: Aaah, începe să se lege!
DL: Mama a fost eleva surorii lui Tony Bulandra, Lili Bulandra, şi a domnului Braborescu, un mare artist -- mare!

IS: Aşadar, mama a făcut teatru.
DL: Exact. Mama era o fire foarte independentă. Ţin minte că la un moment dat mi s-a dat voie să mă duc s-o văd la Timişoara.

IS: Deci ea dorea să vă revadă.
DL: Da, doar că tata nu mă lăsa. Şi la un moment dat i-am zis tatii că vreau să mă văd cu ea. Şi am fost de două ori în vizită cât a fost la Timişoara. O dată cu bunica mea şi o dată cu mătuşa-mea, cumnata mamei, Victoria, pe care mama o iubea foarte tare. Îmi aduc aminte că drumul cu trenul mi s-a părut fără de sfârşit. Pe vremea aia trebuia să schimbi trenul la Simeria, apoi la Subcetate şi mă simţeam ca-ntr-o aventură printr-o Siberie întunecată. Iar când am ajuns în sfârşit la Timişoara, oraș mare și frumos,  mama, pe care nu o văzusem de aproape cinci ani, cum era o fire nestăpânită, ce s-a gândit ea să facă? A împrumutat de la cineva o motocicletă ca să mă plimbe pe mine prin oraş.

IS: Așadar mama a rămas actriţă la Timişoara?
DL: Nu, după ce a terminat Institutul, a fost repartizată la Reşiţa. Ei, şi acolo am avut voie să mă duc, în sfârșit, în vacanţă. Şi tot acolo i-am cunoscut pe viitorii mei colegi de teatru, de la Giuleşti: Mircea Dumitru, Corado Negreanu, Lucica Cristian, Jeannot Marinescu. Apoi mama s-a angajat actriţă la Brăila, de acolo la Turda unde, de altfel,  s-a cunoscut cu cel de-al doilea soţ, de care a și divorțat până la urmă. Într-un final, a dat concurs la Bulandra şi a venit în Bucureşti. A dat concurs în acelaşi timp cu Mircea Albulescu şi deunăzi am dat acasă peste hârtia lor de angajare semnată de doamna Bulandra. Asta se întâmpla prin 1956.

IS: Deja începuseţi să vă doriţi să faceţi teatru?
DL: Nici gând! Tata îmi tot spunea fii atentă, că dacă te faci artistă, te dezmoştenesc! Şi eu eram îngrozită de gândul ăsta până am avut o revelaţie: că n-aveam nimic de moştenit. Aveam doar o casă pe jumătate construită, cu budă în fundul curții. Îmi amintesc că erau la noi chiriași, intrați forțat, și cum tot timpul ne ciocneam unii de alții la toaletă, m-am hotărât să lipesc un afiș pe ușă cu ocupat pe o parte și neocupat pe cealaltă. După care, mai jos, am vrut să adaug proprietar Tudor Lazăr. Dar mi-am dat seama că pe vremea aia nu aveai voie să ai proprietăți și ca să nu-i fac necazuri tatii, am scris proprietar: Dorina Lazăr. După cum vedeți (râde), asta aveam eu: o budă.

IS: Aţi întrebat-o vreodată pe mama dumneavoastră de ce a plecat de acasă?
DL: Da, şi mi-a spus că a făcut-o pentru mine. Niciodată nu am înţeles ce a vrut să spună, dar dacă stau acum şi mă gândesc, îmi dau seama că dacă nu pleca şi nu se făcea actriţă, mie nu mi-ar fi dat niciodată prin cap să fac teatru.

IS: Ea v-a împins către asta?
DL: Povestea a fost aşa: eu voiam cu disperare să mă fac profesoară de română. Așa că am venit la Bucureşti, la mama acasă, cu gândul să dau la Filologie. Şi mama m-a întrebat auzi tu, n-ai vrea să dai înainte examen la teatru, să vezi dacă poţi? E adevărat că eu la Hunedoara, la sfârşitul liceului, am participat la o serbare la Clubul Combinatului unde am spus În jurul unui divorţ a lui Topârceanu. Şi a avut un succes uriaş şi toată lumea m-a aplaudat şi toţi îmi spuneau că ar trebui să mă fac artistă.

IS: Deci, undeva exista un gând.
DL: Pesemne că gena urlă, pentru că în clipa în care mama mi-a propus, n-am zis nu. Şi când m-am văzut intrată la Institut, am lăsat-o baltă cu Filologia.

IS: Tata nu s-a supărat?
DL: M-am ferit să-i spun. Până nu m-am interesat câţi din liceul meu au intrat la facultate, n-am îndrăznit să-i zic. Şi abia când am aflat că nu intraseră mulţi, mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus că sunt studentă la teatru. S-a cam necăjit, şi aşa a rămas câţiva ani. Ştiţi când s-a împăcat cu ideea? Când a apărut televiziunea şi când, mergând el prin sate cu treburile lui, îl opreau ţăranii şi-i ziceau dom' brigadir, o văzurăm pe domnişoara pe sticlă!

IS: Mama nu a făcut carieră?
DL: Ea era acelaşi gen ca şi mine. Cred că era talentată, cu siguranţă că era, dar dacă nu ai şanse nu izbuteşti în profesia asta. Era folosită în teatru, pe roluri mici însă. Lucian Pintilie a debutat cu ea, la Turda.

IS: Probabil că trebuia să existe o compensaţie între ea şi dumneavoastră. Ce v-a luat în copilărie, a trebuit să vă dea înapoi în carieră.
DL: Probabil. A şi murit foarte tânără. S-a pensionat la cincizeci şi doi de ani şi doi ani mai târziu, s-a prăpădit de un cancer. Ţin minte că în ultimul an de viaţă a făcut un film cu Ștefan Ciubotăraşu, care şi el s-a prăpădit în anul ăla...

IS: Nu tăiaseră găina.
DL: Chiar. Şi mama, în doi ani cât a mai trăit după operaţie a fost chiar şi îndrăgostită. Era un om extrem de vesel, toţi colegii mei o iubeau. Era foarte gospodină, punea mormane de murături şi ştiu că ne strângeam cu toţii la noi acasă, chipurile să învăţăm, dar de fapt dădeam iama în borcane. Era în stare să-ţi dăruiască un inel de aur, dar doamne fereşte să te atingi de vreo sticluţă sau de vreun mărunţiş de-al ei. Deborda de simţul umorului.

IS: Spuneți-mi, dacă aţi putea să vă întoarceţi în timp, aţi vrea să schimbaţi ceva din copilărie?
DL (tace preţ de câteva secunde): N-aş vrea să schimb nimic. Nimic din viaţa mea. Zilele trecute a venit la mine Răzvan Mazilu şi mi-a cerut pentru un spectacol pe care îl pregăteşte acum să-i spun ce am ratat în viaţă. N-am avut ce să-i spun. Nu am ratat nimic, cel puțin așa cred. Am dat peste o vorbă de-a lui Marin Preda din Cel mai iubit dintre pământeni: "nu am ratat nimic, dacă considerăm că ratarea ne vine din interior". Iar eu, în interior, sunt bine!