Dacă nu ar fi declarat că ea se culcă la cinci dimineața, aș fi zis că e o seară ca oricare alta. Una în care mie mi-e somn și-n care încerc cu disperare să bag doze mici de cofeină, ca măcar să aibă și ea cu cine ciocni șampania aia de copii cu care s-a trambalat de la București și pe care o dezmiardă din priviri din ziua în care am ajuns la țară. Căci da, aicea suntem, în satul nostru românesc, cel cu dealuri domoale, copii cu sorcova și mai nou, hoți care sparg casele. Patru case într-o singură noapte. Noi am scăpat ca prin minune, că a stat B. treaz până în zori.

Bun. Și acum vine și clipa aia în care ar trebui să încep cu "mulțumesc lu' 2013 pentru..." și "sper ca 2014 să fie...". Cred că momentul în care un om ajunge să devină om mare e cel în care de fiecare dată când are ocazia să-și dorească ceva începe cu sănătate. Totuși, aș vrea acum să încerc să-i mulțumesc anului ăsta de stă să treacă pentru lucrurile de care m-am bucurat cu mintea unui copil.

Așadar, dragă 2013, îți mulțumesc pentru că am avut cea mai frumoasă iarnă la schi din ultimii ani. Pentru că mi-am revăzut foștii colegi de liceu cu care m-am distrat la fel de bine ca la petrecerea de majorat. Pentru că am reușit să revedem Thassos-ul și pentru că am ajuns la concertul Depeche Mode. Pentru că am descoperit că facebook-ul e amuzant. Îți sunt recunoscătoare pentru cei trei mii de kilometri prin Europa și pentru că ne-a dat mama tableta ei care a făcut-o pe Ana să fie cel mai cooperant copil la drum lung pe care și l-ar fi putut dori cineva. Mersi pentru revista franțuzească care a dorit să lucreze cu mine și sper să o facă în continuare (2014, sper că m-ai auzit!). Mulțumesc frumos pentru că Ana se descurcă la școală și pentru că nu are nevoie de ajutor la teme. Mulțam frumos și pentru biletele de avion de le luarăm pentru la primăvară. Și pentru că per total ai fost un an așa și așa, vorba blogului. Că nu ai fost mai rău. Bravo ție, 2013!

Și acum tu, măi 2014! Păi, te rog frumos să fii un an bun, drăguț, sănătos, iubitor, fără palpitații și extrasistole date de emoții negative, fără plânsete și durere, fără impozite exagerate și taxe stupide, fără constrângeri abracadabrante și decizii idioate, fără spaime și cataclisme, fără supărări și dezamăgiri. Te rog să fii un an de treabă și promit să scriu și despre tine la fel de frumos când te-oi sfârși!

Și acum voi, dragii mei! Să fiți sănătoși (că doar suntem oameni mari și asta ne dorim cu toții), să fiți fericiți, să fiți mulțumiți și să ne auzim cu bine.

La final, aș vrea să vă mai spun ceva: 2013 a fost primul an în care mi-a părut sincer rău că nu am emigrat. Sper ca 2014 să nu-mi adâncească regretele.

Mie îmi plac show-urile astea unde cântă lumea. Se potrivesc perfect cu Nurofenul de seară și cu cana de ceai, cu copilul redus la tăcere de diverși care fac vocalize pe ecran, acoperiți din când în când de zgomotul mucărelilor mele hibernale. Așa că, amorțită deja de o răceală ce se încăpățânează să reziste de peste o săptămână, m-am uitat ieri la Vocea României, unde, recunosc cinstit, am reușit să adorm preț de vreo zece minute, auzind ca prin vis că pe ăla de la Compact îl cheamă Ciuci cu accent pe i.

M-am trezit buimacă tocmai când fata cea frumoasă îl masacra pe Freddie Mercury. Nu de una singură, ci alături de un Bodo care a reușit să mă trezească complet cu noul lui look ce m-a dus cu gândul la Viorel Lis. Următoarea repriză de tuse m-a obligat să-mi țin ochii deschiși pentru toată runda a treia. Sau a patra, nu contează. Am văzut-o pe Corina Chiriac cântând cu unul dintre cei doi concurenți care arătau cam la fel. Adică, cum pleca unul dintre ei de pe scenă nu mai știam pe care din ei îl văzusem. Știam doar că unul cânta arii și celălalt, nu. Apoi, când a cântat și Loredana cu al ei m-au bulversat de tot. Pentru că suna exact ca și cum ar fi cântat tot Corina Chiriac, doar că-n engleză. La fel de corect. Și la fel de plictisitor. Noroc că a venit băiatul cu portugheza. Acum eram trează de-a binelea. Doar că... doar că acolo trebuia să se întâmple chestia aia care se întâmplă de obicei când asculți fado: în termeni tehnici se numește nevoia impetuoasă de tăiere a venelor cu cuțitașul de curățat legume. Dacă nu simțiți de-astea, lăsați fado-ul și încercați ceva mai vesel. Ei, băiatul ista care nu era nici unul din cei doi care semănau între ei, a cântat frumos. Adică... ok. De fapt, a cântat bine. Corect. Și pronunție bună. Și parcă și Nurofenul începuse să-și facă efectul.

Daaaar, a venit momentul adevărului. Momentul ăla în care nimeni nu se mai uită la amărâții ăia de pe scenă care se duc în stânga sau în dreapta după cum pică voturile, ci toți ochii sunt ațintiți pe cei patru din juriu ca să-i vedem cum fac când află. De fapt, mint. Toții ochii sunt ațintiți pe Brenciu că doar el "face". Și face, frate! Și nimeni nu înțelege de ce face ce face și cum face. Și mama era emoționată la nunta mea, dar parcă tot nu reușea să scoată pe gură sughițurile alea asociate mai degrabă cu doinele de cătănie decât cu o voce de Românie. Cred că oamenii au ajuns să-l voteze pe ăla al lu' Brenciu, doar ca să poată apoi să-și cheme toată familia în fața televizorului să se uite la bocetele live. Parcă și aud: "haide, mamă, lasă dracu' vasele și vino-ncoace, că iar plânge Horia!" Cum naiba să-i dai trofeul fetei frumoase a lui Moga? Ce ar fi putut să facă ăla micu? Să-și smulgă papionul, să stea în mâini, să-și șteargă delicat ochii cu o batistuță? Păi nu oricine poate să facă show, pentru asta îți trebuie... chiar, ce naiba îți trebuie pentru asta?

Răspunzând la această întrebare, vom afla cu toții cum este domnul Horia Brenciu și cum nu ne-am dori să fie, deși el așa va rămâne. Ce ziceți, încheiem aici sau băgăm și o cântare adevărată, numai bună de scos cuțitașul?

Să fi fost de la prea multe sarmale? Sau poate de la întoarcerea în camera copilăriei mele unde  mama a așezat ieri frumos masa de Crăciun și ne-a așteptat pe toți cu drag? Sau poate de la pereții fostei mele camere, plini acum de tablouri, ce altădată erau acoperiți de afișe cu el? Sau poate a fost doar de la doza dublă de Nurofen cu care mă chinui să alung răceala ce a pus stăpânire pe mine de vreo săptămână? Deși, e posibil să aibă mai degrabă legătură cu prințul ăla din Albă ca Zăpada la care m-am uitat ca proasta aseară? Sau o fi având legătură cu zilele astea de nefăcut nimic în care mă mut din bucătărie la televizor și viceversa, umplându-mi mintea cu fel de fel de gânduri?

În orice caz, știu că aveam încă părul lung și că trebuia să cer voie să mă duc și eu în oraș cu prietenii. Și știu că până la urmă, familia mea l-a acceptat. Cu toate tatuajele lui pe care se încăpățâna să le țină la vedere. Și știu că m-am simțit ca la șaisprezece ani când m-a luat în brațe și m-a pupat. Și știu că de dimineață mă întrebam cum să-i spun lui B. că azi noapte l-am sărutat în vis pe solistul din Depeche Mode.

Și știu că acum ascult asta și mă simt... mă simt bine, măi! Ca la șaisprezece ani!

Cu mine, ai mei au încercat de toate. Mă rog, aproape de toate. Concluzia? Eșec total pe linie. Aveam cam patru ani, când m-au dus la balet. Îmi pare rău că nu am nicio poză de pe vremea aceea, să mă fi văzut cum arătam cu piciorușele mele grăsune și mersul meu șleampăt (am platfus), baletând cu grația unui elefant fugărit de braconieri prin junglă. Cum baletul n-a fost să fie, s-a încercat desenul. După vreo cinci vernisaje organizate la mine în cameră cu desene prinse cu ace de gămălie pe perdeaua groasă de tafta, ai mei au hotărât că talentul meu justifică pe deplin o întâlnire cu un profesor de la liceul de artă. Îmi aduc și acum aminte cum am ajuns în fața unui bărbos care a răsfoit inițial binevoitor și apoi vădit plictisit un teanc de opere mâzgălite cu carioca, după care a ales de acolo un desen cu un cal, spunând "ăsta nu e foarte rău". După desen, am ajuns la cor. Și nu oriunde, ci la Corul de copii Radio. Proba am luat-o, dar, după ce m-am bucurat că primeam sandviciuri cu șuncă în pauze (deh, anii '80), m-am declarat răpusă de ritmul repetițiilor (trei pe săptămână) și am spus că eu nu mai vreau acolo, nici cu toată haleala din lume. Cu sporturile, nu am ce să vă spun, decât că aveți în fața voastră o persoană care nu știe să meargă pe bicicletă, care nu a reușit să învețe să înoate și pe care faptul că la prima oră de tenis din viața ei și-a luat o minge direct în cap nu a ajutat-o defel în a îmbrățișa o carieră sportivă. Ah, și să nu uităm de picioarele grăsune și de mersul șleampăt care a rămas neschimbat până-n ziua de astăzi. Și da, v-ați prins, nici pe tocuri nu știu să merg fără să-mi pun singură piedică.

Apoi m-am apucat de scris. Poezie. Am strălucit precum Rimbault, evident toutes proportions gardées. Adică intens și foarte scurt. Am scris doi ani, am publicat rapid prin ziare și reviste și când le-a fost tuturor lumea mai dragă și se întrebau "cuum, ai doar 14 ani și scrii așa?" am hotărât că am spus cam tot ce aveam de spus și m-am oprit. Nu știu dacă a fost talent sau toană, dar, la vremea aia, mi-a ieșit destul de bine.

De ce vă scriu eu toate astea? Pentru că astăzi, la o petrecerea de Moș Crăciun unde furăm invitați, vădit emoționată de picturile unei fetițe (foarte talentată, într-adevăr) și de cântările a trei mini chitariști, o doamnă m-a întrebat:

- Ana are vreun talent?

M-am trezit cu greu la 10:30. Cu aceeași durere de cap. E undeva în spatele ochilor, semn că răceala care mă bântuie de vreo săptămână nu vrea să plece. Așa mi se întâmplă de fiecare dată când mă duc la coafor și stau acolo ca o găină murată, cu un prosopel în jurul capului ud, așteptând cuminte la rând. După vreo două zile de Paracetamol și vitamina C, lucrurile păreau să intre pe un făgaș normal. Mai ales dacă aș fi profitat de ziua de ieri și aș fi făcut ce îmi doresc de vreo câteva luni. Și anume: nimic. Dar, pur și simplu, n-am putut. I-am văzut privirea albăstrie umezită de o lacrimă de dezamăgire pe care se încăpățâna să nu o lase să cadă.

- Nu-i nimic, mama, dacă nu mergem. Nu mă supăr.

Am luat un Paracetamol și m-am pus pe treabă. O oră am amestecat ouăle cu zahărul, cu bananele pasate, cu untul topit, cu făina în ploaie. Am pus bucățelele de ciocolată și într-un final am obținut 12 brioșe pufoase numai bune de vândut la târgul de Crăciun de la British Council.

- Dar ai înțeles că banii se duc la niște copii bolnavi și că nu-ți rămân ție? o întreb, în timp ce mă decid să mai fac și un termos de ciocolată caldă, că dă bine lângă tava cu brioșe.

- Mama, eu tot ce vreau să fac e să mă joc de-a vânzătoarea, e visul meu.

Și a reușit. Și-a făcut un afiș în engleză, și-a înșirat marfa lângă cea a prietenei ei (și ea venită tot cu brioșe) și a început să-și sucească în toate părțile un gât lung, ca de girafă, pândind clienții nu prea numeroși. Mă uitam cu milă la ea cum nu prea avea nicio șansă să vândă ceva, mai ales că tarabele erau multicele, iar copiii veniți la eveniment au fost, printr-o greșeală de organizare, adunați în alt corp de clădire pentru a participa la jocuri. Și totuși, s-a descurcat. În primul rând, a ales de la sine putere, să-și țipe marfa în engleză:

- Cupcakes with banana and chocolate!!! Hey, Mister, do you want some?


Apoi, văzând că nu are prea mare succes (oricum, restul mărfurilor de genul ceaiuri, felicitări, hăinuțe tricotate pentru bebeluși, cărți sau decorațiuni aveau și mai puțin) m-a pus pe mine să-i cumpăr o brioșă pe care s-a apucat s-o mănânce demonstrativ în fața tuturor, făcând yuuum, yuuum, in speranța de a atrage clienții. Care, timid, au început să vină. Cu ciocolata, a fost de ajuns să apară un băiețel, să ia un pahar, să urle către prieteni "băăăăi, luați și voi că e chiar marfă!" (cred și io, că am topit ditamai ciocolățoaia neagră de la Mega, plus lapte, plus baton de vanilie); s-a terminat în zece minute.

A plecat fericită cu o singură brioșă rămasă pe tavă.

- Vrei să mai stăm să încerci să o vinzi și pe asta?

- Nu, pe asta o să o mănânc eu la micul dejun.

Astăzi, aș fi vrut să stau. Doar eu cu durerea mea de cap. Și cu Moromeții, care se dădea la televizor. Dar nu am putut. Am luat cartea ei de bucate, aia cu nu'ș ce prințesă Disney și m-am apucat să-i pun la cuptor niște cartofi stropiți cu ulei de măsline. Și mai târziu i-am promis că o să mergem prin oraș. Iar mâine, la nouă de dimineață, îi fac hatârul să o duc la coafor să-i facă niște codițe împletite, pentru că "mă simt banală, mami, cu tunsoarea asta".

Sper doar să-mi treacă durerea de cap. Că de stat, nu prea cred că voi sta.

- Și ia zi, frate, ce ai făcut atunci? spune tipul cu geacă de piele, în timp ce se aude cum molfăie zgomotos o ciungă.
- Peeei, spune tovarașul, mi-am băgat picioarele și m-am dus la fotbal!
- Să mori tu?! Fraaate, ce tare ești! Și aia a crezut că o să treci pe la ea și tu te-ai dus cu băieții? Bravo bă, ești cel mai tare! spune și scuipă ciunga cu zgomot.
- O bag în mă-sa de proastă, oricum mă așteaptă de fiecare dată! Las' să vadă cum e să fii cu un tip adevărat!

Cam așa cu băieții ăștia ce urlau în spatele meu pe stradă. Să fi avut cam 17 ani, deci departe de a fi niște bărbați adevărați. Sigur, mai au timp. Ce nu știu ei, dar știu eu, pentru că am cu... vreo 20 şi ceva de ani mai mult decât ei, este că așa proastă cum e ea acum, așa de prost va fi el mai încolo. Și asta pentru că peste câțiva ani, el-ul de acum, ăsta de își urlă în public toate organele cu care ține să orneze fiecare frază, ăsta de-și bagă picioarele în ea de viață și de școală, ăsta de vrea să fie exact ca băieții de umplu ecranele teveului,  exact o proastă va lua de nevastă.  Exact aia care acum râde ca bleaga la glumele lui, exact aia care acum își etalează la rându-i diverse organe (mai ales din cele pe care nu le posedă), pentru a-și vărsa năduful că el e la fotbal în loc să fie cu ea, exact aia cu care iese acum pentru că toți prietenii lui sunt în extaz după fundul ei, exact aia va fi soția lui. Și apoi vor merge de 1 Mai la grătar, în pădure, cu prietenul din tinerețe, fostul morfolitor de gumă și nevasta dumisale, deveniți între timp "nășicu și nășica", și-și vor etala din nou aceleași organe în timpul certurilor din bucătărioara lor înecată de fum de țigară și de scrumbie prăjită. Și el își va lua băiatul la meciuri și ea îi va da cu ojă și lu' aia mică, fiindcă "ce dreacu' să fac, fa, dacă a început să se smiorcăie când a văzut la mine?" Și vor merge la vot și vor pune ștampila exact unde le-a zis lor Gicu. Cum care?! Ăla, bă, care a venit la șefu' și ne-a dat tricourile și șepcile alea și niște bomboane pentru copii și a zis că totul va fi bine dacă vin ai noștri. Nu ăia, beeei, ăia erau niște borfași, ai noștri ăștia de acum!

Și uite așa, dragă adolescent adevărat care te hăhăi zgomotos în spatele meu, în curând o să găsești o proastă, o să o iei de nevastă și veți trăi nefericiți  până la adânci bătrâneți, bucurându-vă de grătarele cu nășicu' și nășica și înjurând la toți Gigeii care v-au fraierit.

Ultimul studiul PISA a arătat că România se află spre coada clasamentului în ceea ce privește nivelul de educație. Copiii români nu știu să calculeze (locul 45 dintr-un total de 66 la matematică), nu știu să citească (locul 50 din 66) și mai ales urăsc școala pentru că acolo se simt singuri (73% dintre cei chestionați au dat acest răspuns). O altă concluzie a studiului este că elevii ai căror părinți au așteptări ridicate au performanțe mai bune decât colegii lor, pentru că se simt mai motivați.

... știu că exiști, nu asta e problema. Și știu că încerci în fiecare an să-mi intri în voie. Și știu că în timp ce eu mă foiesc pe aici, prin blogosferă, tu ai atâtea altele pe cap. Și știu că ești și tu obosit și uneori exasperat de atâtea liste și scrisori. Și știu că nici zilele care urmează nu vor fi prea liniștite, că e sfârșit de an și ai și tu chestii de rezolvat pe la tine, pe acasă și că mai sunt și copiii ăștia cu pretențiile lor. Da, e greu, dar n-am ce-ți face, de venit tot trebuie să vii.

Așa că, băi, Moșule, iete ce-ți propun eu: ce-ai zice să facem un târg? Eu te ajut cu cadourile și tu... păi și tu trebuie apoi să umbli după ele. Ai văzut deja poza, așa-i? Și deja te uiți îngrozit că modelul ăsta nu prea pare made in Laponia, este? Hai, măi, că nu te las așa, să cauți de bezmetic prin lume. Uite, îți dau totul pe tavă: te duci la oricare Zara, cauți bluza din poză, măsura M și mi-o aduci mie. Batem palma?

Și încă ceva. Dacă nu o găsești, te rog, nu ieși bodogănind din magazin. Sună-mă înainte, că poate nu te-ai uitat chiar peste tot.

Și ar mai fi ceva. Uite asta:
Dar nu știu sigur dacă să o vreau sau nu. Nu știu dacă doar îmi place, sau îmi place-place. Oricum, la asta îmi trebuie un L. Și ca să vezi cât sunt de drăguță, află că e tot de la Zara. Și încă un indiciu, că m-ai prins într-o pasă bună: asta e pe un umeraș. Spre deosebire de cealaltă care e pe una din mesele din magazin. Hai, gata, că o să ajung să mi le cumpăr singură, dacă tot știu atât de bine.

Știu, ați stat tot weekend-ul în suspans, întrebându-vă ce or fi făcut Stănceștii cu biletele alea de avion... Cuuuum? Nu v-ați întrebat? Deloc?! Hmm, oricum, eu v-am promis că vă țin la curent cu saga Airtickets, așa că iată deznodământul: ne dau înapoi banii ăia luați în plus! Jur, nu vă mint! Sigur, ei nu au spus că nu se face să scrii pe site "suma finală" și apoi să tragi cu 400 de lei în plus. Ei au spus că vor să fie drăguți cu noi, ăștia de nu mai folosirăm până acum site-ul lor și că iată, pentru că ne-am luat țeapă cu taxa de card ce nu era defel precizată cum trebuie, ne-o dau înapoi.

Da, știu, acum ar trebui să cânt un imn soțului care știe cum să pună problema în termeni economico-europeano-riguroso-tranșanto-blablabla, dar nu am inspirație. Așa că, în loc de odă, permiteți-mi să bat din palme și să cânt: tralalala, taxa mea/avem 400 de lei/să facem ce vrem cu eeeeeeiiiii!

Auzi dragule, dacă tu nu ai nicio idee, am eu. Chiar mai multe. Nu-i așa că tu nu ai niciuna?

Nu, scumpo.

Dragii moșului, astăzi vom povesti despre ce să nu faci când vrei să-ți cumperi bilete de avion. Da, știu, sunt incorijibilă, iarăși vreau să plec. În timp ce unii visează la parfumuri, haine, genți și accesorii cum doar de sărbători ai vreo șansă să primești, eu am hotărât să plecăm pe undeva. Și anume la Roma. Nu acum, ci mai peste câteva luni. Buuun, acesta fiind cadrul feeric, hai să vă spun ce-am pățit. Timp de vreo zece zile, am bătut netul în fiecare seară, să văd cam pe la cât se învârt biletele de avion. Prima precizare: Wizz-ul cel altădată prietenos a băgat taxă și pentru bagajul de mână. Prin urmare, prețul final nu va mai fi prea mic. Revenim. Caut eu ce caut și... tataaaam! super ofertă pe momondo cu... tataaam! Alitalia. Mai ieftin decât cu Blue Air-ul.

Bag datele de plecare și sosire, îmi calculează prețul final, dau ok și mă redirecționează pe Airtickets. Aici, toate bune și frumoase. Același preț, ca să nu va mai țin în suspans, vreo 1300 lei. Vrem? întreb soțul. Păi, vrem! zice B. Complez toate câmpurile și ajung la partea de introducere date card. În timpul ăsta, continuă să fie afișat același preț și mai mult, că de fapt aici e problema, să scrie negu pe alb: suma finală de plată: 1300 lei, respectiv cardul dumneavoastră va fi debitat cu suma de 1300 lei. Clar pentru lumea? Ei bine, bag datele cardului, dau ok și ce-mi văd ochii? Cardul dumneavoastră a fost debitat cu suma de 1700 lei. Ești nebun?! Adică tocmai mi-au fost furați 400 de lei?

În general eu nu prea scriu despre lucruri practice, adică prefer să bat câmpii în linişte decât să mă apuc să explic, citez, informez şi detaliez. Nu zic că e bine cum fac eu, dar hai să zicem that’s me şi cui nu-i place, Internetul e mare. Mai mult, deşi arunc destul de des priviri peste gard la vecini, nu prea stau să vă povestesc despre ce am auzit la unul sau la altul, trimiţându-vă peste ei, în casă, pentru a afla lucruri noi.

Şi totuşi, de ieri am făcut o descoperire şi până astăzi, la orele prânzului, am devenit total dependentă. Poate că pentru unii (ceva mă face să cred că mai ales pentru unele) dintre voi, nu va fi nimic nou sub soare, poate că voi o ştiaţi deja şi acum vă uitaţi la mine ca la o ciudăţenie picată pe Net şi care aplaudă că a descoperit gugălul. Dar, pentru voi, ăştia la fel de ignoranţi ca mine, ea, descoperirea, se numeşte Laura Laurenţiu şi are cel mai supercalifragilistic blog de bucătăreală pe care l-am citit în ultimul timp.

Eu eram expansivă. Ea, secretoasă. Eu eram vorbăreaţă. Ea prefera să tacă şi să mă asculte. Eu mă supăram şi-mi trecea repede. Ea se supăra şi nu-i trecea până nu-mi ceream scuze cu cerul şi pământul. Eu voiam să vorbim la telefon cu orele. Ea, nu. Eu îi povesteam despre cine ce a zis şi a făcut. Ea, niciodată. Şi totuşi, ea era cea mai bună prietenă a mea. Doar pe ea o voiam lângă mine, în bancă, în vacanţe, în viaţă. Până într-o zi. Într-o zi în care eu i-am luat apărarea în faţa clasei. Şi ea nu a zis nimic. A tăcut şi a continuat să o facă şi când o altă colegă, exasperată poate de naivitatea mea, a izbucnit: dar tu ştii că pe la spate spune numai lucruri rele despre tine? Nu, nu ştiam şi probabil că nici nu aş fi crezut, dacă ea nu ar fi ales să tacă. Să nu zică nimic, să nu se revolte în faţa unei asemenea afirmaţii, să nu se apere, să nu nege. A tăcut şi a dat din umeri, gândindu-se poate că la cât de fraieră eram, oricum aş fi iertat-o. Dar nu am făcut-o. Ei nu i-am zis nimic. Am continuat să încerc să mă port normal. Doar că din ziua aia am ales să nu mai vorbesc, ci doar să tac şi să ascult. Până în ziua de azi.

Povestea asta aş fi vrut să i-o spun şi Anei când a venit în bucătărie, lângă mine şi cu o voce mică şi pierdută m-a întrebat: crezi că e adevărat? Oare chiar asta gândesc fetiţele despre mine? Recunosc că pe moment am rămas fără replică. Şi nu pentru faptul că o colegă de clasă s-a apucat să-i spună Anei cum că toţi copiii o consideră plictisitoare şi tocilară, ci pentru faptul că acea fetiţă n-are nici măcar nouă ani. Şi totuşi, par a fi suficienţi pentru a se apuca să se joace cu mintea Anei, care în scurt timp se simţea mizerabilă şi nefericită.

19h00- Ana în hol
Tralalalala, cizmulița mea/ Tralalala, eu curăț la ea!"

21h15- la ea în cameră
Mamaaaa, când mă culc ca să mă scol mai repede?


23h00- eu și el
- Ai adus?
- Am adus.
- Ai pus?
- Am pus.

03h00- el și Ana
- Ce faci, măi, pe aici?
- Vreau pipi. A venit?
- Încă nu, culcă-te!

05h10- Ana lipăie pe parchet, fâșâie ceva, vorbește singură
- Hiiii, am și carioci! Și aici ce o fi? Stai să văd eu ce e aici.
Se aude un fâș, fâș și o voce mică și șopotită.
- O cărticică! Ba nu, două! Și uite, pixuri colorate și mandarineeee!



06h30- sună ceasul. Dă buzna peste mine în dormitor
- A veniiiit! A veniiiit! Ți-a adus și ție două cărți!
- Auzi măi, dar tu nu te-ai mai culcat înapoi?
- Păi nu.
- Și ce-ai făcut?
- M-am jucat și m-am uitat la desene.

09h30- se publică postarea și vin și vă întreb:
- La voi cum a fost?

• un hamster -- m-aş vedea nevoită să-l dau afară din casă, într-atât mi-e de frică de rozătoare cu alură de şoarece
• un fier de călcat -- am unul şi până nu scoate fum şi nu arde, nu vreau altul
• orice electronice care se pun la încărcat şi nu folosesc în bucătărie -- mă oboseşte să înţeleg şi cum se bagă în priză, darămite cum se foloseşte
• orice obiect care pentru a fi folosit necesită parcurgerea unui manual de instrucţiuni -- întotdeauna mă plictisesc la jumătate şi nu reuşesc să aflu ce face şi cum se opreşte
• căciuli şi fulare asortate a căror singură calitate declarată e că sunt călduroase -- de obicei, mai ales căciulile sunt odioase şi au aerul de ploscă tricotată trasă pe ochi
• şosete şi mănuşi tricotate -- pur şi simplu nu-mi plac
• bijuterii de aur -- prea mult pentru felul în care arăt
• cercei de orice fel -- n-am avut niciodată găuri în urechi

Eram în anul I de facultate şi urma să iau primul meu salariu. Mă angajasem la un ziar. Unul cu tiraj mare, cu angajaţi mulţi, cu ture de noapte, dar cu bani buni. Foarte buni pentru anii aceia. Iar eu aveam doar optsprezece ani, cursuri de zi la Universitate, un iubit care tocmai mă părăsise, o gaşcă rămasă prietenă cu el, trei copii la meditaţii la franceză, colege prea cuminţi, prietene prea departe, o geacă de piele şi o mamă rămasă văduvă.

Eram aşadar doar noi două şi iarna de afară. Îmi aduc aminte că ne-am urcat în maşină şi am plecat împreună la Obor să căutăm un brăduţ. Nu mai aveam bani de unul mai mare. Mama vânduse inclusiv din casă pentru a da la doctori. Deşi nu s-a mai putut face mare lucru. Nu mi-a spus nimic atunci; am aflat-o abia mai târziu când am vorbit aşa, ca de la mamă la mamă, despre cât de greu a fost şi cât de strâmtorate ajunsesem de fapt. Dar eu nu ştiam nimic. Eu ştiam că dacă îi ceream, îmi dădea cinci lei de o cola, că îmi mai lăsa nişte ţigări pe masa din bucătărie şi cam atât. Pentru că mie nu-mi place să cer bani, să mă împrumut. Dacă îmi dai, poate primesc. Asta dacă vrei tu, altfel mă mulţumesc cu ce am. Iar dacă n-am, asta e, nu iau.

Se ia un capac de la o cutie de pantofi, se cumpără ditamai coala de carton din care se taie o bucată, urmând ca de restul să vă împiedicați prin sufragerie, se ia un set de carioci cu sclipici ca după aceea să descoperiți că mai era unul în casă, se merge prin oraș de nebună să se achiziționeze coli de ambalat cu Moș Crăciun pe care apoi nu le mai folosiți, se desenează toată ziua în ritm de mânuțe de copil douăzeci și cinci de imagini (da, știu, ar fi trebuit douăzeci și patru, dar ne-am încurcat și așa că vom avea bomboană și în ziua de Crăciun), se lasă mama să le picteze cu Tempera după ce se observă că nicio cariocă normală nu mai merge. Se ia apoi tatăl și se târâie lângă trusa de scule ca să taie, măsoare și lipească. Se caută o riglă lungă. Nu se găsește. Se ascultă jazz și se dansează până la miezul nopții, se colorează intens, în tușe fine și se lasă la uscat.

De dimineață, se bea lapte cu cereale și imediat după aceea, dar imediat,  se ia la retușat, se dă cu sclipici; după amiază se lasă din nou tatăl să taie și să lipească și, după doar două zile de lucru... ta-taaaaam:


Și la sfârșit, se descoperă că nu există bomboane în casă și se trimite tatăl și copilul la Mega Image, duminică seara târziu, ca să inaugurăm cum se cuvine primul nostru calendar de Advent. Și ultimul, îmi șoptește B.

Ana a desenat o căsuță.
Și i-a cerut lui B. să o scaneze.
- E pentru niște colegi de la școală cărora le-a plăcut foarte mult și mi-au cerut să le fac și lor câte una.
Și azi a venit de la școala veselă și fără nicio căsuță.
- Le-am vândut pe toate!
- Ceee? zic.
- Păi da, un leu căsuța. Cine nu-mi aduce luni banii, îi iau căsuța înapoi.
- Hmmm, zic.
- Omul trebuie să mai facă și comerț în viață, măi mamă!
- Of, măi Ana!
Ea, la fel de veselă.
- Stai liniștită, i-am dat una și doamnei. Gratis! Mă rog, pentru un FB la activități plastice.

De câteva zile sunt cam pierită. O fi de la vreme, de la debandada din casă. O fi de la trezitul de dimineață sau de la poșeta neagră pe care nu apuc să mi-o iau. Și cum stăteam ieri prăbușită în scaun, lângă un pahar de plastic cu cafea, a venit la mine o zână. Nu avea aripioare argintii și nici praf magic în căușul palmei. Avea doar o sticluță mică și un zâmbet larg. Și fără să apuc să zic ceva (știți și voi că dacă vorbesți prea mult, zânele se sperie și fug), mi-a luat încet degetele și... a făcut o vrajă. Și atunci am uitat de vreme, de casă, de poșetă și de somn și am rămas așa, pierdută, într-o clipă ce-mi fusese dăruită numai mie.

Ieri, o zână a venit la mine în birou și mi-a făcut unghiile. Așa, pur și simplu.

Acesta este un post umanitar. Nu este despre copii amărâţi, nici despre vreun caz de boală, ci este despre mine. Despre mine, care în momentul de faţă abia reuşesc să ridic mâna să mă dau cu rimel din motive de febră musculară post rânit prin bucătărie. Mă tot uit cu jind la cele de vârsta mea cum turuie ele din vârf de buze rujate despre rochiţe şi poşete şi ghetuţe şi vreeeaaau şi ioooo! Pentru că realmente nu merit ca după ce frec şi şterg şi curăţ şi râcâi ca dementa, ei să vină tot la mine.  E absolut nedrept să fiu pedepsită pentru că mi-am pus centrală şi pentru că mobila mea de la Ikea a intrat perfect pe perete, lăsând doar o mică fantă liberă lângă uşă. Iar ei au văzut-o şi s-au instalat, după ce oameni răi şi nemiloşi i-au alungat în plină iarnă din casă. Aşa că au venit la noi cu tot cu puradei. Iar eu, haină şi nemiloasă, am purces la război de una singură (mă rog, cu soţ cu tot) şi de o săptămână am stat şi am luptat înarmată cu un arsenal de soluţii şi spray-uri, cu bureţi mari şi mici, cu perii şi lavete, doar, doar vor muri. Şi în sfârşit, se pare că s-au restras. Azi nu mai era niciun gândac. Niciun carcalete odios care să vină de la vechea noastră ghenă, proaspăt schimbată, ceea ce a adus după sine un adevărat asalt al fiinţelor astea scârbavnice.

Doar că acum, cu mâinile anchilozate după cinci zile de ofensivă, mă dau bătută şi vin aici, în faţa voastră şi vă rog frumos: ajutaţi-mă şi recomandaţi-mi şi mie o femeie la curăţenie. Una care să poate să mă ajute să-mi pun casa la punct după marea fâsâială antigândăcească. Una muncitoare, de încredere, în putere şi care să nu plece după patru ore că are programare la coafor. Promit să nu fiu cârcotaşă, să nu o boscorodesc, să-i fac şi cafea, să o las să şi fumeze pe balcon, ea doar să vină şi să mă ajute.

- Tu ţi-ai dat cu smacuri pe faţă?
- Un pic, abia se vede.
- Dacă eşti atât de mare încât să te machiezi, apoi eşti suficient de mare să mergi pe jos.

S-au încheiat licitațiile pentru Ioan Banescu. Câștigătorii sunt:

• pentru colierul Anei- 30 lei de la Alexandra Albu

• pentru înflorată de catifea - 70 lei de la Corina

• pentru puzzle- 100 lei de la Alina Damian

• pentru invitația la teatru- 100 lei de la Oana M

Laura, dacă o mai vrei, rochița cu buline va fi a Elizei, doar trimite-mi pe mail confirmarea de plată. Valabil și pentru tine, Melly, în cazul pardesiului.

Dragii mei (de fapt, dragele mele), pentru a intra în posesia obiectelor, vă rog să-mi trimită pe mail dovada transferului în conturile deschise pe numele mamei lui Ioan:
ING Bank – Titular cont: ISTRATE ANI ROXANA
Cont euro: RO71 INGB 0000 9999 0391 2419
Cont lei: RO61 INGB 0000 9999 0201 2272

Ulterior, vă voi contacta pentru a vă dărui obiectele. Poate așa, ajungem să ne vedem și la o cafea, la mine la radio, de exemplu. Ce ziceți?

Ştiu că afară e ceață, umed și scârbos şi probabil că numai de întrebări existenţiale nu aveţi voi chef acum, dar vreau să mă ajutaţi să înţeleg: de ce toţi vânzătorii se isterizează la vederea bancnotelor mari? Şi de ce te iau la trei păzeşte, încercând să te facă să pleci capul în pământ şi să spui iertaţi-mă, nu o să mai fac niciodată? Ce au bancnotele astea, de parcă ar fi o unealtă a diavolului cu care tu, nesimţitule, ai vreau să te infiltrezi sub tejghea, să deschizi casa de marcat şi să iei de acolo nişte bancnoţele mici şi prietenoase, oferind în schimb bancnota aia mare şi hidoasă? Doar la vederea ei, panica se instalează în magazin, provocând valuri de isterie printre vânzătoare: aaah, n-am să vă dau rest, n-am, n-am! se aude o voce înnebunită de spaimă, însoţită de o mână întinsă spre tine şi ţinând între degete bancnota cu scârba cu care ţii de coadă un şobolan mort. Alteori, bancnoţoiul tău scârbavnic ajunge să-l scoată de-a dreptul din minţi pe dragul de comerciant care începe direct să urle la tine:
- Păi, cum dom'le să-mi dai mie banii ăştia? Păi şi io de unde să am rest, nu vezi că abia am deschis?

E momentul în care ai de ales. Poţi să baţi în retragere, să îngaimi un lăsaţi, e-n regulă şi să pleci, sau poţi să te enervezi, să te înfigi bine cu picioarele-n pământ şi, fără să iei de sub ochii măriţi de spaimă ai vânzătorului bancnota uriaşă, să spui:
- Dar nu am nimic mărunt!

Până aici ţi-a fost. O astfel de frază va scoate pe dată monstrul din vânzătorul autohton. Parcă abia aştepta să vadă că nu cedezi ca să sară direct la atac:
- Şi io ce să-ţi fac, dom’le? Du-te şi schimbă -- deşi degeaba te duci, că nimeni nu are la ora asta! Şi io nu pot să rămân fără bani în casă, ai înţeles?

Dacă nici acum nu ai plecat, o să-l auzi spunând printre dinţi şi un mama voastră de vă plângeţi că n-aveţi bani şi veniţi cu milionul să vă luaţi biscuiţi.

Dar azi dimineaţă, am aflat că noi, posesorii de bancnoţoaie la prima oră a dimineţii, suntem de fapt un fel de organizaţie secretă, o mafie care a pus gând rău tuturor bănuţilor din casele de marcat sau din punguliţele de sub tejghea, doar ca să-i lăsăm pe proştii de vânzători făr’ de lovele. Că altfel cum să-mi explic reacţia doamnei durdulii de la buticul din colţ care, l-a vederea celor o sută de lei într-o mână şi a pachetului de biscuiţi într-alta, nu s-a mai putut abţine:
- Hai că asta e chiar culmea!

Pe moment am căscat ditamai ochii la ea, apoi, arătându-i portofelul, i-am zis că asta e tot ce am. Dar ce, credeţi că am înduplecat-o?! Aş, nu e ea din alea de le duci de nas cu una, cu două. Răufăcători ca mine a tot văzut la viaţa ei:
- Las’ că ştiu eu cum stă treaba, doamnă! Păi ce, n-a venit odată unu' de mi-a dat o sută, chipurile să-şi cumpere pufuleţi?!
- Poate îi era foame, zic.
- Pe dracu îi era foame, vă daţi seama că voia de fapt să-i schimb suta!

Şi ea bineînţeles că nu i-a schimbat-o. Că doar nu e ea fraiera aia căreia să-i dai o singură hârtie şi ea să-ţi dea înapoi mai multe şi eventual şi nişte bănuţi din ăia care zornăie! Pentru că dacă ar face asta, nu ar mai avea să dea rest celorlaţi clienţi pe care de altfel îi refuză că nu va avea cum să dea restul următorilor. Nu înţeleg de ce vă supăraţi, că ar trebui să ne înţelegem, că oameni suntem şi trebuie să ne ajutăm! conchide şi se pune pe bodogănit cu o vecină cumsecade înarmată cu o hârtie de un leu. Aşa atitudine, mai zic şi eu.

Ce naiba să mai spui la asta? Am luat partea bună a lucrurilor: am economisit 100 de lei. Şi am rămas flămândă.

Bună dimineața. Am deschis mai repede Bazarul lui Ioan, copilul bolnav pe care am hotărât împreună să-l ajutăm. Il ajutăm, da?

Azi dimineață, Ada mi-a spus că la ea a mai rămas un tricou nevândut. Este un tricou pictat, mărimea M, cu prețul de pornire de 60 lei. Așadar, cine vrea un copăcel frumos, mâna sus! 











Și nu uitați că licitația se încheie  joi dimineața. Hai, dragilor, să ajutăm împreună un copil!

După o primă zi de licitație, în bazarul lui Ioan, lucrurile stau cam așa:

• 30 de lei pentru colierul cu floricică al Anei, de la Alexandra Albu.
• 70 de lei de la Corina pentru rochița de catifea. Corina, te rog, să folosești un cont Google cu adresă de mail ca să te pot contacta ulterior în cazul în care câștigi
• 100 lei pentru puzzle, de la Alina Damian
• 100 lei pentru invitația la teatru, de la Oana M.

Avem așadar strânși 300 de lei pentru Ioan, dar putem mai mult, sunt sigură de asta.

Ca dovadă, în seara asta au apărut niște lucruri la noi, în bazar. Adina-Albina de la Atelierul Verde a meșterit pentru voi zece broșe colorate, decorate, unele cu șnurulețe, altele zâmbărețe, merg perfect pe rochițe, bluzițe, paltonașe și puloverașe, atât pentru fetițe cât și pentru mămici mai zăpăcite și-aiurite. Fiind zece în total, m-am gândit să le împart în două seturi, de câte cinci, cu preț de pornire 25 lei per set. Broșele au în medie cam 5 cm în diametru și eu i-am înzorzonat cam toate hăinuțele Anei cu unele asemănătoare. Așa că licitați repede, până nu le vede fi-mea!

Set 1

 Setul 2

Despre Ioan Bănescu am aflat acum două zile. Așa am aflat că e un puști plin de talent care cântă la chitară, ridicând săli în picioare. În rest, face citostatice. Ioan are 15 ani și suferă de cancer. Dar poate fi salvat. Chiar poate, doar că nu are toți banii de operație. Apoi, am văzut la Ada că acești bani se pot strânge. Câte puțin, e drept, dar ei vin și continuă să vină. Inițial m-am gândit să licitez și eu ceva la ea. Apoi, m-am luat cu criza mea de bilă. Mi-a fost rău. O zi. Azi m-am simțit iar bine. Și fără să vreau, m-am gândit cum o fi să nu-ți treacă. Și am aflat aici cum e.

Poate că nu aveți timp să citiți despre limfomul Hodgkin, dar sunt sigură că ați înțeles cu toții cât e de grav. Le-am povestit alor mei. Și am zis să facem și noi ceva. Mai mult decât mica noastră donație. Și atunci a venit Ana și a zis că dacă Irina, fata Adei, a reușit să-i ofere niște bani lui Ioan cu un desen, poate reușește și ea cu un colier făcut de ea. Și cu un joc pe care l-a iubit în copilărie și pe care l-a păstrat cu grijă în bibliotecă. Așa că am scos și eu cutia cu haine de-ale Anei mici, puse bine la păstrare, haine d-alea bune și aproape nepurtate pe care "hai să nu le dăm, dragule, că nu se știe niciodată" și am ales cu grijă trei dintre ele, cele mai frumoase, și ne-am gândit că poate s-o găsi o fetiță să le poarte. Și apoi m-am gândit că aș mai avea ceva de dăruit: o invitație la teatru.

Despre toate astea găsiți detalii dedesubt, în continuarea acestui articol. Ce trebuie să faceți voi? Păi, să treceți pe aici, să vă uitați și să licitați, scriind pur și simplu în comentarii suma și obiectul licitat (vă rog asigurați-vă că vă pot anunța ulterior dacă ați câștigat, folosind un cont Google cu adresă e-mail de contact atunci când licitați). Licitația e o idee venită tot de la Ada (apropo, intrați și la Ada, poate mai găsiți ceva care să vă placă). La noi, bazarul se va închide joi la orele 11:00, când voi anunța numele câștigătorilor pe blog.

În liceu era genul de băiat de treabă. Habar n-am dacă o astfel de categorie poate trece drept compliment. La vremea aia cred că băieții preferau să fie genul specialo-rebel mai degrabă decât doar "de treabă"; dar el așa era.

Stăteam ieri de vorbă. El, cu o voce calmă, relaxată, împăciuitoare. Eu, ușor pătimașă, bâțâind dintr-un picior, un tic ce-mi trădează și acum nervozitatea și nerăbdarea de a rezolva lucrurile repede și bine. Îmi spunea că Ana e fantastică. Eu îi spuneam că e repezită și neatentă. El zicea că e minunată, că explodează de energie, că are un optimism care-i iese prin toți porii și că oricine și-ar dori-o exact așa cum este.
- Mi-o dai mie?

Am rămas fără replică. Știam că nu așteaptă un răspuns, că era doar o glumă spusă pentru a-mi deschide ochii pe care adesea îi dau peste cap, dând din mână a nemulțumire. Mi-a spus apoi că oricum ea va face ce vede la mine. În teorie știam și eu asta. O știam de la mine, copilul răsfățat de părinți, fetița crescută la adăpost de orice obligații altele decât cele legate de vârstă.

Când m-am măritat nu știam să fac nimic. Mama nu m-a pus niciodată să dau cu aspiratorul, să fac piața sau să tai legume. Ea făcea totul: muncea, gătea, făcea prăjituri, inventa jocuri, căra sticlele de apă minerală, se avea bine cu aprozariștii, mă trăgea iarna cu sania prin Cișmigiu, îmi povestea despre iubiri și băieți, mă asculta la franceză, lăcrima la poeziile mele, mă fugărea prin casă în hohote de râs, era acolo chiar dacă pleca deseori cu serviciul prin țară. Și nu se plângea niciodată. Asta nu înseamnă că tata era absent. Ar fi o nedreptate să spun așa ceva despre cel cu care dezbăteam toate iubirile mele adolescentine, care mi-a luat prima pereche de pantofi cu toc și care mă ducea zilnic în Herăstrău când vremea era bună. Da, și el fusese un tip de treabă în liceu.

Dar acum e vorba despre mame și fiice. Despre cele ca ea, Ana mea, ce nu seamănă deloc cu cele ca mine. Despre cele ca mine care de multe ori sunt nerăbdătoare cu cele ca ea. Dar se întâmplă uneori să vină un tip de treabă și să-ți spună cu un ton calm și relaxat: " tu chiar nu vezi cât e de minunată?". Ba da, văd, doar că uneori uit să i-o spun și ei.

Ieri, la tenis, eu am fost cea care a primit o lecție. Și chiar dacă Ana va învăța să mi-o servească mai des, acum știu că e bine să o las și pe ea să câștige din când în când. Pentru că e a mea și seamănă cu mine și nu vreau să o dau nimănui. Și da, va ajunge cu siguranță să știe să facă prăjituri și tocănițe, să facă liste și să aibă grijă de familie.  La mine așa s-a întâmplat deși nimeni nu mi-a cerut niciodată nimic.

Aseară am luat-o în brațe tare, tare și am iertat-o că și-a uitat cărțile de engleză și am lăsat-o să se uite cinci minute la desene înainte de culcare. Și a fost fericită.

Merci Alex Bahrencu. Ești într-adevăr un tip de treabă.

Mi-am adus aminte de asta când i-am văzut de dimineaţă, fluturând cu dantela la vedere chiar sub geamurile mele. Şi nu erau singuri. Două crengi mai sus stătea şi un parpalac negru, numai bun de înfăşurat pe lângă corp în zilele reci de toamnă. Iar la sfârşit, precum o ghirlandă de beteală ce vine să dea o ultimă strălucire, o bluziţă se bălăngănea fără rost deasupra capetelor trecătorilor.

Din păcate, deşi ştiu că mulţi dintre voi s-au gândit deja la o scenă de sex fierbinte cu haine smulse şi azvârlite în capul vecinilor invidioşi, relicvele textile nu fac decât să-mi confirme încă o dată că locatarii mei de la opt se bat în draci şi că ea pierde de fiecare dată. Pentru o porţie zdravănă de râs, vă invit pe blogul Simonei Tache să vedeţi acolo vecini nebuni şi victime colaterale.

Am renunțat la ea când mi-am dat seama că aș putea, de banii ăia, să dau copilul la înot. Că nu a învățat să înoate, asta e altă poveste. Eu mi-am făcut datoria, am pus mâna pe cârpe, mop și fel de fel de fâsuri și sprayuri și m-am pus pe treabă. Să tot fie vreo patru ani de când sunt propria mea femeie la curățenie. Asta pe lângă propria mea femeie la cratiță, propria mea duce și aduce copilul și undeva, pe aici, mai e și un job, ba chiar două de ceva timp încoace. Al doilea de temps en temps, dar suficient cât să-mi mănânce cam tout le temps.

Problema mea sunt ei. Ei, cei mici și zburdalnici care se perindă ocazional prin bucătăria mea, spre deosebire de ei, cei mari și migratori care și-au părăsit temporar culcușul și au purces spre locații mai prietenoase. N-ați înțeles nimic, așa-i? Păi, din lipsă de vecini jos și dreapta cum ieși de la mine din casă, mizeria a încurajat cete de vajnici gândăcei să poposească la mine, în bucătărie.

Astă vară am chemat dezinsecția. Pentru o perioadă le-am venit de hac. Din păcate, au reînviat și acum cred că se împerechează de nebuni prin bloc și-și trimit puii la mine, având în vedere că dau doar peste exemplare minuscule, dar rapide și cu chef de joacă. Am dat cu spray, i-am asfixiat cu Pronto și Raid. Degeaba. De dimineață, am profitat de o tură jurnalistică de după amiază, ca să dau aragazul la o parte, să scot tot din bucătărie, să mă pun în genunchi în față chiuvetei și să râcâi cu un burețel prin toate colțurile. Acum aștept să iasă putoarea de fâs ucigător, ca să repun stăpânire pe bucătărie și să sotez o fasole verde garnitură la curcanul făcut aseară, după ce am adormit copila. Și da, mă plâng și mă tot gândesc: ce dracu ne-a trebuit nouă înot? Acum, eu aș fi stat la calculator și aș fi trimis-o pe ea să lupte cu dușmanul. Pe ea, fosta mea femeie la curățenie de care mi-e dor de temps en temps.

Apropo, dacă vă regăsiți în postarea asta (adică, dacă ați avut și voi gândaci), spuneți-mi și mie cu ce naiba i-ați ucis. Ai mei par nemuritori.

Iar ne-am certat din motive de teme. De data asta la engleză. Copiază greșit, se bâțâie când încerc să-i explic. Nu-i pasă că "mai frumos e să zici așa" dacă "așa-ul" ăla o face să scrie un cuvânt în plus. Se grăbește, nu corectează, nu înțelege că e mai simplu să scrie pe o foaie și apoi să copieze pe curat decât să șteargă în disperare. Iar eu? Eu îmi țin cu greu vocea-n frâu (dar mi-o țin), mai ales că știu cum trebuie învățată o limbă străină. E muncă, tată, nu glumă! Până la urmă a reușit să scrie trei propoziții despre o fantomă pe care o cheamă Francky Franck, iar eu m-am refugiat între oale, la bucătărie, după ce am pus-o să-și dea drumul la radio. Poate că Tracy Chapman are mai mult succes cu muzica ei decât eu cu pisălogeala mea. Dacă nu, măcar avem muzică bună pe ziua de azi. Și un rest de tort la desert.

Nu o cheamă nici Mihaela, nici Gabriela. O mai cheamă și Ilinca, dar asta e altă poveste. Eu voiam doar să vă spun că deși n-a lipsit decât trei zile de acasă, mie mi-a fost tare dor de ea. Așa de dor încât în prima seară am intrat la ea în cameră și am stat pe marginea patului, pe fotoliul roșu de unde se citesc poveștile la noi, la culcare, și m-am gândit : ce bine că e mică și că e doar în tabără! Ce bine că mai sunt ani buni în față până să crească și să plece! Așa de dor mi-a fost. Așa de tare încât mi-a venit să plâng. Încât i-am luat un tort. Deși nu o cheamă nici Mihaela, nici Gabriela. Dar, dacă pe voi vă cheamă, atunci tortul ăsta să fie și al vostru.

Cred că aveam cam vârsta Anei când am simțit nevoia să-i fac și eu un cadou. Unul adevărat, nu doar un desen. Ceva care să-i placă, de care să aibă într-adevăr nevoie. Pe vremea aceea, în anii '80, nu găseai mai nimic de cumpărat prin magazine. Noi, copiii, nu aveam bani de buzunar. Nici nu am prea fi avut ce să facem cu ei. Poate doar să ne luăm o înghețată Sport sau o vafă.

Așa că de dimineață, am hotărât să-i fac o fustă. O auzeam că nu prea are cu ce să se îmbrace. Din când în când, venea pe la noi croitoreasa. De fapt, aveam două: doamna Dima care mă impresiona întotdeauna că putea să vorbească deși ținea între buze câteva ace cu gămălie și cealaltă, doamna Adela. Aceasta din urmă avea ceva special. Era subțirică, coafată și reușea să mă fascineze prin felul în care se învârtea grațios în jurul mamei, prin gesturile elegante cu care mângâia faldurile, îmblânzind cutele, adăugând funde și cordoane și răspândind un aer de salon parizian din timpuri apuse.

Așa că, în dimineața aceea, am luat o foarfecă, niște ace cu gămălie,  un șnur verde și un cearceaf alb și vechi, pe care îl aveam pus la păstrare într-un cufăr, să învelim în el sticlele cu apă caldă cu care dormeam iarna, la picioare. Mi-am înfășurat pânza în jurul șoldurilor, am socotit în minte cam cu cât e ea mai mare decât mine, am tăiat, am făcut cu foarfeca niște găurele în partea de sus, am băgat șnurul, am prins cu acele materialul astfel încât să obțin un fel de tub de pânză, un burlan caraghios care m-a umplut de mândrie: prima mea fustă pentru mama. Primul cadou de ziua ei.

Mi-am adus aminte de el ieri, când umblam prin magazine să-i cumpăr un cadou. Acum aveam bani și puteam să iau unul adevărat, ceva care să-i placă și de care să aibă nevoie. Burlanul meu cu șnur verde a rămas departe, într-un cufăr cu povești. Dar știu sigur că l-am prins bine cu ace de gămălie și l-am strâns tare la gură ca să nu scape de acolo niciun dram de iubire. Nu era de purtat pe stradă, ci doar într-un colț de suflet, acolo unde se adună toată dragostea de care ele, mamele, au nevoie.

La mulți ani, mama! Te iubesc.

Azi de dimineaţă, la orele 7:30. Valiza în hol, copilul îmbrăcat, pacheţelul cu mâncare pregătit.
- Până la urmă te încalţi cu cizmele sau cu bocancii?

O întrebare care mă frământa de cu o seară înainte, de când prognoza meteo se anunţa capricioasă acolo, la Sighişoara, unde a plecat azi în tabără. Bocancii nu erau garantat impermeabili; cizmele da, dar o jenau şosetele în interior. Altceva nu aveam de încălţat şi eu nu aveam să fiu acolo, să pot acționa în caz de nevoie.
- Deci, cizmele sau bocancii?

Se uită la mine şi dă din umeri. Ce ştie ea, ea e cea mică, eu sunt aia mare care trebuie să hotărască. Aşa cum trebuia să fac şi sâmbătă, în Decathlon, când am pus-o să probeze aceeaşi geacă de schi de patru ori la rând până să mă conving că nu-i chiar atât de mare la mâneci şi merită să fie cumpărată. Mai greu a fost când am pus-o să probeze 5 salopete de iarnă, d-alea de fâş, cu bretele, în care am îndesat-o printre bodogăneli că ba o strânge în talie, ba îi intră în fund, ba e lungă, ba o înţeapă. La adidaşi a fost mai simplu: i-au venit trei perechi, dar nu ştiam pe care s-o iau. Am pus-o în coş pe cea cu roz. După zece minute, am schimbat-o cu alta cu albastru, asta după ce am pus-o să o mai încerce o dată, măcar stângul, mămică!

Azi de dimineaţă, la orele 7:30, cu valiza la picior, eu stăteam şi ţipam la ea:
- Până la urmă iei cizmele sau bocancii?

Când în sfârşit m-am hotărât că-şi pune cizmele, stai că şosetele astea sunt prea groase şi o jenează. Dă jos şosetele, caută altele, zoreşte-o că pleacă autocarul şi în general ţipă la copil în loc să-l iei în braţe înainte de a nu-l mai vedea patru zile.

De ce? De ce se întâmplă asta? De ce fiecare episod care implică îmbrăcatul sau încălţatul copilului se tranformă inevitabil pentru mine într-o sursă de nervi şi de tensiune care mă face să mă comport ca un căpcăun flămând? Am tot dat vina ba pe oboseala acumulată, ba pe drumul până la magazin care mă stoarce de multe ori de energie, ba pe vreo cădere de calciu sau de magneziu, ba pe vreun sindrom pre sau post care îmi joacă feste.

Abia azi dimineaţă mi-am dat seama ce mă face atât de nesuferită. Ei bine, nu are legătură nici cu înălţimea copilului, nici cu degetul ei mare de la picior care mă face să nu-i pot lua încălţări fără probă, ci cu incapacitatea mea de a mă decide. Cizmele sau bocancii? O întrebare banală, nu trebuia decât să mă gândesc şi dacă aveam să descopăr că oricum nu exista o variantă ideală, atunci n-aveam decât să dau cu banul sau să aleg la întâmplare. Dar eu nu pot să fac asta, eu trebuie să găsesc întotdeauna varianta optimă. Şi dacă nu ştiu care este, atunci trebuie să o caut, chit că pentru asta trebuie să probezi de patru ori aceeaşi geacă sau să schimbi trei perechi de pantofi. Şi normal că la sfârşit sunt stoarsă şi obosită şi flămândă şi avitaminizată şi deci urlu ca nebuna. Dar până nu am certitudinea că am făcut tot ce am putut eu pentru a lua decizia corectă, nu mă pot opri. Şi când mă opresc, nu o fac pentru că am în sfârşit siguranţă că am ales bine, ci pentru că ajung să mă port despotic cu cei din jur.

Aşa că, draga mea, acum că am descoperit unde e problema, să vedem cum să facem. Singură nu te poţi duce încă prin magazine, cu tata nu prea am curajul să te trimit (rişti să rămâi desculţă, dar cu nişte jocuri în plus), cu bona nici nu încape vorbă... cât stai tu la Sighişoara astea patru zile promit să mă mai gândesc. Mai ales că ţi-au rămas mici şi ceilalţi pantaloni de iarnă şi deci trebuie să luăm alţii. Iar fără probă, nu reuşesc să-i mai nimeresc.

Până ajung eu la o concluzie, tu atât să-mi spui: crezi că dacă ţi-ai fi luat bocancii în tabără, te simţeai mai bine? Că mă tot frământ dacă am decis corect...

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Aristotel a fost ultimul mare gânditor al Greciei antice. Marele nostru ghinion este că nu l-a urmat niciun alt mare gânditor cunoscut în cultura occidentală și independent de biserică, nici în Grecia și nici aiurea, timp de două milenii. Exact, două mii de ani! Pe fondul unui vid al gândirii independente și al unei creșteri marcante a puterii bisericilor creștine (două tendințe nu tocmai independente), ideile lui, preluate de mai toți filosofii (atâția câți au fost) până după Shakespeare, s-au osificat într-un sistem dogmatic și care s-a dovedit foarte greu de ajustat. Ca să vă faceți o idee despre nivelul absurdității și dogmatismului la care se ajunsese, Aristotel a afirmat că bărbații au mai mulți dinți decât femeile și toată lumea accepta asta ca un dat, în pofida faptului că este banal de verificat și dovedit că afirmația este falsă. Pentru o introducere sumară în istoria filosofiei occidentale vă recomand cu căldură cartea lui Bertrand Russell.

În tot cazul, astăzi suntem norocoși, nu mai trăim decât în mică măsură sub umbra dogmelor aristoteliene. Ne-a rămas totuși un suvenir, așa cum avem ca suvenir absența anului zero ca să ne amintească în ce măsură am urât cifra zero. În privința lui Aristotel, avem "cele cinci simțuri" pe care le-am învățat cu toții: văz, auz, gust, miros și pipăit. Dacă s-ar fi mulțumit doar să le menționeze ar mai fi fost cum ar fi fost, însă Aristotel a demonstrat în tratatul său "Despre suflet" (în cartea a treia) că nu pot exista decât cinci simțuri. Prin urmare am învățat cu toții nu numai că avem într-adevăr exact cinci simțuri, dar și că orice "al șaselea simț" trebuie musai să fie ceva ezoteric și misterios.

...și cum discutam noi aprins pe fb pro sau contra, am ajuns să citesc asta. OK, știu, e lung cât o zi de post și fac pariu că după ce dați click pe link și vedeți cât e o să-l închideți sperând că vă voi spune eu ce și cum. Ideea e simplă: niște ONG nu vor Halloween-ul în școli pentru că cică e o sărbătoare care "exaltă frica, întunericul și moartea". Ba mai mult, se lansează un mare huo la adresa tuturor celor care îi lasă pe copii să se costumeze că cică prin asta derulează o campanie de "reeducare a elevilor români, în spirit păgân, cu accente malefice”. Pe când la noi, s-a stabilit odată, nu-i așa, se dorește reeducarea elevilor români în spirit creștin ortodox. Cum, nu s-a stabilit? Ba da, că altfel de ce începe manualul de religie cu "noțiuni de catehism"? Aceia dintre voi care sunt credincioși, nu trebuie să fugă, pentru că nu vreau să spun nimic de rău despre cele sfinte. Am  însă o maaare problemă cu manipularea. De vreo douăzeci de minute răsfoiesc cartea de religie a Anei tot sperând să dau peste vreo poveste din Biblie explicată pe înțelesul ei, peste vreo pildă, peste un desen drăguț, peste un sfat că e bine să-i ajuți pe cei slabi și săraci, că e frumos să împarți jucării și cărți. În loc de asta citesc că "participarea la slujbe ne aduce ajutor" sau  "ca să înțelegem Biblia e bine să o citim, dar și mai bine să-i ascultăm pe preoți".  Am ajuns deja la pozele cu copiii ascultători/ neascultători și simt cum mă enervez. Prima e cu un copilaș care citește din  Biblie, a doua cu o fetiță care s-a cocoțat pe un stâlp. Bad girl!  Gata, am închis cartea și mă întorc la Halloween.

Mă plângeam ieri că Ana nu se joacă mai niciodată singură. Spre seară, mi-am dat seama că am fost un pic nedreaptă. De-a lungul timpului, au existat câteva jucării care au ținut-o ocupată timp bun, la ea în cameră. Printre astea se numără și asta de-o vedeți acum în fața voastră. Nu, nu vedeți dublu, sunt chiar două cutii ce conțin practic cam același lucru: hârtii frumoase și o cărticică cu diferite metode de pliere și o sumedenie de modele de origami.


   




Spre surprinderea noastră, când le-a primit, Ana ceacarenustăsingură le-a înșfăcat pe amândouă, s-a baricadat la ea în cameră de unde a ieșit după trei zile, ținând între mâini cam așa ceva:




Da, partea proastă e că hârtiile de origami nu se reproduc singure în cutie, așa că la un moment dat se termină și ele. Ce trebuie să știți înainte de vă decide dacă merită sau nu investiția este că până la jocurile astea, Ana nu avea nicio înclinație către origami, nu-i plăcea, nu o pasiona, ba chiar declara că este o îndeletnicire prea bibilită. Ce voia de fapt să spună este că până la aceste jocuri, toate atelierele de origami la care participase implicau prezența obligatorie a unui adult. În schimb aici, dragi părinți, pregătiți-vă să savurați îndelung o cafea. Nimeni nu va avea nevoie de voi. În cazul Kitului Origami, cartea cu modele e super bine făcută și explicațiile suficiente pentru un copil.  Cât despre cărțulia frumos intitulată Initiation a l'origami (cu accent pe i), acolo lucrurile stau și mai simplu: hârtiile sunt deja marcate acolo unde urmează să fie îndoite. Rien de plus facile, ca să păstrez aceeași notă pariziană. Singura problemă la franțujii ăștia: prețul. Nu e prea prietenos, dar, dacă credeți că cel mic s-ar bucura și voi pe lângă el, poate vorbiți cu Moșu'. Oricum, ăștia de la Djeco de făcură origami-ul sunt super tari în chestiile pentru copii. Au fel de fel de jocuri foarte faine, le găsiți prin librării mai mari, de exemplu la Eminescu, la Universitate sau pe aici.

Cred că după "mama te iubeşte cel mai mult pe lume", "dă televizorul mai încet" şi "cum adică ţi-e foame, că abia ai mâncat?", propoziţia asta este cea care se aude cel mai des la noi în casă. Şi nu de ieri, de azi, ci din totdeauna. Am senzaţia că dacă vrei să o chinuieşti pe Ana, atunci o trimiți la ea în cameră şi o obligi să se joace. În momentul ăla vei vedea o figură abuzată, cu o buză tremurândă ce atârnă în jos, vei auzi paşi mici şi furioşi urmaţi de un trântit nervos de uşă. Gata, a intrat în camera de tortură, aia cu bucătărioară de la Imaginarium, cu cutia plină de Lego, cu păpuşi cu rochii şi aripi de fluture, cu biluţe, cubuleţe şi sumedenii de chestii minuscule pe care le pierde prin toate cotloane şi care reapar la intervale regulate din furtunul aspiratorului.

Sunt perfect de acord că pentru un copil este mult mai amuzant să se joace cu cineva decât de unul singur. Deşi, după mine, jocul de unul singur are şi el avantajele lui: îl poţi schimba sau opri când vrei, poţi să dai nume păpuşilor fără nicio explicaţie, poţi să schimbi regulile din mers şi în general nu trebuie să cedezi, să te pliezi şi să ţii cont de toţi mofturoşii. Dar sigur, asta zic eu, un adult fericit să călătorească în lume de unul singur şi care poartă zilnic nenumărate monologuri interioare ce se încheie de fiecare dată cu un zâmbet larg şi o mângâiere simbolică pe propriul cap, semn că uite, dragă, ce bine ne înţelegem eu şi cu mine.

Cu Ana însă problema jocului tinde să devină pe alocuri îngrijorătoare. În termeni duri, aş spune că copilul ăsta e incapabil să-şi ocupe timpul de unul singur. Dacă aş lăsa-o, ar fi în stare să zacă la televizor zile întregi. Şi nu pentru că e pasionată de toate programele pentru copii, ci pur şi simplu din lipsa oricărei dorinţe de a-şi căuta altceva de lucru. Şi pe bune că nu sunt multe ocaziile în care trebuie să se dea cu capul de pereţi în căutare de distracţii. De obicei, după lecţii, iese în parc, în weekend se vede cu vreo prietenă sau mergem la film, başca tenisul şi engleza, aşa că nu ar avea de ocupat decât vreo câteva ore. Dar atunci când ele există, panică totală! Începe prin a se gudura de mine: ai treaaaabă? Vrei să ne jucăăăăm? Uneori vreau, dar uneori n-am chef. Uite aşa, nu vreau să joc nici Monopoly, nici să ne facem căsuţă, nici să înşirăm păpuşile sau să ne jucăm de-a restaurantul. Mai accept uneori să mă coafeze, că măcar mă lasă să stau jos şi să nu vorbesc. Dar aş vrea să pot să şed şi eu locului cu o carte în mână sau cu ochii pe geam fără să mă trezesc cu un căpuşor blonziu ce-mi ţipă triumfător în ureche: aha, deci nu faci nimic acum, hai să ne jucăm!

Mă gândesc că poate ar fi normal să aibă şi ea o pasiune, ceva care să o facă să stea de una singură şi să se simtă bine. Mi-e groază că în curând va da năvală în calculator sau va deveni genul lipit de telefon, dependent de fb sau mess sau alte drăcovenii.

La voi cum e? Cu ce se joacă ai voştri?

Poate nu e cel mai arătos tort din lume (normal că nu e, nu sunt nici eu chioară), dar credeți-mă că este genul de prăjitură capabilă să te facă să dormi liniștită și cu conștiința împăcată că ai făcut tot ce ai putut pentru a-ți hrăni familia într-un mod corespunzător. Și asta se datorează nu măiestriei în ale bucătăritului (rețeta e super simplă, dați un search pe sfântul gugăl după tort cu mere caramelizate  sau aveți un pic de răbdare să scriu despre ce mă frământă pe mine și va spun eu cum să-l faceți), ci merelor.



Ce mare scofală, o să ziceți, e plină piața de mere! Mda, doar că după ce ultimele mere cumpărate de mine din piață, dela Obor, erau degerate în interior și aveau gust de carton, am apelat again la ei. Știu, ați mai citit probabil despre sera lor și legumele aferente, acum au și mere care, vorba Anei, parcă ar fi de la noi, de la țară. Poate nu sunt ele perfecte, poate nu sunt nici cele mai frumoase, dar sunt pe bune, adică d-alea de muști și-ți rămâne atârnat de cerul gurii gustul ăla de fruct proaspăt cules. Și dacă până și bona mea care are prieteni cu livadă de meri m-a asigurat că "astea sunt d-ale noastre, doamnă, cum erau pe vremuri", apăi înseamnă că am cumpărat un dram de sănătate de la oamenii ăștia. Și dacă tot vă vorbesc despre ei, hai să vă spun că au un spanac absolut demențial, cu frunză mică și fragedă, o salată creață dulce și parfumată din care a mâncat până și copila, au și cartofi care, nu știu dacă știați, dar sunt printre legumele cele mai periculoase atunci când sunt tratate (practic, substanțele se bagă în pământ și leguma este infestată cu totul, iar e-urile persistă și după curățare). Eu mi-am luat de la ei și legume de ciorbă și pe bune că îi dau alt gust. Nu știu, poate sunt eu subiectivă, pentru că îmi place că vin acasă, că nu sunt scumpi, că nu-mi iau bani de transport, că încearcă să facă o treabă bună și sper să reziste pe piață. Eu zic că pentru noi, ăștia de stăm în București și nu avem rude la țară, merită cumpărat, măcar din când în când. Prețurile sunt doar un pic mai mari decât în piață, iar gustul nu se compară, la fel ca satisfacția că îi dai copilului o porție de sănătate. Dacă a ajuns Ana să pună gura pe salată, credeți-mă, oameni buni, rar am mai avut asemenea victorie!

Bun și acum pentru cei care ați avut răbdare să mă citiți până la capăt și nu aveți chef să căutați pe net, iată și rețeta pe care am luat-o de aici (unde arată și mai frumos decât al meu, dar pun pariu că merele mele sunt mai bune, nah!)

Ingrediente

• 5 mere
• 5 linguri zahar pentru zahar ars
• 5 linguri zahar pentru compoziție
• 5 linguri gem
• 5 linguri faina
• 5 linguri ulei
• 5 linguri apa
• 5 oua
• 1 plic praf de copt
• esență de rom și vanilie

Începem prin a carameliza zahărul și tapetăm cât mai uniform vasul cu zahăr ars. Apoi, curățăm merele de coajă, le scoatem cotorul și umplem locul rămas cu gem, stafide, eventual un praf de scorțișoară.  Punem merele umplute cu gem în vasul cu zahăr ars și le băgăm la copt la pentru vreo zece minute, cât să se înmoaie puțin merele. Pregătim acum compoziția tortului de mere coapte - spargem ouăle și separăm albușurile de gălbenușuri. Gălbenușurile se pun într-un vas alături de zahăr, ulei, apa și esențe și se freacă bine. Albușurile se bat spumă iar când s-au întărit se adaugă gălbenușurile și se incorporează cu grijă, amestecând de jos în sus, pentru a nu se lăsa albușul. Amestecăm cele cinci linguri de făină cu praful de copt și apoi presărăm în ploaie în vasul cu compoziția, amestecând în același fel. Turnam compoziția peste vasul cu merele coapte și băgăm vasul la cuptor. Tortul de mere coapte cu zahar ars se ține la cuptor la foc mediu (175-200 grade C) aproximativ o jumătate de oră (dar testul scobitorii este cel mai sigur). Acum, în rețeta de bază era și un sirop care se turna peste tort odată scos din cuptor. Eu m-am lipsit pentru că oricum era ușor prea moale, dar dacă vă interesează îl găsiți pe net.

Bon appetit, everyone!

sursa foto aici