A-început de ieri să spună
Că-i e rău
Şi-o doare-n spate.
Chiar şi febra îi crescuse!
Şi ne-am dus direct la doctor...
Disperate.

Este doar o laringită,
Sinuzită şi rinită.
Şi avem şi tratament
Cu siropuri şi pastile
Să-nghițim vreo zece zile.

A-nceput de ieri să-i treacă
Cât-un pic, apoi a stat.
Ana a şi vomitat.
Şi nu poate să se joace
Cu copiii din vecini
Şi din sat.

Mai spre seară, mult mai bine:
Febră ioc, tonusul bun.
I-am mai dat nişte pastile
Şi-am băgat copilu'-n pat.
Sper ca mâine să se simtă
Minunat!

Iar de mâine m-oi opri 
Din vorbit în poezii...
Sunt un pic cam aiurită
De la rino-sinuzită!

Am plecat la ţară
Şi e soare-afară:
Zici că-i primăvară,
Zăpada s-a topit.
Copilul mi-a răcit.

Şi tuşeşte foarte tare --
Are muci... în gât îl doare.

Vocea i-a pierit cu totul,
Să colinde nu mai poate.
Eu am scris să vă urez
La mulţi ani cu sănătate!

P.S. Noroc că am Biseptol
       Şi-un pic de Paracetamol
       Şi fac bine puişorul
       Să plece cu Pluguşorul!

Mânaţi măi, hăi, hăi!

- O orgă mare şi frumoasă şi adevărată, cu 4 octave şi care se branşează şi la calculator şi la care poţi cânta cu căşti în urechi (mulţumesc, mulţumesc!)
- un joculeţ cu multe, multe biluţe colorate care se pot aşeza pe o tablă şi cu care, dacă nu le împrăștii prin toată casa, poți face desene 3D
- avem și primul nostru Zhu Zhu Pet (un şoarece nebun, care plimbă o biluţă printr-un labirint plăsticos şi chiţăie de mama focului)
- avem şi trăistuţă de mers la colindat şi pijama cu model de văcuţă
- şi o laringită. Asta nu era în scrisoarea către Moşul, dar am primit-o bonus, ca de altfel în fiecare an. Este o chestiune ce ţine de tradiţie, la noi în familie.

Cât despre noi, ăştia marii, am primit şi noi de machiat, de oglindit, de meşterit, de purtat și de citit. Dar cel mai mult, am primit încă un Crăciun alături de un copil care crede şi se bucură din tot sufletul. Deşi, a fost primul în care Ana şi-a pus întrebări: "de ce vine Moşul ăsta doar când ea pleacă de acasă şi nu-l poate vedea?" Aşa face el, încă de pe vremea când Ana era foarte mică. Şi aşa va face în continuare, cât Ana va dori să rămână mică. Este o chestiune ce ţine de tradiţie, la noi în familie.
 

I did it!

Copilul a intrat oficial în vacanţă. În traducere liberă, asta înseamnă că eu voi deveni direct responsabilă cu distrarea lui până luni, când plecăm la ţară. Noroc cu Moş Crăciun care sper să mă salveze cu niscaiva jucării noi care, sper eu,  o vor ţine ocupată câteva zile. Sau poate nu?

Îmi aduc aminte că anul trecut, disperată de rugăminţile fierbinţi ale Anei de a avea şi ea un căţeluş, l-am cumpărat pe Hector, un câine drăguţ, cu urechi lungi şi limba scoasă, care merge în lesă şi-şi caută singur osul prin cameră. Credeţi că a sărit până la tavan de bucurie? Aş! Nu i-a plăcut fiindcă nu e moale şi are ochelari. Păi are, că aşa vede mai bine osul, zic. Da, dar asta înseamnă că e bătrân şi bolnav, iar eu vreau unul mic şi pufos, zice. Vă aduceţi aminte de oaia Micului Prinţ? Cam aşa era şi ea cu Hector al nostru care de un an stă în cutia lui, fiind scos la plimbare doar trimestrial. Anul ăsta va fi unul fără câini sau alte patrupede. Am schimbat registrul şi am vorbit cu Moşul pentru o orgă. Că tot face pian la grădi, aşa că vom vedea şi noi cât îi place să apese pe clape şi cât  părul lung, de zână, al profei.

Revenind la marea mea dilemă cum să distrezi una bucată copil în ajun de Sărbătoare, am hotărât să încercăm să facem împreună nişte fursecuri. Ştiţi voi, de-ale tăiate în diferite forme. Forme am, n-am însă reţetă de fursecuri. Aşa că, lansez un apel tuturor celor care mă citesc, dacă ştiţi vreo reţetă de fursecuri simplă, ca pentru proşti, în care nu trebuie să freci zahărul cu untul până se face spumă şi unde cantitatea de făină e foarte clară şi nu cât cuprinde, daţi-mi şi mie de veste! Am de umplut o după amiază şi toată dimineaţa de mâine a unui copil ce merge din două în două minute sub brad să verifice dacă nu e vreun cadou pe acolo.

Vă rămân recunoscătoare şi vă urez Sărbători fericite!

Am descoperit de curând că aspiratorul poate da măsura trecerii timpului.

Când Ana avea vreo 3 ani, era suficient să audă cuvântul curăţenie, ca să se bage zglobiu printre picioarele mele şi să-mi spună cu o voce peltică viau să ajut şi eu, mama. Îmi aduc aminte cum, sprijinită de ţeava aspiratorului, mă uitam în jos la ea şi scotoceam împreună după vreo cârpiţă de şters praful curată  cu care se apuca voiniceşte să frece tot ceea ce îi ieşea în cale. Îmi amintesc că încercam să mă bucur de tot ajutorul ei, să nu-i arunc priviri de genul "măi Neghiniţă, ce vrei tu să faci pe aici, nu vezi că mă împiedic de tine?" şi în general să aplic dictonul carpe diem.

Ei bine, acum sunt în faza "o tempora!" Căci, înarmată cu acelaşi aspirator, dar în prezenţa unui copil cu trei ani mai mare, m-am ciocnit ieri de o cu totul altă reacţie.

I-am promis azi Luminiţei că voi prelua de la ea o leapşa despre muzică şi muzici. Acum, că am adormit copilul, am fiert cartofii pentru mâine şi am decorat şi casa de Crăciun, mi-am pus un pahar cu Cinzano, două cuburi de gheaţă şi o felie de lămâie şi sunt gata să scotocesc printre amintiri după mine la vârsta la care am descoperit muzica. În copilărie, la mine se asculta cam asta. Mai apoi, m-am îndrăgostit de el şi am vrut să ştiu dacă o fată albă se poate mărita cu un flăcău negru. Pe vremea aceea, el era negru şi lucrurile deloc roz pentru cuplurile diferit colorate.

După ce am trecut prin perioada Madonna şi Pet Shop Boys, o perioadă de tristă amintire din punct de vedere muzical, am trecut la chestii mai serioase. Care sunau cam aşa. La 15 ani, eram cu Depeche Mode. La 16, tot cu ei plus Guns N' Roses, căci deh, el semăna cu Axel.

Tot prin liceu, ca o olimpică la franceză ce mă aflam, am schimbat un pic macazul şi am început să ascult cam tot ceea ce era en francais dans le texte. Să luăm la întâmplare pe acest domn. Prin facultate, am trecut am adăugat pe lista pe The Doors şi Pink Floyd. Şi apoi din nou la blues. Plus Joao Gilberto şi Cesaria Evora. Acum, lăsând la o parte Cutiaţa muzicală fără număr, îmi place asta şi asta.

Dau şi eu leapşa mai departe cui o vrea să se bage.Oricum, eu mi-am terminat Cinzano-ul şi mi-am încheiat seara frumos, cu muzică bună şi multe amintiri.

Au mai rămas 5 zile. Atât. 5 zile mari şi late până când vom declara deschisă oficial sesiunea sărbătorilor de iarnă de anul ăsta. Ştiu că tonul meu sec se potriveşte mai degrabă cu o campanie de reciclare a deşeurilor din Bărăgan, dar am şi eu motivele mele. Nu, nu s-a întâmplat nimic grav, doar că nu ştiu dacă m-a auzit toată lumea: AU MAI RĂMAS 5 ZILEEEE! În care trebuie să fac după cum urmează:
- marţi, 11 a.m: să mă duc la şedinţa de C.A.R. Pentru cei care se întreabă ce naiba m-a apucat, ei bine cuvântul cheie este revolta îndreptată împotriva casierei care a fugit cu banii şi i-a jucat la Loto. Şi bineînţeles, i-a pierdut. Pe toţi.
- tot marţi, dar mai încolo: vine Moşu la buni la serviciu! Ura, ura! Se cântă, se ţopăie bezmetic, se aleargă în sus şi-n jos, se transpiră, se ţipă la copil, se mănâncă bunătăţi, se ia copil şi se duce acasă, se întoarce la radio
- marţi, şi mai încolo: întors la birou şi lucrat cu spor până spre seară

Trecem la ziua de miercuri. Sau mai bine, hai să nu vă plictisesc cu programul meu pe ore, ci să vă spun ce mai am de făcut şi nu ştiu când voi face.
Trebuie să fac curat. Eu, dacă aş fi Moş Crăciun ( he, he!) n-aş călca în momentul ăsta la mine în casă. Dintr-un capăt în altul se lăfăie pe parchet, pe canapea şi pe covoare zeci de scame şi scămuţe, unele cu sclipici de la copil, altele fără, de la noi, unele mai mici, altele mai pufoase, unele negre, altele nu.  Apoi, trebuie să decorăm casa. Cu ghirlande şi steluţe în geam, cu coroniţă pe uşă pe care invariabil grupuri vesele de colindători ne-o reciclează an de an. Anul trecut au încercat să recicleze şi bicicleta Anei, noroc că era legată cu lanţ. 

Abia când casa este curată şi decorată, va putea trece Moşu să lase pe balcon un brăduţ pentru Ana. La noi aşa e tradiţia. Sau mai bine zis, la mine în familie aşa era tradiţia şi am preluat-o şi noi. Aşa că de câteva zile, copila tot pândeşte pe la uşa balconului doar, doar va zări vreo crenguţă verde şi pentru că mă-sa n-a catadicsit să dea cu aspiratorul, balconul e în continuare brăduţless. Iar când va apare brăduţul, ia ghiciţi ce trebuie făcut? Păi da, trebuie împodobit.

Inutil să vă spun că nu am cumpărat nimic de mâncare şi nici nu am apucat să pregătesc ceva. Şi asta în condiţiile în care tradiţia familiei (ştiu, suntem exasperanţi cu tradiţiile noastre) zice că în seara de ajun, ne strângem cu mic cu mare la noi acasă şi desfacem darurile. Noroc că bunicii vin fiecare cu câte ceva de-ale gurii, aşa că eu voi pune pe masă doar un cozonac cumpărat şi ceva de băut. Apoi mai sunt darurile. În mare parte rezolvate, dar nu în totalitate, şi care evident trebuie împachetate, cu hârtie frumoasă cu model, pe care nu o am.

Pe lângă asta, trebuie să fac bagajele. Pentru că, conform tradiţiei (ştiu, sunt enervantă), după Crăciun plecăm la ţară. Dar ca să fac bagaje, trebuie să spăl rufele. Şi ca să le spăl, trebuie să curăţ maşina de spălat care ieri s-a umplut cu nişte zoaie scârboase venite pe ţeava de la chiuvetă. Dar, voi chema instalatorul abia când voi fi pregătită sufleteşte să sparg şi baia unde găsesc, în fiecare dimineaţă, un firicel de apă ce se prelinge pe gresie, susurând dulce printr-o fisură din coloană. Dar asta poate să mai aştepte, corect nu?

Apoi, printre cadouri, cârpe de praf, ambalaje colorate, ghirlande şi globuleţe, trebuie să mai strecor şi munca şi copilul care mă priveşte cu ochi mari şi trişti, spunând cu o voce stinsă: de ce nu vrei să te joci cu mine? Pentru că AU MAI RĂMAS DOAR 5 ZILEEEE!

Am avut şi ultima serbare de Crăciun de la grădiniţă. Tipic românească. Cu colinde şi urări. Cu sunete de clopoţei. Cu dansuri de căluşari şi cu învârtite ca la Brașov. Aşa că sâmbătă seara, ne-am pus cămeşă şi opinşi, ne-am legat basmaua la spati şi cu traista plinî di emoţii, ne-am dus să-l aşteptăm pe Moşul de la grădiniţî.

Ultimul Moş. Şi ultimul an de grădiniţă. A crescut moroşanca mamii!

- Mamaa! Matei Manolache m-a cerut de nevastă!
- Aha. Şi când e nunta?
Roşeşte şi se joacă cu degetele în poală.
- Hai măi mami, tu glumeşti!
Tac şi aştept.
- Eu nici măcar nu-l iubesc.
Roşeşte şi mai tare şi trage cu putere de fiecare degeţel.
- Doar el mă iubeşte. Şi m-a pupat pe obraz. Şi m-a cerut în căsătorie. Dar mie nu-mi place de el, că e obraznic şi vorbeşte doar prostii!

Tac şi aştept. Să crească mare. Deja a început!

Pe Bibi l-am cunoscut pe blog. E foarte mic şi cu ochii foarte albaştri. Şi zâmbeşte frumos. Şi e foarte bolnav. Are o boală rară şi are nevoie de un transplant de măduvă. Există şi un donator compatibil. Dar ca să ajungă la el, Bibi are nevoie de 2 euro. Doar atât te costă să-l salvezi de la moarte.
2 euro pe care îi dai, trimiţând un SMS la 848 până pe 16 decembrie.  Alte donaţii se mai pot face din reţeaua Romtelecom, la numerele: 0 900 900 301- 10 euro/apel; 0 900 900 303 – 3 euro/apel; 0 900 900 305 – 5 euro/apel.

Dacă eu nu te-am convins, iată ce spune mama lui Bibi:

“Ştiu că mai sunt destine ca ale noastre şi din păcate sistemul medical din România ne aduce aminte de acest lucru de fiecare dată: pentru că deşi dosarul medical al fiului meu la criteriul Estimarea riscului vital legal de evoluţia bolii – are 10 puncte din 10- şi e calificat cu RISC MAJOR şi deşi dosarul e depus din luna mai 2011, nimeni nu ne-a răspuns. Ce ar trebui să fac eu ca mamă? Să stau acasă şi să îmi las puiul să se stinga, doar pentru că sistemul e indiferent sau că spitalele din România nu îl pot ajuta?
Nu, nu voi face asta. Pentru că sunt mama lui Bibi. Şi pentru zâmbetul lui trăiesc.”

Şi acum gândeşte-te: tu cum te-ai simţi în locul ei?

Mai ţineţi minte vremurile copilăriei noastre când ne jucam Flori, fete sau Ţomanap sau chiar bunul şi drăguţul Elastic? Gata cu ele, au plecat, s-au dus, caput, finish. Şi acum vine întrebarea: de-a ce se joacă copiii noştri, deci? Ia să văd cine ştie, cine ştie? Nu se vede nicio mână ridicată, să înţeleg aşadar că vă daţi bătuţi. Şi acum iată şi răspunsul: doaaamnelooor şi dooomnilooor, vă rog să salutaţi cum se cuvine ultimul joc la modă printre preşcolarii secolului XXI. Voceaaa Românieeei!

De ce vă uitaţi aşa? E un joc frumos. Se joacă pe roluri şi cu toată clasa. În rolul lui Pavel Bartoş- educatoarea. În rolul lui Moga- copilul nr.1, în cazul nostru Ştefan că face pian şi are păr buclat. Pe Smiley îl joacă Iulia că e mare fană, iar pe Loredana o fetiţă cu fundiţă şi bentiţă şi rochiţă şi ...mult sclipici. A rămas Brenciu. În urma unor negocieri, rolul lui i-a eşuat unei fetiţe blonde cu tată muzician.
Ceilalţi copii au rămas să se dea în stambă şi să primească note.

Când am venit eu să o recuperez pe Ana, tocmai se iscase un tămbălău pe scenă, aşa că am auzit-o pe educatoarea- prezentatoarea ţipând: gata, pauză de publicitate! Sunteţi cu toţii pedepsiţi!

Am trecut doar să vă spun că afară a venit primăvara. Că pământul miroase a reavăn şi că-n Cişmigiu cupluri de bătrâni se plimbă braţ la braţ, pe alei şi perechi de tineri se pupă de mama focului pe bănci. Şi totul miroase a martie. Noroiul amestecat cu frunze uscate, vata pe băţ, porumbul prăjit, chiar şi vinul fiert ce se vinde la chioşcuri pare doar un ţipăt de lebădă pentru o iarnă dusă de mult. O iarnă care nici măcar nu a sosit şi nici nu pare că vrea s-o facă.

Nu dă niciun semn. Niciun fulg, niciun pui de ger sau pală de vânt mai zdravănă. Şi parcă derutaţi de ce se întâmplă pe geam, oamenii vorbesc mai puţin de Crăciun. Sau poate vorbesc, dar fără chef. Sau poate că au chef, dar nu are farmec. Cum să schimbi reţete de cozonaci, să te târguieşti în piaţă pentru un brad sau pentru un curcan fără să-ţi iasă aburi pe gură? Fără căciulă şi fular? Fără să escaladezi troienele de zăpadă ce cresc iarnă de iarnă de-a lungul străzilor?

Măi iarnă, adevărul e că mi s-a făcut dor de tine. Aşa ţâfnoasă cum eşti tu şi lungă ca o zi de post, află că îmi lipseşti.

Cu drag,
Ioana

Vă spuneam acum câteva zile, că sâmbătă mergem să ne jucăm la Atelierul de creaţie. Şi am fost şi m-am bucurat să văd că poți merge în week-end, la Afi, exact lângă un loc de joacă imens, cu tobogane, bărcuţe, patinoar şi castel gonflabil şi să nu-ți pese. M-am bucurat să văd cum un copil poate sta la o măsuţă aproape două ore, concentrat să înveţe să facă broscuţe şi căţei din hârtie. M-am bucurat să descopăr o ceainărie super faină unde am băut o cafea foarte bună. Ştiu ce veţi spune, dar pentru mine ceaiul se asociază doar cu aspirina. Deh, e de pe vremea răposatului, când singurele ceaiuri era cele de tei, mentă sau băi de şezut.

Mi-a plăcut să văd că cele două fete de la Atelierul de creaţie au strâns o gaşcă mare de copii  fericiţi şi una la fel de mare de părinţi mulţumiţi. M-am bucurat să văd că doamna cu ţigara a fost cooperantă şi n-a spus nicio vorbă atunci când a fost rugată să o stingă, chiar dacă erau scrumiere pe mese. M-am bucurat că Ana s-a distrat şi că eu am stat. M-am bucurat că am fost cu prietenii. Şi că a fost cald afară. Şi că am mâncat pe stradă ştrudele cu vişine. Şi că mi-am luat un şampon nou de la Yves Rocher.  Şi că în Afi s-a deschis un Cărtureşti unde ne-au servit cu ceai în boluri mici, ca la chinezi. Cafea nu aveau, dar nici nu era nevoie. Îmi trecuse oboseala. Mi-era doar bine.
Voi ce-ați făcut azi?

În urmă cu două zile, l-am cunoscut pe Răzvan. El mi-a spus să-i spun aşa, că altfel v-aş fi spus că l-am cunoscut pe domnul Răzvan Voiculescu. Dacă nu aţi auzit de el, căci se prea poate să fi auzit, ei bine, el este cel care face fotografiile din Plai cu Boi. Şi nu numai. Are albume întregi de fotografie. Ba cu Dobrogea, ba cu Ţara Lăpuşului, ba cu Nuduri şi de curând cu bucate. Nu orice fel şi nu oricum.

Scoici făcute la plită pe malul mării, la Portiţa, friptură de curcan caramelizată cu felii de gutuie şi miere, preparată într-un sat uitat de lume, la un om în bătătură, pe un ger de crăpau pietrele, carne de oaie cu curry şi steluţe de anason făcută pe foc, la Lelea Ioana, în casa ei bătrânească de acum 100 de ani din Ţara Lăpuşului.

Şi ar mai fi de povestit, căci mie mi-a povestit multe acum două zile, când am fost să vorbim la el, la studio. Un studio ca din filme, cu încăperi mari şi înalte, cu ferestre încălzite de lumină, înţesat de cărţi, cu măsuţe vechi şi taburete de altă dată, ici, colo un obiectiv, o icoană, o pălărie, o haină de oier, un lemn sculptat şi peste toate astea un om cu ochi albaştri şi privire ascuţită, molcom la vorbă şi care mi-a povestit despre ultimul lui album: Bucătăria hoinară.

Un album de călătorie, zice el, în care fiecare zi se încheia cu o bucătăreală. Şi s-a bucătărit peste tot prin România, de pe malurile Dunării, în Dobrogea, până sus, în Maramureş, trecând prin Ţara Făgăraşului, pe Valea Cernei, prin Banat şi Moldova. Împreună cu 5 prieteni nebuni, gurmanzi şi amatori de bucătăreală, Răzvan a colindat prin ţară vreo 2 ani de zile, a bătut la casele oamenilor, le-a intrat în bătătură, şi-a înşirat sutele de kilograme de aparatură şi a pozat nebunii culinare într-un decor de acum o sută de ani, în sate ce încă mai păstrează viu spiritul românesc. Din păcate, se pare că e pe moarte. În alte părţi de lume, a murit de mult. La noi, cică mai palpită un pic. Putem încă să-l vedem. Dacă nu ştiţi unde, răsfoiţi albumul lui Răzvan. E plin de idei şi de savoare.

Aţi fost cuminţi? V-aţi şters ghetuţele de praf? Şi voi, acolo în spate? Păi, dacă-i pe-aşa, atunci ia să vedeţi ce găsiţi aici, la mine. O invitaţie la... creaţie.
Un atelier de pictat, de jucat, de modelat, de distrat, de inventat, de imaginat. Şi pentru că are loc într-o lună magică în care tuturor ne place să primim şi să dăruim, atelierul este un cadou. Pe bune! Fără glumă! Scrie şi pe site!

Dacă vreţi să le cunoaşteţi pe cele două zâne bune, Raluca şi Adriana, care se vor ocupa gratis de copiii voştri pentru bucuria lor şi liniştea voastră, atunci hai şi voi la Ceainăria Land of Tea din AFI Palace Cotroceni. Distracţia e cât cuprinde, dar locurile sunt limitate, aşa că repejor, duceţi-vă pe site, ocupaţi-vă un loc, două, trei şi diseară spuneţi acasă că Moşu a mai adus o surpriză!

Mai întâi, un foşnet de pătură. Apoi, sunetul tălpiţelor goale pe parchet. Ale noastre nu fac lipa-lipa, ci plici-plici. Aşa sună ele când dau să se dezlipească de parchet, precum nişte ventuze mici. Şi pe urmă...linişte. 

Stăteam cu sufletul la gură, în pat, fără să scot un sunet, fără să respir aproape, ca să nu pierd nimic din ceea ce urma să vină.
- A venit! A venit!
Aşa se auzea din camera cealaltă, de unde lăsasem ghetuţele. La început şoptit, cu o urmă de uşurare în glas, apoi mai puternic, urmat de o răpăială de plici-plici până la noi, în dormitor, unde a strigat triumfătoare:
- Mamaaaa, a veniiiiit!

Sigur că a venit. De când ai venit tu pe lume, el vine în fiecare an. La fiecare dintre noi. Cine spune că Moşu' nu există, minte! Moşu' eşti chiar tu! Ce dacă ai doar 6 ani şi eşti fetiţă? Eşti un Moş mic, dar eşti al meu. Iar bucuria dimineţilor de sărbătoare şi pliciuitul tălpiţelor pe parchet sunt cel mai frumos cadou din lume. Şi când ele vor trece, va rămâne amintirea lor. O amintire caldă de pe vremea când Moşu' era copil.

Pentru cei care nu ştiu ce să cumpere de Sărbători celor mari, ca mine, pentru cei care nu au timp să alerge prin oraş de nebuni, ca mine, pentru cei care ar face toate cumpărăturile online, dacă s-ar putea, ca mine, pentru cei care stau cu ochii în monitor şi caută surse de inspiraţie, ca mine, iată o idee de cadou. Ideea nu-mi aparţine, ci am luat-o de la Ada: un calendar.

Dar nu-i aşa că e minunată? Eu voi opta pentru varianta de birou, că deh, avem bunici în câmpul muncii. În plus, mai spun şi eu odată, să se ştie: dacă daţi comandă până pe 9 decembrie, 20% din preţ se va duce în contul lui Bibi, un băieţel bolnav care are mare nevoie  de ajutor.

Detalii despre calendar, găsiţi aici.

A început să dea târcoale ghetuţelor încă de vineri.
- Când le lustruim? Avem două zile să le ştergem de praf şi să le facem curate!
- Păi, Moş Nicolae vine abia marţi dimineaţa, în zori.
Stă cu ochii lipiţi de calendarul de la ea din cameră şi socoteşte cu un aer serios, de om mare ce-şi face planuri.

Sâmbătă nu a mai rezistat. A agăţat de caloriferul din sufragerie o şosetă de catifea, mare şi roşie. Lângă ea, un bileţel.
- Ştii, Moş Nicolae vine iarna, aşa-i?
- Aşa-i.
- I-am făcut un desen cu un curcubeu. Că el nu a văzut niciodată unul adevărat. Şi e păcat.

Dragă Moşule, pentru că zăpadă nu e afară, sperăm să poţi aluneca pe curcubeul de la noi în fiecare casă unde există un copil ce te aşteaptă cu nerăbdare şi numără zilele ca un om mare.

În sfârşit avem listă. Finală, zic eu, după ce mi-am permis să-mi bag nasul în cea veche. Profitând de faptul că Miţa mea e nestatornică precum vremea, am intervenit un pic în scrisoarea pentru Moşu şi am schimbat pe ici, pe colo, doar în punctele esenţiale. Cu acordul Anei, of course.

Prin urmare, am renunţat la storcătorul de fructe de pe Minimax. Argumentul suprem: o să se strice repede, măi mămică şi în plus mă şi imaginam cumpărând cireşe şi căpşuni în decembrie ca să facă copchilul shake-uri. Am tăiat de pe listă căţelul blând. Nu are rost să vă spun de ce nu-mi doream un patruped, fie el blând, pufos, mic, drăguţ, de rasă sau nu. Am dat la o parte şi aparatul de făcut chipsuri. Măi Ana, pentru ăsta îţi trebuie microunde mai performante decât ce avem noi. Jos şi cu el!

După ce am tăiat şi spânzurat în stânga şi-n dreapta pe foicica pentru Moşu, mi-am dat seama că mai urma să spun, parafrazându-l pe Flaubert, Moş Crăciun sunt eu ca măcar să ştiu că am stricat total bucuria odraslei. După poveţele şi sfaturile mele moralizatoare, Ana a ridicat o privire descumpănită şi a bodogănit în barbă: Să-mi dea ce vrea el!

Vă daţi seama că nu puteam lăsa lucrurile aşa. Prin urmare, ieri seară, la o şuetă la Trenuleţe, am refăcut lista. Acum e mult mai frumoasă, dar la fel de stufoasă. Însă gata, am hotărât să mă abţin de la orice fel de comentariu, că deja m-am amestecat şi am negociat ca la Bruxelles. Am adăugat doar că Moşu va aduce ce poate de pe listă.

Şi acum, hai să v-o spun şi vouă, să vedeţi la ce am ajuns:
- Moon Sand Cofetarie - e colorată, e creativă, ne va umple covorul de chestii d-alea mici şi lipicioase, dar măcar nu face shake-uri (aoleo, acum am văzut cât costă!)

- o tăbliţă pe care desenezi cu nişte carioci speciale şi apoi îţi vezi creaţia 3D

- un ceas deşteptător sau de pus la mână (ideea i-a venit după ce eu am închis ceasul şi m-am culcat pe partea cealaltă şi astfel am întîrziat la birou)

- o orgă.

Ideea cu orga nu e rea, având în vedere că face pian la grădi şi ar avea ocazia să mai cânte şi acasă. Măcar aş vedea şi eu dacă chiar îi place. Dacă nu se va putea, o să spunem că nu a încăput în sacul Moşului.

Buuun, cam asta e. O să împărţim lista cu bunicii şi vedem ce va ajunge în sac şi ce pe listele viitoare. Dar ceva, ceva, trebuie să ajungă din toate astea.

Am fost la Gaudeamus. Uraaa! De două ori. Uraaa! De fiecare dată, în interes de serviciu. Ăăăăh! A doua oară cu copilul după mine. Vreţi să știți cum e să te strecori printr-o mulţime nebună şi dezlănțuită cu un copil de 6 ani ce strigă vreaaa şi ea un baloooon? Mi-am imaginat eu.

Noroc cu atelierul Alinei Darian organizat de cei de la Wallonie Bruxelles. Alina are editura Soarele și Luna, două cărţi de poveşti minunate Prinţul în palatul de sticlă şi Dragonul care iubea ceaiul și, mai mult, are idei și răbdare (credeţi-mă, e verificat). Aşa că, în toată nebunia de la târg, Alina a adunat în jurul a două mese ce s-au dovedit neîncăpătoare o armată de pitici care preţ de o oră au făcut cu hârtie şi lipici niște colaje după paginile unei cărți de poveşti. Alina le-a citit-o, iar apoi fiecare copil a primit un personaj şi a încercat să-l refacă cu hârtie colorată. Anei i-a eşuat o elefănţică cu fustiţă. Şi s-a descurcat admirabil.  La sfârşit, capodoperele au fost pozate - e posibil să se facă chiar o expoziţie cu ele, dacă cei de la stand se ţin de cuvânt - iar copiii au fost premiaţi cu gaufres.

Şi tot la târg m-am întâlnit cu Oana Machidonschi. Corect ar fi să spun că m-am reîntâlnit cu ea, după vreo... stați să văd, să nu spun prostii... 19 ani? Cam aşa. Ultima dată am văzut-o la balul de absolvire al liceului. Şi ce credeţi că făcea ea la târg? Păi, tocmai şi-a lansat o carte. La editura Aramis. O carte de poveşti. În versuri. Cu prinţi şi prinţese, cu fete ca oricare altele şi flăcăi frumoşi şi neîncrezători (vezi Oana, am citit cartea!), cu maimuţele drăguţele, cu ursitoare, cu flori de corcoduş - în total,  4 poveşti despre lucruri bune şi frumoase în care trebuie să crezi. Obligatoriu, cum ni se spune la sfârșitul fiecăreia din cele 4 Veşti-Poveşti pentru când creşti. Şi ca bucuria să fie totală,  cartea are şi CD cu poveştile citite de Anca Zamfirescu şi Gabriel Coveşeanu de la Ion Creangă, aşa că merită, spun eu.

Tot la târg, mi-au picat ochii pe mini-colecţia Scooby-Doo te învață,  scoasă de cei de la Gama. Opt cărticele împărțite pe două grupe de vârstă (5-10 ani și 8-14 ani) unde, după cum se spune şi-n titlu, înveți despre fel de fel de chestii interesante, explicate simplu și ilustrate frumos. Eu i-am luat Anei cărticica despre religiile lumii, să fie copilul pregătit pentru infuzia de cele sfinte de la şcoală. Mi-a plăcut cartea, mi-a plăcut că scrie negru pe alb că nu e bine să-i judecăm pe cei ce cred în altceva decât noi şi că "până la urmă, indiferent dacă suntem creştini, musulmani, budişti sau evrei, important este să fim buni și miloși". Bravo Gama!

Ar mai fi fost multe cărţi pe care ni le-am fi dorit. Dar, repet, eu am fost "pe teren" și nu am reuşit să mă uit prea mult pentru mine și ai mei.

Totuși mi-am luat ceva.  La sud de graniţă, la vest de soare a lui Haruki Murakami. O ştiţi? Am devorat-o. Nu am putut să o las din mâna. E frumoasă, e despre oameni de vârsta mea. Nu vreau să vă spun prea multe. E o carte de stare. De stare de bine şi de părere de rău. Dacă nu aţi citit-o, citiţi-o.

Ce poţi face cu:
- o după amiază friguroasă
- singură cu un copil acasă
- plastilină şi borcan
- fără să cheltui vreun ban

Ei bine, iaca:

Doi borcan şi-un plastilină Să le punem în vitrină!

Că tot vin Sărbătorile, copiii învață colinde, grădiniţele pregătesc serbări şi eu nu ştiu dacă pot să ajung la Gaudeamus, am hotărât să-mi fac şi mie un cadou. Unul de care să profite toată familia, că doar nu poci pentru ca să mă bucur doar eu, de una singură. Aşa că am achiziționat revista Secretele bucătărie, în ideea să umplu după-amiezele liniştite ale Anei cu fabricarea unor biscuiți în diverse forme.

Doar că, pe când răsfoiam reţetele, mi-a căzut la picioare un pliant. De fapt e un catalog Yves Rocher. Şi are și bon de comandă. Şi comanda e gratis. Şi-ţi dau și cadou un gloss la alegere. Şi au fel de fel de trăznăi cu care să te speli, să te pudrezi, să te ungi, să te dai, să-l dai şi pe el-ul din casă, să-ţi speli şi copilul pe cap, să te dai și pe mâini și pe picioare. Şi unele sunt bio, altele nu, dar sunt ieftine.

Şi au și pacheţele cadou, numai bune de dat la educatoare sau la soacre. Şi au și promoții şi un parfumel bonus dacă cumperi de 25 RON. Şi au şi site unde poți să ceri catalogul şi poți comanda. Şi un număr de telefon la care să suni pentru comandă, asta dacă nu ajungi la poştă să trimiți bonul din revistă.

Dar eu o să ajung, că e mai aproape decât Gaudeamus.
Şi o să comand. Nu ştiu încă ce, dar o să văd eu. Iar după aia o să fac şi biscuiţi în forme. Doar după aia.

Cred că am descoperit astăzi cum se simt neveste înşelate şi dispuse să afle adevărul. După două zile de frământări, după ce m-am perpelit pe toate părţile, după ce am cerut sfaturi ca să spun că nu-s bune şi că nimeni nu mă înţelege, am hotărât în sfârşit să dau cărţile pe faţă.

Aşa că azi, când a venit, am poftit-o frumos în bucătărie şi pe tonul cel mai calm din lume, exersat cu grijă toată dimineaţa în oglindă, i-am spus:
- Am auzit că v-aţi găsit alt copil.
Atacul era lansat. Precum în romanele siropoase, prima fază e cea de negare:
- Păăăi, nu chiar. Adică da, dar...cum să spun...
Hai spune, spune, nu o mai da cotită, ziceam eu în gând, în timp ce o strângeam cu uşa de se auzea trosnind până hăt, departe.
- De fapt, m-am răzgândit. Am avut o ofertă, dar nu mai vreau.
Aha! Deci acu' nu o mai vrei? După ce m-am dat de ceasul morţii, acum te întorci la mine şi la copilul meu? Şi ce zice tu, că eu proasta, te primesc înapoi?

În timp ce bona se bâlbâia şi-şi frământa degetele, eu stăteam liniştită pe scaun şi mă pregăteam de un nou atac. Dar n-a fost să fie.
Căci ea, bona necredincioasă cu dor de ducă şi de mărire de salariu, a abandonat lupta.
- Ştiţi, eu nu vreau să plec. O iubesc pe cea mică şi mi-e bine la dumneavoastră. Am crescut copilul ăsta şi nu vreau să plec la altul. Nici măcar pentru două sute de lei în plus. Apoi, sunt şi zilele libere şi vacanţele pe care mi le daţi (măi, tu mă citeşti pe blog şi eu nu ştiu) şi toate astea contează. Aici, la dumneavoastră, eu nu trebuie să fac de mâncare. Găsesc masa gata, doar să o încălzesc. E drept că dacă aş putea să fac mai mult pentru nişte bani în plus, aş face.

În timp ce bona vorbea, eu, sprijinită cu capul în palmă, îi sorbeam cuvintele şi tot ce ziceam în gând era hai, mai spune, mai spune! Ce bine ştii tu să mă apreciezi pe mine cu mâncărurile mele şi zilele mele libere şi copilul meu frumos!

Şi i-am dat o sută de lei în plus la leafă, de la anul. Cu condiţia să-mi facă şi curat în casă de două ori pe lună, când Ana e la grădi.

Şi să mă mai laude, că spunea aşa de frumooos!

Pe poziţia a treia- vine iarna, e noros, trebuie să mă-mbrac gros.
Pe locul doi, în staţionare faţă de acum două săptămâni- sunt la birou, chiar şi acum când vă scriu şi trebuie să mai stau până spre 19h.
Şi number 1 aduce cu sine o surpriză totală- bona mea vrea mărire de salariu, că dacă nu, mă lasă pentru unul mai bun, de trei ani.

Ca să nu staţi cu sufletul la gură şi să vă pierdeţi vremea făcând pronosticuri, aflaţi deci că persoana în cauză vrea o mărire de 30%, cu începere din luna decembrie. Concret- vrea 900 de lei pentru 5 ore, în loc de 700 cât ia acum. Acum o să vreţi probabil să aflaţi ce ştie să facă de banii ăştia.

Păi, luat copil de la grădi, hrănit copil, culcat copil şi scos în parc până vin eu şi o înlocuiesc. Dacă ajung mai devreme acasă, îi dau şi ei drumul şi ies eu direct cu Ana. La toate astea se mai adaugă şi călcat rufe, cam de două ori pe săptămână, spălat vase şi când e cazul, făcut vreun grătar pentru la prânz.

Ce nu v-am spus, este că şi bona trage niscaiva avantaje din această lungă convieţuire cu familia noastră. Lăsând la o parte că suntem foarte drăguţi, mă refer în special la personajul de 6 ani, programul ei este foarte maleabil. Adicătelea, doar anul trecut a avut 2 luni de concediu plătite integral plus nu ştiu câte zile libere. Asta pentru că noi am mai plecat câte un weekend prelungit, plus o săptămână la munte, plus două la mare, plus pe la ţară şi plus toată luna august când am trimis-o pe Ana cu bunica departe de Bucureşti.
Şi nu e tot- dacă vrea să plece într-o zi mai repede, nicio problemă, vin eu mai repede acasă. Dacă vrea o zi liberă, se rezolvă, dacă întârzie, nu se supără nimeni, etc. E drept că şi eu o chem de dimineaţă, atunci când Ana e bolnavă. Marele avantaj de a avea bonă!

Dilema mea în clipa de faţă este dacă această persoană merită să mă dau peste cap ca să-i măresc salariul. Faptul că există în viaţa noastră, îi permite Anei să aibă un program foarte stabil şi liniştit- mănâncă sănătos, doarme la ea în pat, are momente de linişte când stă şi ascultă poveşti la radio. La fel de bine pe mine mă ajută să ştiu că e cineva care îmi poate ţine spatele în gospodărie. Nu e puţin lucru să găsesc vasele spălate şi rufele călcate.

Daaar, bona noastră e tipul ăla cu un singur i, vorba Adei.  În plus, nu o învaţă pe Ana nimic, serios, absolut nimic. Şi dacă încearcă să o facă, atunci o învaţă prostii. Nu are rost să dau exemple, dar credeţi-mă pe cuvânt. Mai mult, nu intervine absolut deloc în felul de-a se purta al Anei, care a ajuns să fie de o obrăznicie cruntă tocmai cu ea. Şi doar cu ea, căci cu noi ştie că nu merge.

Mă gândesc ce voi face la anul, când Ana va fi la şcoală. E clar că dacă ţin bona, nu va putea fi vorba să o ajute la lecţii, nici măcar un pic. A încercat să o ajute la nişte chestii pentru grădi şi bietul copil s-a luat după ea şi a greşit tot. Până şi cifrele erau scrise pe dos, iar bona i-a spus că e bine. Deci pe parte educaţională e zero. Rămâne partea din gospodărie, care nu e de lepădat, dar oare merită chiar 900 pe lună?

O să vreţi să ştiţi cum se poartă cu cea mică. Răspunsul e bine. O iubeşte, dar nu ca un membru al familiei, deşi practic a crescut-o. Nu e prima dată de-a lungul anilor când mă ameninţă că pleacă, dacă nu-i măresc leafa. Apoi, e destul de distrată, astfel încât am ajuns să-i spun direct Anei ce e de făcut, oricum am mai multă încredere în discernământul fie-mii decât în al bonei.

Ca să nu o mai lungesc: ce credeţi că ar trebui să fac? 900 lei şi am bonă sau las copilul la program lung la grădi, sacrificându-i programul liniştit de după amiază, la ea în cameră? Programul lung e vreo 1300 cu mese şi cursuri opţionale.

Încă ceva- dacă ştiţi vreo persoană, de preferat pensionară, care vrea să-şi rotunjească un pic pensia, poate îmi daţi de veste. Dar de data asta, chiar voi căuta pe cineva care să ştie să ajute un copil la lecţii, să vorbească corect, să poată citi o poveste, deci pe cineva care să merite 900 lei. Şi pot să-mi calc singură rufele.

Orice sfat e binevenit.

Nici nu intră bine că şi începe să-şi plimbe ochii roată, doar-doar o găsi ceva bun.
Sună cunoscut? E copilul la cumpărături. De data asta e vorba de al meu şi de minusculul magazin din colţ.
Deci, să vedem... Poate nişte portocale? Hm, nu prea...a mâncat şi aseară. Atunci, banane? Prea verzi. Mere? Prea banal.
Se uită descumpănită. Chiar nimic, nimic?
Cu privirea mea de vultur în ceafă, trece cu graţie peste dulciuri.
Tocmai când era pe punctul să capituleze şi să plece doar cu sticla de lapte Zuzu, privirile i se opresc pe el. Uite-l cum stă cuminte acolo, în colţ, în plăsuţa lui specială, galben şi rotunjor.
-Mamiiii, îmi iei şi mie un lubenel? zice Ana, împungând aerul în direcţia singurului pomelo din magazin.
De luat nu l-am luat, că l-a cumpărat domnul din faţă. Dar de râs, am râs cu lacrimi.

Jaaackiie spuuune căăă eee ca o sorăăă mai maaare peeentru ce...ceeei...laalţi uuurşi. ..

Cam aşa se auzea de la noi din dormitor duminică seara. De văzut, se vedea un căpuşor băgat cu totul între paginile unei cărticele. Prima cărticică citită de ea. Doar de ea. O cărticică mică şi colorată, cu coperţi cartonate şi poze frumoase de la Cartea Copiilor şi cu ...26 de pagini. Sau 23, nu mai ţin minte exact! spuse Ana. O cărticică despre ursuleţi copii cu probleme de ursuleţi, dar cu minte de copii. Cu desene frumoase şi cu un personaj principal ce seamănă cu mine, mami!

După prima oră de lectură din viaţa ei de 6 ani şi jumătate s-a plimbat triumfătoare toată seara cu cartea la subraţ.
- Îţi dai seama, am citit singură singurică toată cărticica! Eşti mândră de mine?

Dacă sunt mândră? Puţin spus, sunt în extaz! Pozna lui Jackie a câştigat în faţa Minimaxului, a desenelor animate, a ţopăielilor prin casă fără rost. Mă rog, de multe ori fără rost.

Poate a avut legătură şi cu faptul că în timp ce copilul silabisea în vârful patului conjugal, cu fundul pe perna mea, pe partea cealaltă a patului, tata citea şi el. Se întrerupea doar când infanta întreba plină de importanţă:
- Ăsta e b sau d?

Ne pregătim deci de o altă vârstă. Cea în care poveştile se vor deschide de fiecare dată când copilul va dori să o facă.

Cât despre Jackie de la Şcoala Urşilor, ea stă cuminte acum în bibliotecă, prima de pe raftul de cărticele citite. Nu avem chiar un raft pentru ele, dar voi face unul.

Ana zice:
- Mama, tu ştii cât de tare te iubesc eu pe tine?
- Nu ştiu, mamă.
- Păăăi, te iubesc ca pe propriul meu copil.

A început să fie din ce în ce mai ușor să-ţi creşti copilul ca la carte. E de ajuns să intri într-o librărie ca să fii strivit de numărul impresionant de manuale pentru creşterea copilului. Asta ca să nu mai vorbesc de cursuri de parenting, de emisiuni despre nevoile copilului, despre psihologia copilului, despre libertatea copilului.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu e nimic rău în a vrea să devii un părinte mai bun şi nu, nu e nimic rău în a face tot ceea ce îţi stă în puteri pentru a-ţi face copilul fericit. Nu sunt de acord cu educaţia din vremuri străvechi de genul "copilul trebuie pupat doar în somn", "unde dă mama creşte" sau "tu să taci când vorbeşti cu mine".  Dar de aici până a fi în regulă cu tot ce face odrasla, doar fiindcă-i mică şi nu ştie, să avem pardon. Iar dacă ea e prea mică, atunci poate eşti tu mai mare şi remediezi situaţia când devine de nesuportat.

Cum să faci asta, fără să faci puiul să sufere? Iată o idee: ce-ar fi atunci când mergi la teatru, să alegi un spectacol pentru vârsta lui? Hai, că nu-i greu deloc: vezi că scrie pe site în dreptul piesei categoria de vârstă căreia i se adresează. Şi crede-mă că nu e scrisă acolo în dorul lelii. E scrisă pentru a-ți uşura ţie alegerea. E drept că orice părinte crede că al lui e mai frumos, mai deştept, mai perspicace decât toți cei de vârsta lui. Dar atunci când vezi că oamenii ăia de la teatru, necunoscuţii ăia din popor care habar nu au ce copil minunat ai tu, au avut totuși dreptate, fă ceva! Te implor, lasă-mă cu dreptul copilului la exprimare, cu bucuria de a descoperi lumea prin întrebări şi adu-ţi aminte că în timpul spectacolului nu se vorbeşte. Nu tot timpul! Iar dacă al tău vorbeşte, poate că nu-i place, poate că s-a plictisit. Nu e grav, nu o lua ca pe o înfrângere personală. Asta nu-l face mai puţin special!

Am avut azi bilete la "Când jucăriile spun pa!". Noroc cu muzica şi cu dansul! Ghinion cu dom'şoara de vreo 2 ani din spatele nostru. O oră jumătate nu am auzit decât si acum ţe spune? Mamiii, ţe spune si ţine e ăla?

- Mamiii lu' domşoaaa'ra, sunt eu, aia din faţa ta, cu fetiţa cu ochi albaştri şi cu mâinile în urechi! Vezi că spectacolul era pentru copiii peste 6 ani! Şi nu, nu mă întorceam spre tine ca să văd cine e scumpilica mică de i se aude glăsciorul până la tavan. Tu aşa ai crezut? Deci d-aia nu ai zis nimic toată piesa, nici măcar când tot rândul din faţa ta făcea la unison sssssst?

Acum că am lămurit treaba, vă urez o noapte frumoasă!

Tocmai când credeam că am încheiat seria dedicată Parisului, mi-am dat seama că am uitat să vă mai povestesc ceva important. Şi anume despre transportul prin Oraşul Luminilor. Dacă preţurile la restaurante vi s-au părut scumpe, ia să vedeţi aici ce scoruri sunt! Şi dacă de restaurante te poţi lipsi, de metrou nu. Adică nici nu are rost să încercaţi, decât dacă vă găsiţi un prieten care să vă ia de la aeroport şi să vă ducă înapoi, să staţi la un hotel în buricul târgului şi să vă plimbaţi doar pe lângă casă.

Hai să vedem ce ar trebui să ştiţi înainte de a vă alege abonamentul de transport parizian.

Ana în carusel

Gata. Mi-am băut cafeaua, mi-am suflecat mânecile şi mă declar pregătită pentru ceea ce vă promit de vreo săptămână încoace: povestea despre Disneyland Paris.

În primul rând, vreau să clarific ceva. Ca o împătimită a Parisul şi a Franţei ce mă aflu, am trăit cu convingerea că Disneyland ăsta e de fapt o chestie absolut inutilă, o maşinărie diabolică de sorginte hollywoodiană de stors bani şi spălat creiere. Şi m-am înşelat. Disneyland e minunat, e fantastic, e sublim, e tot ceea ce îşi poate dori un părinte de copil mic. Însă e scump; sau, mai exact, pare scump la prima vedere, fiindcă în realitate face toţi banii.

1. Nu vă urcaţi pe uşa din faţă a autobuzului, acolo unde prăbuşit pe un scaun un domn în trening cu o căciulă murdară, turtită pe ochi, îşi vâră liniştit capul în punga de aurolac!

2. Nu vă urcaţi nici pe uşa din spate a autobuzului, acolo unde un domn a făcut pe el şi mişcă vesel din picioare într-o baltă de urină!

3. Nu urcaţi în autobuz fără un şal sau o batistă pe care să le ţineţi strâns la gură pe tot parcursul călătoriei, când mirosul de aurolac e atât de persistent încât capul îţi vâjâie şi ochii te ustură!

4. Nu staţi în picioare pe culoarul din mijloc al autobuzului, fiindcă riscaţi să fiţi loviţi în plin de domnul cu pungă ce din când în când, la curbe sau frâne, se prăbuşeşte de pe scaun!

5. Nu vă daţi jos din autobuz, fiindcă altul nu mai pupaţi duminică seara, decât după vreo 20 de minute de stat în frig!

6. Când coborâţi, nu vă duceţi la primul poliţist care vă iese în cale să reclamaţi aurolacul, vă va spune că e treaba şoferului să se sesizeze, nu a voastră!

7. Pentru un transport civilizat, evitaţi transportul nostru în comun!

Eu n-am făcut asta şi tocmai v-am povestit ce am păţit.

După cum am promis, o să încerc să vă împărtăşesc din experienţa noastră de mâncat prin Paris. Vă anunţ de la bun început că oraşul ăsta e oribil de scump. Asta ca să vă pregătiţi pentru nişte preţuri cu adevărat pariziene. Concret, nu prea aveţi ce mânca cu mai puţin de 5 euro. Şi asta pe stradă, la tarabe. Norocul e că şi astea sunt o variantă rezonabilă de potolit foamea, mai ales dacă e soare afară şi puteţi să vă mâncaţi dumicatul prin parc sau chiar pe malul Senei.

Dacă totuşi vreţi să staţi şi voi omeneşte la o masă, atunci orientaţi-vă către două cartiere centrale -- Cartierul Latin şi Halele.

V-am promis că revin cu amănunte despre cum să petreci cu copilul la Paris. Distracţii sunt multe, e de ajuns să vă uitaţi un pic pe net şi o să vedeţi că oraşul propune o sumedenie de chestii pentru pitici. Totuşi, dacă vrei să vezi și tu, ca om mare, câte ceva, nu numai grădina zoologică (habar nu am cum e) sau parcuri (sunt multe de tot, frumoase şi dacă e timp și vreme bună, chiar merită), atunci luaţi-vă după mine.

Primul lucru: Tour Eiffel.

A fost pentru prima dată când am plecat cu Ana prin lume. A fost pentru prima dată când am fost cu ea cu avionul. Şi nu cu unul, ci cu patru, având în vedere escalele. A fost pentru prima dată când am văzut Parisul cu odrasla după noi. De fapt, cred că 50% din succesul vacanţei s-a datorat faptului că noi doi văzusem deja Parisul. Astfel încât nu am tras de ea să vizităm muzee, catedrale, expoziţii sau alte chestii de oameni mari.

Un sfat pentru cei ce vor să plece cu copiii prin lume- faceţi o listă cu lucrurile care vă pot strica distracţia şi ţineţi cont de ea. La oboseală, exact lucrurile mărunte de care aveţi nevoie şi pe care nu le puteţi avea vă pot provoca crize de nervi.  Apoi, ideal e să găsiţi o locaţie unde să puteţi sta la cineva acasă. Mai bine zis, să găsiţi pe cineva dispus să vă lase casa câteva zile. Noi aşa am făcut şi a meritat din plin. Am stat într-o garsonieră cu tot ceea ce aveam nevoie, cu metrou la poartă, cu magazin şi brutărie şi cu restaurant super OK.

Un al doilea sfat pentru reuşita vacanţei- nu vă cramponaţi de programul de acasă al copilului. Să fim serioşi, nu păţeşte nimic dacă nu doarme două, trei zile de după amiază, dacă mănâncă hot dog pe stradă şi bea sucuri de doi lei. Garantat! Ana e încă funcţională, deşi a fost sculată cu noaptea în cap să plecăm la aeroport, deşi s-a culcat după miezul nopţii şi a adormit în metrou, cu capul pe rucsacul lui ta-su, deşi i-am cumpărat îngheţată seara, pe răcoare şi ne-am plimbat prin ploaie.

Al treilea sfat- încercaţi să combinaţi distracţiile de copii cu cele de oameni mari, Dacă nu se poate, atunci vindeţi-le copilului într-un ambalaj cât mai frumos. Ana a fost complet opacă la vederea Luvrului. Să ne înţelegem- nu am fost să-l vizităm. Doar să-l vedem cât e de mare. Ori fie-mea stătea doar cu capul în pământ şi-şi număra paşii. A început să ridice privirea şi să se minuneze doar când i-am spus că ăsta e castelul din desenul Disney cu Cei trei muşchetari. Şi aşa mai departe- Notre Dame e catedrala din desenul cu Cocoşatul, Place Vendome e din Barbie la Paris. A funcţionat şi chiar le ştie acum. E drept că la Notre Dame îi zice doar Notre Drame, dar merge şi aşa.

Încă un sfat şi vă las pe seara asta. Dacă copilul vă cere dulciuri, nu-l refuzaţi constant. Nu e o chestie de răsfăţ, ci de nevoie. De oboseală, e posibil ca micuţul să simtă nevoia de ceva energizant, ori zahărul îşi face bine treaba în astfel de momente. Dacă după vreo 5 ore de mers pe jos, copilul spune că nu mai poate, nu vă grăbiţi să bodogăniţi şi să-l târâţi de-o aripă la hotel şi să nu te prind că nu dormi!.

Încercaţi să faceţi o pauză de o cafea pentru voi şi de o ciocolată caldă sau o prăjitură pentru el. S-ar putea să funcţioneze şi să poate apoi să cutreiere pe străzi încă vreo câteva ore. De asta e bine să nu plecaţi în vacanţă cu banii număraţi. Noi am ales să stăm doar trei zile, să cumpărăm biletele de avion cu escală şi să plătim on line intrarea la Disney, astfel încât odată ajunşi la Paris cheltuielile să scadă simţitor. Şi parole d'honneur: Parisul e al dracului de scump!

Hai că v-am ameţit destul. O să vă povestesc zilele viitoare ce poţi face în trei zile cu copilul la Paris şi mai ales ce poţi face într-o zi la Disney.

Atât am avut de declarat. Pour l'instant, vorba francezului. Ca să nu vă ţin cu sufletul la gură, vă spun că a fost MINUNAT. Exact aşa cu majuscule.
Ana a declarat că a fost cea mai frumoasă vacanţă. Şi chiar a fost.

Fără necazuri, fără ghinioane, fără dureri de urechi, fără muci, fără smiorcăieli, fără certuri, fără plânsete, fără ploaie, fără goluri de aer, fără oboseală, fără pierderi de bagaje, fără lacrimi, fără regrete.

A fost un sejur cu multă bucurie, cu soare, cu prăjituri cu cremă şi căpşuni proaspete, cu zbor lin şi cer albastru, cu cafele la terase, cu îngheţată la început de iarnă, cu croissante proaspete dimineaţa, cu Tour Eiffel-ul luminat văzut din pat, cu multe zâmbete, cu bătut din palme şi ţopăieli de bucurie, cu personajele din Disney pe lângă noi, cu plimbat pe străzi micuţe şi cochete, cu tarte cu caise şi cu ciocolată caldă, cu dormit somnul de după amiază pe scaun în metrou, cu sculat în zori şi culcat după miezul nopţii şi cu multe amintiri care mă fac să-mi doresc să repet experienţa şi să spun că da, la 6 ani şi 5 luni e de mers cu copilul prin lume.

Revin cu veşti şi poveşti în zilele ce urmează. Şi poze, bien sûr!

În week-end, soţul a avut gripă. El, care nu se îmbolnăveşte niciodată, el care nu ia nimic de la copilul bolnav (căci da, a fost şi Ana bolnavă),  s-a trezit sâmbătă fără glas, cu febră mare, dureri în gât şi musculare. El, care nu ia pastile niciodată, a venit la mine la bucătărie cu mâna întinsă, ca un milog, să-i dau orice, numai să-i treacă!

Şi i-a trecut. Dar mi s-au înfundat mie urechile. Ca la răceală, dar fără răceală. Şi m-am îndopat cu Nurofen, şi m-am ţinut de nas şi am suflat şi am făcut aerosoli şi iar Nurofen. Şi uite aşa m-am ales ieri cu cea mai minunată criză de bilă din viaţa mea. The criză! The big one! Orice încercam să închid, fuga la budă unde nu ştiam dacă să stau cu spatele sau cu faţa.  Curgea pe toate părţile.

Altfel, noi plecăm mâine la Paris. Sper să fie bine! Urechile tot înfundate sunt.

La început a fost uimirea. Apoi, glasul nu o ajuta să poată să-şi ţipe bucuria. Ca şi cum ar fi fost prea mult pentru trupul ei de copil. A fost pentru prima dată când Ana a plâns de fericire.

Recunosc că m-am gândit mult înainte să-i fac bucuria. Oare merită tevatura? Oare va înţelege ceva? Oare nu va fi prea mult şi prea scurt? Oare noi nu ne vom transforma în doi căpcăuni nervoşi de oboseală şi de stres? Oare acolo unde vom sta nu va fi prea frig sau prea strâmt sau prea departe, sau mai ştiu eu?

Apoi mi-am adus aminte de tata. Cum îşi imagina el că vom merge împreună la Paris când voi fi eu mare. La Paris am fost, fără el. El nu a mai trăit să mă vadă prea mare.
Şi atunci mi-am dat seama că vreau să-i fac cadou Anei amintirea asta. Cea pe care eu nu o am. Amintirea unei aventuri cu mama şi tata pe vremea când ea avea 6 ani şi părinţii erau încă tineri. Amintirea zilei când adunaţi în cămăruţa ei, i-am spus că peste două zile plecăm la Paris. Şi că va zbura pentru prima dată cu avionul. Şi că va vedea Tour Eiffel-ul. Şi că patru zile nu va dormi la prânz.

Ana a plâns de bucurie.
Şi eu. Pentru ea şi pentru mine. Pentru amintirea pe care o vom avea împreună.

Plecăm joi!

Am hotărât să o dau pe Ana la 7 ani la şcoală, după ce am aflat că la 6 ani şi 4 luni, cât a împlinit în septembrie, ar fi fost cea mai mică din clasă. O decizie înţeleaptă mi-am spus, după ce am auzit câte teme şi câte responsabilităţi au copiii ăştia din ziua de azi. M-am gândit să-i las încă un an de huzureală, deşi recunosc că grupa pregătitoare pare destul de serioasă.

Ieri, Ana a luat primul ei 4 pentru că nu a ştiut să scrie pe tablă friguros. Un cuvânt greu după mintea mea pentru un copil de pregătitoare, ce practic nu ar trebui să ştie să scrie. Că doar nu l-a învăţat nimeni. Doar aşa, în joacă, i-am arătat literele de tipar şi tot în joacă le-a ţinut minte.
Doar că se pare că joaca nu prea mai are ce căuta la vârsta asta. Are 6 ani şi 5 luni, Dom'ne, cât să se mai distreze? Gata, la muncă cu ei!

Săptămâna trecută, la teatru, am cunoscut o mamă cu o fetiţă de aceeaşi vârstă cu fie-mea.
- E la şcoală? zice ea.
- Nu încă, zic eu.
- Nici a mea. O mai ţin un an acasă, să am timp să fac cu ea în fiecare zi la caiet.
- Aoleo, ce caiet?
- Păi, avem un caiet şi o pun să facă acasă bastonaşe şi liniuţe şi litere. Trebuie să o responsabilizez, să înveţe să-şi facă temele singură.

Noi nu avem caiet. Şi nici nu mi-a dat prin cap să fac acasă ce va trebui să facă la şcoală. Deşi văd că deja face la grădi ce va trebui să facă la şcoală. Şi atunci la şcoală, ce mama mă-sii va face? Pentru facultate?

In mintea mea inocentă, cei 7 ani de acasă nu formau doar o expresie, o vorbă-n vânt pe care o arunci când vrei să înjuri pe cineva şi să-l faci prost crescut. Recunosc că eu am luat sintagma asta ad literam. Adică, stai cuminte 7 ani,  înveţi să creşti şi mai apoi te duci în lume şi te dai cu capul de pragul de sus.
Acum se pare că trebuie s-o dau eu cu capul de prag. Oare merită?

Voi aveţi caiet acasă?

Când eram mică, îmi aduc aminte că ori de câte ori păţeam ceva rău, mă duceam la mama şi o întrebam: e grav? Şi ştiam că dacă ea zice că nu, atunci toate aveau să se rezolve. Ca în vorba aia cele rele să se spele, cele bune să se adune. Şi acum fac la fel şi mama e singura care ştie să facă vrăji şi să facă să plece spaima şi tristeţea. Nu vreau să vă necăjesc, fiindcă ştiu că din păcate, sunt printre voi câţiva care au deja ochii în lacrimi citind ce am scris.

Vreau doar să încerc astăzi să fac şi eu o vrajă. Nu, nu s-a întâmplat nimic grav şi nimic rău. De aceea vraja nu trebuie să fie complicată. E de ajuns o vrajă mică, simplă, pentru începători şi mame de copii mici. O vrajă care să oprească vulcanul ăla nou din Islanda să bubuie prea curând şi care să alunge norii de ploaie de prin alte părţi ale Europei.

Ce ziceţi, încercăm împreună?

Dacă iese, vă anunţ săptămâna viitoare. Mai multe nu spun, să nu mă audă vulcanul.

Aţi ieşit pe ziua de azi din casă? Nu? Ei bine, eu da. Şi vreau să mă plâng, acum şi aici. E frig, e foarte frig, nemilos de rece pentru o zi care ar fi trebuit să fie măcar ca cea de ieri. Adică un pic de soare acolo, că n-o fi foc!

Dar nu şi nu. Vremea e duşmănoasă, vântul provoacă migrene, iar frigul îţi intră peste tot, prin gură, prin nas, prin căuşul palmelor, pe sub eşarfa de la gât şi în câteva secunde începi să te simţi amorţit şi cu capul greu şi dureros.

Am încercat să uit de vreme. Am mers repede, cu capul plecat, cu haina strânsă pe mine. Aproape că fugeam de iureşul de frunze gălbejite şi bolnave ce juca pe sub ochii mei. Am închis geamurile, mi-am luat o cafea caldă, ba chiar am fost şi-ntr-un shopping break de pe urma căruia m-am ales cu două perechi de şosete şi cu amintirea unui cardigan gri şi scump. Şi ce bine mi-ar fi ţinut acum de cald, drăguţul de el! Poate la salariu... sau la Crăciun...

Dar afară e tot urât şi tot frig, deşi am acum două perechi de şosete noi pe care aş putea să mi le pun una peste cealaltă, poate o să-mi fie mai bine. Deşi, cel mai bine mi-ar fi la mine acasă .

Căci, eu sunt la muncă. Dacă vreţi să mă compătimiţi, mă găsiţi aici. Nu plec nicăieri.

Ce faci cu copilul când  a fost bolnav, dar are încă niscaiva muci şi un rest de tuse? Eu am ales să-l duc la teatru. Ferit de frig şi de vânt, m-am gândit că e o variantă rezonabilă să-l distrez, fără să-l expun. Greşit.

În noua sală unde joacă cei de la Creangă suflă alizeul. După ce s-a plimbat precum ţiganul cu cortul din Amzei la Gloria, teatrul Ion Creangă a ajuns pe Lipscani la Sala Rapsodia. Acolo unde Primăria nu a dat căldură şi unde o uşă laterală se încăpăţânează să nu se închidă. Şi ia ghiciţi? Noi am avut exact locurile de lângă uşa stricată. Aşa că ne-am echipat de spectacol cu geacă, basma şi braţele mamei strâns în jurul odraslei şi am pornit în lumea Albei ca Zăpada.

Prima remarcă. A Anei, nu a mea:
- Sunt doar şase pitici.
- Ba nu, mamă, n-ai numărat bine.
- Ba am numărat. Sunt şase şi o bunicuţă. Nu vezi că aia cu barbă blondă e de fapt o bătrânică?
OK, aia cu o barbă blondă lipită pe faţă sau Piticul Pofticios din piesă era Alexandrina Halic.

În rest piesa a decurs fără incidente memorabile. Alba ca Zăpada a scăpat cu bine, regina era la fel de rea cum o ştiţi, copiii au înţeles că frumuseţea contează, că nu e bine să primeşti cadouri de la străini, că oamenii mici de statură sunt de treabă şi că trebuie să te speli pe mâini înainte de masă.

Dar, să nu uităm că vorbim de copiii din secolul 21. Ştiţi voi, generaţia asta care nu are legătură cu generaţia noastră, ăştia despre care o cucoană îmi spunea mie în parc că "sunt foc de deştepţi, nu ca noi!". Ptiu, ptiu, ptiu, pupe mama!
Bref, un exponent al acestei generaţii, ce stătea fix în spatele meu înfofolit cu pulover şi căciulă, a cedat la finalul piesei.  Deja că Albă ca Zăpada asta nu se învăţa minte şi tot deschidea uşa la fel de fel de străini dubioşi, deja că s-a apucat să-şi cumpere de la ei prostii ce riscau să-i fie fatale (ştiţi voi, chestia cu cingătoarea şi pieptenele), dar apoi când a venit prinţul se tot uita la ea şi părea că nu ştie ce să facă. Aşa că tânăra de 6 ani din spatele meu a ţipat exasperată:
-Da', sărut-o odată şi să terminăm povestea!
Gata şefu'!
Restul îl ştiţi: pupat, trezit, ţopăit de bucurie, bang cortina. The end!

Ar fi putut fi o zi ca oricare alta, dar nu a fost să fie.
Totul a început dis de dimineaţă. Sunat ceas, sculat cu greu, pregătit pacheţel pentru grădi, încălzit lapte, trezit copil, pupat, alintat, când cu un degeţel ameninţător, Ana a arătat spre ureche:
- Aaau!
- Doare, mamă?
Dat energic din cap.
- Rău?
Capul continua să i se scuture în sus şi-n jos.
Pun mâna pe telefon să sun bona. Telefonul sună, bona nu răspunde.
Mă uit la ceas şi calculez: dacă ne grăbim, ajungem în juma' de oră la Gomoiu, la camera de gardă. Între timp, poate vine şi Tanti Mia de pe coclauri (asta e bona) şi cu puţin noroc nu voi întârzia decât vreo oră la muncă. Sounds good!

Când Lala a venit la noi, se numea Jack şi costumaşul lui viu colorat mirosea a curat. Acum se numeşte Lala, are o pată mică de cacao pe faţă, iar hăinuţa în albastru şi verde este uşor ponosită.

A apărut la noi într-un moment de restrişte. Pe vremea când Ana nu voia să doarmă decât cu degetul meu pe post de păpuşică. Avea vreo 10 luni şi în fiecare noapte, degetul meu arătător ducea o luptă acerbă doar-doar va scăpa din închisoarea celor 5 degeţele. A fost nevoie de o minte de bărbat să rezolve situaţia.

M-a luat soţul într-o zi la Baby Expo şi după câteva minute de căutări l-a găsit. L-a apucat de moţul albastru de la fes, ăla pe care Ana îl mestecă şi acum când nu reuşeşte să adoarmă, l-a învârtit deasupra capului, l-a întors spre stânga, apoi spre dreapta, l-a apăsat un pic pe burta viu colorată să vadă cât e de moale şi a decretat: ăsta e! Mă uitam cu ochii măriţi de groază la cel ce avea să-mi înlocuiască degetul din palmă. Un clovn? Un cap colorat cu zâmbet şi privire cusută cu aţă colorată? Eu speram la un iepuraş, sau un căţeluş. Sau chiar un hamster pufos. Dar ăsta?! O să se sperie copilul de el!

Lala

Dar copilul  nu s-a speriat. S-a ridicat greoi, agăţându-se de barele de la ţarc, l-a privit lung pe Jack, căci ăsta era numele lui de magazin, apoi i-a zâmbit larg; când tata a întrebat-o cum vrea să-l cheme, Ana a spus, întinzând mânuţele, ce putea şi ea să spună: la-la!  Şi Lala a rămas. A rămas la noi cu numele şi cu toată fiinţa lui de clovn caraghios.

Acum l-am luat din pătuţul Anei şi l-am aşezat în faţa mea pe birou. Să mă inspire.
- Ia zi, măi Lala, ce să scriu eu despre tine? Nu zici nimic?
Doar Anei îi zice. Îi zice poveşti în fiecare seară, atunci când în casă e noapte şi prea multă linişte. De acolo, din îmbrăţişarea în care doarme, Lala veghează. Se uită cu ochii lui cusuţi cu aţă verde de jur împrejur,  la Ursul mare de pe jos ce sforăie zgomotos. Eu nu-l aud, dar sunt sigură că sforăie. La Croco, crocodilul lung şi verde de la capul patului, la Pufi, căţeluşul acceptat în pat pentru că altfel plânge şi-i trezeşte pe ceilalţi. Şi la puiul de om de lângă el ce-l căută noapte de noapte prin somn. Căci fără Lala, Ana nu doarme.

- Ne-a crescut puiul, zice Lala.
- Şi tu ai cam îmbătrânit, Lălică! îi zic eu pe numele de alint.
Lala zâmbeşte. E drept ca el oricum zâmbeşte, aşa e gura lui din aţă roşie. Dar acum, chiar simt că zâmbeşte. Cu complicitatea celor sortiţi să ocrotească aceeaşi fiinţă. Acum, că Ana e la grădiniţă, Lala se odihneşte. Capul cu fes roşu i-a căzut într-o parte, iar pata de cacao cu lapte aproape că nu se mai vede.
- Lala, tu chiar dormi?
Nu răspunde. Doar moţul de la fes pare că tresare uşor. O să mă opresc din scris să-l pun înapoi în pătuţ. Uşor, cu grijă, să nu-i tulbur visele de pluş. Somn uşor, clovn blând! Lala-al nostru!

Şi iată că s-a întors. Veselă şi cu muci. Şi fără voce. Dar, veselă. Din autocar, direct la mine în braţe.
-Mamiii! Tatiii!
 Am luat-o în braţe. Am pupat-o. Pe frunte. Cam caldă. Dar veselă. Am hrănit-o, am oblojit-o, am culcat-o în pătuţul ei.
- Te-ai distrat?
- Îhî.
- Ţi-a fost frig acolo?
- Nu. Dar am văzut zăpadă.
Am încercat să fac o legătură între muci şi pantofii din picioarele ei.

Apoi, suflându-i nasul încă şi încă, între două linguriţe de Paracetamol, pun întrebarea de care îmi era groază:
-Ai dormit?
 Mutrişoară tristă, colţurile gurii lăsate în jos, mâini întinse spre mine, oftat prelung.
- Am plâns.

Mi-am adus aminte de prima excursie cu grădiniţa. Cea în care am hotărât să mergem şi noi după ea, just in case. Şi bine am făcut. La 11 seara, ne-a sunat educatoarea că Ana a plâns până a vomitat. Că ea nu poate să doarmă fără cântecele mele. La următoarea excursie, am decis: dacă nu vrei să mergi fără noi, nicio problemă, stai cu noi acasă. Şi-a luat inima în dinţi şi a plecat curajoasă cu ceilalţi. Dar, de dormit, ioc. Şi-a suflat nasul toată noaptea, iar pe la 5 a.m, se uita pe geam la cum răsare soarele. Era vară.

Am zis că a treia oară o să fie cu noroc. Dar, nu prea a fost. A plâns mai puţin, l-a luat pe Lala în braţe (chiar trebuie să vă spun povestea lui), s-a lipit de perete, şi-a pus picături în nas şi a aşteptat să-i treacă jalea. A trecut doar dimineaţă, dar a reapărut în noaptea următoare.
- Eu nu pot să dorm fără cântecele tale, mami!

Mi-e ruşine să spun, dar vorbele astea m-au făcut să mă simt aşa de bine. Ca o îmbrăţişare mare şi caldă ce nu vreau să se termine.

Am vorbit aseară cu tata despre tine, despre ce noroc avem că eşti cu noi, despre cât de mândri suntem de familia noastră şi cât de fericiţi suntem toţi trei. Ne-am dat seama că uneori suntem prea severi cu tine, că îţi cerem poate prea mult pentru cei 6 ani ai tăi, că poate te criticăm atunci când tu eşti prea obosită să ne faci pe plac.

Cred că greşim când te vrem mai atentă la lucrurile mărunte, greşim când ne răstim la tine pentru că am avut o zi proastă la birou, greşim când stăm mari şi adulţi în faţa ta şi-ţi povestim despre necazurile vieţii.

Ştiu că de multe ori vocile noastre sună prea tare pentru tine, ştiu că tu ne iubeşti aşa cum suntem, iar noi încercăm să te facem aşa cum vrem noi, că poate biciuim timpul cu sfaturile noastre ca să-l facem să treacă mai repede. Că uneori uităm că eşti doar mică şi că ai nevoie de un locuşor sigur unde să te simţi ocrotită.

Dragă Ana, am vorbit aseară cu tata despre tine şi despre cât de mult te iubim şi ne iubim. Abia aştept să te întorci acasă din excursie. O să-ţi fac pizza şi plăcintă cu mere. Şi nu, nu o să-ţi citesc ce am scris despre tine. O să-mi citesc mie ori de câte ori voi avea o zi proastă şi o voce răstită. Ori de câte ori tu o să fii plecată. Până creşti mare. Apoi, sper să-mi scrii tu mie.

Culeasă de pe Internet:

Pijama, check. Şosete, chek. Bluze cu mânecă lungă şi tricouri, check. Costumaţie pentru discoteca de sâmbătă seară, că deh, aşa se poartă în excursie, check. Blugii cei noi stau şi ei cuminţi în valijoară, lângă cizmele de cauciuc şi super hanoracul la super ofertă de la Decathlon. Doar 27 de lei şi mama poate să stea liniştită că odrasla nu va muri de frig şi nici nu va transpira pe dealuri.

Să revenim deci: trusa de toaletă, check. Chiloţi şi maieu, aşişderea. Pacheţelul cu mâncare pentru drum stă cuminte în bucătărie şi aşteaptă să fie aşezat în rucsăcelul roz cu ponei. Doar Lala şi pernuţa nu sunt încă la locul lor. Fără pernuţa ei, Ana nu doarme bine. Fără Lala, nu pleacă. Despre el, voi povesti altă dată. Nu e un personaj despre care să vorbeşti aşa, în treacăt.

Acum copilul e în pat şi bagajul de excursie pregătit. Doar eu nu sunt pregătită. Trei zile şi două nopţi fără Ana. Vă ţin la curent.

Am avut un week-end excelent! Aşa a decretat Ana duminică seara, înainte de a cădea răpusă de oboseală. Lista de distracţii a fost lungă şi surprinzătoare. A început cu o plimbare pe role în Cişmigiu, la modul pune rola, scoate rola, în funcţie de locul de joacă unde voia să meargă. Şi bineînţeles că le-a luat la rând. Şi nu sunt puţine. Apoi, am stat  şi am dirijat o raţă de pe lac ce se scufunda după niscaiva peştişori. Hai, fundul sus, capul în jos, lăbuţele drepte, bravooo! ţipa Ana de pe margine.

După raţă, tobogane şi role, am trecut pe la buni. Acolo, într-o cameră mare cu draperii albastre şi cu patul acoperit de o cuvertură portocalie, se găseşte o cutie. Şi-n cutie, ce să fie? Ei bine, o colecţie întreagă de mărgele şi brăţări. Ana le zice comori şi se joacă de-a prinţesa care primeşte în dar un cufăr de nestemate pe care  le pune de-a valma la gât, mâini şi pe frunte. Apoi, se postează în faţa oglinzii şi stă şi se admiră şi-şi vorbeşte singură minute în şir. Şi parcă aş fi eu şi mama ar fi tânără şi restul ai casei în viaţă.

În drum spre casă, am cumpărat o gogoaşă şi ne-am oprit sub castanii din cartier. Rezultatul? O pungă plină. La recensământul din camera ei, au rezultat 120 de castane. Am decis în familie să le expatriem la grădiniţă să se bucure şi ei de recolta noastră.
După-amiază, tandemul tată-fiică a fost la Antipa. Absolut fantastic! au spus amândoi, povestindu-mi despre schelete de balene şi dinozauri, reptile, insecte, peşti şi câte şi mai câte minunăţii. Absolut fantastic, am spus şi eu proaspăt trezită după un somn de trei ore.

Duminică dimineaţa:  parcul  Titan cu loc de joacă, castani, lac şi păuni, seara -  restaurantul Trattoria il Calcio de pe Delea Veche. Ocazia? O aniversare. Invitaţii? Prieteni de-ai noştri plus una bucată copil de patru ani. Ana l-a numit "bebe blond" şi l-a plimbat când prin curte, când pe la toaletă, când pe sub nasul celor ce prepară pizza sub ochii clienţilor. Primul şoc când am ajuns acolo, a fost s-o aud pe fie-mea spunând cu nonşalanţă : "ah, eu am mai fost aici!' Ne uităm uimiţi la ea. "Păi da, cu grădi!" Acum ştiu şi eu de ce costă aşa de mult pe lună.

Fiindcă e cam scump. Cam, nu foarte. Asta dacă nu vrei să mănânci în fiecare zi la ei. Dar, e bun. Foarte bun. Au şi paste şi supe şi salate şi pui şi porc şi vită cu nişte cartofi la cuptor cu rozmarin demenţiali. Si pizza uriaşă din care pot mânca lejer două persoane.  Una peste alta, ne-a plăcut. Mai ales că indivizii sunt obişnuiţi cu puradei ce mişună peste tot. Aşa că au şi creioane colorate şi hârtie, au terasă frumoasă, bomboane la intrare şi dacă-ţi pui şi şarmul personal la bătaie, cum a făcut prietenul mai mic şi mai blond al Anei, poţi obţine chiar şi un loc pe scaun lângă paznic şi acces nelimitat la punga lui de pufuleţi.

Cam asta ar fi pentru week-end-ul nostru trecut. Cât despre cel ce urmează, ei bine, asta e altă poveste. Urmează cel în care Ana va pleca cu grădiniţa la Moeciu, într-o excursie de trei zile. O să avem de povestit!

Primele dimineţi fără soare strălucitor au dat startul în parcurile din Bucureşti la colecţia autohtonă de haine pentru copii septembrie-octombrie. Ea cuprinde, după cum urmează: o căciuliţă strâns legată sub bărbie, cu cozoroc sau cu moţ. Un pantalon lung din material molicel şi călduros, după spusele unei bunicuţe, obligatoriu mai ales în cazul copiilor cu unul, maxim doi muci. O bluză cu mâneci lungi care se asortează perfect cu o jachetă de trening, încheiată regulamentar până sub gât, lăsând să se vadă, totuşi,  şnurul de la căciuliţă. În loc de ovaţii şi aplauze, actuala colecţie - din păcate aceeaşi în fiecare an -  este însoţită de strigăte şi exclamaţii nevrotice: Uită-te la tine cum ai transpirat! O să răceşti iarăşi şi o să mergem la doctor să-ţi facă injecţii! Dar, mi-e cald, buni! Normal, dacă alergi ca apucatu'!

Cât despre noi ăştialalţi ce ne încăpăţânăm să purtăm tricourile şi pantalonii subţiri din colecţia trecută, ne bucurăm de soarele toamnei ce a împins astăzi termometrele până la 26 de grade.
O toamnă plăcută vă urez. Mă duc să beau o bere la o terasă cu soţul şi copilul. Şi da, o să-l las în tricou. Şi pe copil.

Pe când mă plimbam ieri cu Ana prin cartier, mi-a răsărit în faţă un personaj îmbrăcat în roşu, înarmat cu o foaie de hârtie şi un creion.
- Bună ziua, sunt de la Uniunea Naţională pentru Progresul României şi vreau să vă pun o întrebare.
- Care progres, dom'ne? zic şi dau să trec mai departe.
- Şi întrebarea? zice el grăbind pasul după mine.
- Scurtă?
- Păi vreau doar să ştiu dacă sunteţi de acord cu eutanasierea câinilor vagabonzi.
- Da, zic sec şi plec cu Ana de mână.

Apoi mânuţa mică din palma mea se zbate încet semn că vrea să spună ceva.
- Mami, ce e aia eutanasiere?
Respir adânc şi spun adevărul.
Copila se uită la mine. La început mirată, mai apoi furioasă. Lacrimi mari îi curg pe obraji. Se revoltă. De ce să îi omorâm? De ce nu putem să le găsim stăpâni?
Aşa ar fi frumos. Aşa ar fi ideal. Dar ei sunt mulţi. Prea mulţi. Doar în parc la noi e o haită ce pune pe fugă orice câine străin şi orice biciclist.

Câinii vagabonzi muşcă. Nu toţi. Şi nu pe toată lumea. Şi se luptă pentru niscava mâncare. Şi umblă în gaşcă şi au teritorii pe care doar ei le ştiu. Şi te simt dacă ţi-e frică. Şi mie îmi e. Mai ales pentru Ana. Că e mică şi nu vreau să ajungă să fie fugărită, încolţită, trântită la pământ şi muşcată. Ca băieţelul din Vaslui, parcă, ce acum e internat la Terapie Intensivă după ce a fost sfârtecat de nişte dulăi.

Sigur, există şi ochii umezi de căţei care te privesc cu speranţa că poate îi vrei, că poate îi hrăneşti, că poate îi iei acasă. Şi eu aş vrea să poată fi adoptaţi şi să locuiască cu o familie iubitoare. La fel cum aş vrea să nu mai existe orfelinate şi foamete în lume şi boli şi părinţi alcoolici şi mame denaturate.

Dar despre asta nu m-a întrebat nimeni. Doar despre câini. Şi doar cei de la UNPR. Şi doar pentru propagandă electorală.

Mi-am luat pantofi cu toc. Negri, cu vârf ascuţit, aşa cum nu am mai avut de mult. Nici nu mai ştiu de când. Probabil, din ziua în care am văzut că nu e deloc uşor să mergi pe tocuri. Pe tocuri nu poţi să te grăbeşti foarte tare. Pe tocuri te doare coloana. Şi genunchiul. Mai ales ăla pe care mi l-am rupt încercând să învăţ să schiez împreună cu Ana.

Pe tocuri faci clap-clap şi parcă toată lumea întoarce privirea după tine. Şi strâmbă din nas. Mai ales când vede că mergi îndoind genunchii. Pe tocuri nu poţi alerga pe scările de la metrou şi nici după autobuz. Iar dacă se rupe tocul, trebuie să mergi şontâc-şontâc până acasă. Pe tocuri nu poţi să te duci la nisip cu copilul şi nici să vă fugăriţi prin parc.

Dar lumea pe tocuri e altfel. Miroase a parfumuri bune, se dă cu ruj roşu închis şi-şi poartă părul prins în coc. Îi plac vitrinele şi tarabele cu flori. Are unghiile făcute cu lac, ciorapi cu model şi ochelari negri de soare. De sus, de pe tocuri, oamenii pot fi îmblânziţi cu un zâmbet. Unul şic, discret, din spatele ochelarilor.

Pantofii mei cu toc, cei noi şi negri şi cu vârful ascuţit stau cuminţi în cutie. Încă nu am ieşit în lume cu ei. Doar până în faţa oglinzii. Şi deja lumea era altfel. Şi mirosea a parfum.

Ana s-a îndrăgostit. Se numeşte Roger. E un pic mai mare ca ea, e brunet şi adoră peştele. E actor şi are decapotabilă. Are coadă, dar din fericire, niciun tatuaj.
Roger e un leu de mare pe care am avut bucuria să-l cunoaştem vineri seară, la spectacolul din Parcul Titan al Circului Scott din Suedia.

Ce caută nişte suedezi într-un parc din Bucureşti? Acelaşi lucru pe care îl caută şi confraţii lor ukrainieni în Parcul Moghioroş şi circarii români lq Circul Globus. Cu toţii speră să câştige Leul de Aur la Festivalul Internaţional de Artă a Circului- FIAC, ediţia a III, organizat în perioada 20 septembrie-2 octombrie 2011 în capitală.
Aşadar, până pe 2 octombrie, avem circ de două ori pe zi, de la 10h şi de la 18h30, în două parcuri din Bucureşti şi circ la Globus de la 15h cu spectacolul Destinul Dacilor.

Acum că v-am introdus în temă, hai să vă povestesc despre Circul Scott, că doar pe ei i-am văzut. Este poate cel mai bun spectacol de circ de care am beneficiat live. Fără momente de umplutură în timpul cărora să riscaţi să vă pierdeţi copiii prin sală, cu multe animale, nişte acrobaţii absolut fenomenale şi un clovn super simpatic. Am văzut elefanţi şi cai arabi, am văzut un magician simpatic, doi acrobaţi ce mergeau pe sârmă pe bicicletă, unul pe umerii celuilalt, asta după ce cu o jumătate de oră mai devreme se dădeau pe aşa-zisa roată a morţii legaţi la ochi şi sărind coarda.

Au fost şi doi saltimbanci talentaţi şi un magician carismatic şi bineînţeles Roger al nostru. Sincer, dacă aş avea cum să-mi aleg un animal de casă, pe ăsta l-aş vrea. E drăguţ focă, dacă îmi permiteţi să spun aşa, vine pe scenă într-o maşinuţă decapotabilă, aplaudă, se fandoseşte şi chiar încearcă să cânte.

Biletele sunt scumpe. Cel mai ieftin e 40 lei şi cel mai scump 60 lei. Înainte să protestaţi, trebuie să vă gândiţi că animalele alea trebuie bine hrănite şi îngrijite. Altfel, riscă să ajungă ca cele de la Zoo Băneasa.
O idee ar fi să meargă copiii cu şcoala sau grădiniţa, aşa vor beneficia de preţ de grup, adică 20 lei de copil.

Ana va merge joi again la Circul Scott, de data asta cu colegii. Ştiu că a văzut deja spectacolul, dar nu am inima să-i spun că nu o las. Mai ales că abia aşteaptă să-l revadă pe Roger al ei.

Şi pentru că tot vă spuneam acum două zile că a venit, a venit, toamna, vorba cântecului, ei bine în Parcul Naţional (fost 23 August) sfârâie grătarele şi se coc pâinile. Cu alte cuvinte mai puţin poetice, e a nu ştiu câta ediţie a Festivalului pâinii. Ce naiba mai e şi asta?

Păi e cam aşa: multe tarabe pline cu fel şi fel de chestii -- de la şunci la brânzeturi, borcane cu miere şi zacuscă, dulciuri, sticle de palincă, leacuri băbeşti şi naturiste până la căciuli de blană, ţoale şi gablonzuri. Toate astea împânzesc aleile parcului şerpuind în jurul unei scene centrale pe care cântă şi ţopăie  feciori şi fete spre deliciul copiilor şi al babelor.

Ce e bine la acest târg: faptul că puteţi lua masa în oraş. Există mese, există mici, friptură, sarmale, gogoşi şi bere germană. Şi un loc unde copiii pot să picteze figurine de lemn şi ipsos. Şi o doamnă din Bistriţa care vinde nişte mere superbe şi nişte gogoşari minunaţi. Ce nu e bine: că e lume. Multă lume dezlănţuită şi flămândă şi nemiloasa în goana ei după mâncare.

Ce recomand: prăjiturile şi dulciurile de casă. Un stand cu fel de fel de bomboane, caramele, ciocolată, totul de casă. Bune, foarte bune. Se găsesc pe aleea centrală, pe partea dreaptă, cum treci de locul cu scena. Ce nu recomand: tartele cu fructe de la Chocolat. Arată extraordinar, costă pe măsură, dar au un gust de doi lei.

Bun, cam asta ar fi. Acum voi trebuie să decideţi dacă merită să daţi o fugă sau nu. Uite, am pus şi nişte poze să vă fie mai uşor. Şi vă mai spun că târgul se termină în seara asta. Şi că Anei i-a plăcut.

Ana, etichetele ei şi gemul meu.

Gata, a venit toamna! Mi-au trebuit trei săptămâni de septembrie ca să recunosc şi eu în sfârşit că toamna a sosit oficial. Cu dimineţi răcoroase, cu frunze gălbui şi castane, cu dovleci plăcintari ce-şi lăfăie burdihanul pe tarabele din piaţă, cu mormane de struguri şi braţe de crizanteme galbene şi proaspete.

Şi cu prune. La noi la ţară, nea Dan a venit într-o dimineaţă cu două lăzi pline. Ni le-a trântit pe masă şi a plecat în livadă să termine de bătut prunii. Nu-i an bun ăsta! Ia uită-te la ele cum stau lipite de crengi şi nu-şi dau drumul la codiţe! zicea nea Dan şi poc, poc cu băţul peste ramuri. Până la urmă ostenite, poamele se lăsau doborâte la pământ unde se mai odihneau un pic înainte să ajungă în cazanul de ţuică.

La mine, au ajuns în borcane. Zece borcănele cu gem cu zece etichete hand-made. Ziceţi şi voi: nu-i aşa că a venit toamna?

- Ajung cam într-o oră!
Am închis telefonul şi am dus instinctiv mâna la piept. Inima îmi bătea nebuneşte. Ştiam că va fi în sfârşit al meu. Sau mai bine zis, speram. Am aruncat o privire în jur şi fără să-mi dau prea bine seama ce fac, m-am trezit că pun mâna pe o cârpă de praf şi încep să mă agit prin bucătărie.

Dintr-o dată, timpul trecea mult prea încet. Ceasul parcă amorţise şi minutele păreau că atârnă suspendate pe cadran. Hai odată, mişcă-te mai repede! Parcă şi vocea interioară îmi tremura. Obrajii îmi ardeau, aşa că am încercat să-mi ascund emoţia sub un strat de pudră. M-am uitat în oglindă, mi-am strîns părul la spate. Nu e bine! L-am desfăcut din coadă şi mi-am trecut degetele prin el. Încă juma de oră şi apoi va fi aici.

Dar dacă nu vine? Dacă se va întâmpla ceva şi nu va putea ajunge? Am scuturat din cap ca şi cum aş fi vrut să arunc departe toate gândurile rele. Trebuie să gândesc pozitiv. Va veni la timp, va suna la uşă, voi deschide, îmi va zâmbi. Da, da, aşa va fi! Trebuie să gândesc pozitiv, îmi spuneam în gând în timp ce pe hol se auzeau paşii lui.

Şi a venit. Nu a stat mult, cât să completeze un proces verbal. Nici nu a zâmbit. Dar mi-a dat contorul. Lumeee, lumeee! Am contoooruuul de la Distrigaz şi voi avea voie să pornesc centrala la iarnă! Şi voi avea căldurăăă şi apă caldăăă cum au şi alţi oameni pe lumea asta! 

Cu contor, lumea e mai frumoasă! Ca atunci când iubeşti.

A început prin a zburda veselă pe aleile din faţa Ateneului în rochiţa ei cu floricele. Apoi a continuat să dea să alerge în holul mare. Stai locului, că te pierdem! A fost fericită când am luat-o în sus pe scări pe care le urca din două în două sau într-un picior -- oricum, numai normal nu. A început să se fâţâie în toate părţile până am găsit trei locuri libere. Ia te uită, mai e o fetiţă ca tine, chiar în dreapta ta. La fel de elegantă!

Apoi a început: orchestra să cânte pe scenă şi copilul să se mişte pe scaun. După două acorduri, Ana alunecase deja de pe fotoliu şi se sprijinea pe un genunchi de-al meu. Încă două acorduri au fost suficiente să se cocoaţe la mine pe genunchi. Apoi a încercat să dirijeze puţin şi discret. S-a uitat pe pereţi, la tavan, la cei din spate, la cel din faţă. Nu-l vedea prea bine, aşa că a încercat să se apropie de el cât mai mult până capul ei aproape că i se aşezase pe umăr. Oricum, ziceam mersi că nu vorbeşte.  Peste două minute a vrut apă, apoi nu a mai vrut.

La un moment dat, am realizat că deja nu mai ascultam, ci încercam să-i găsesc ceva de făcut. Mă uitam la fetiţa cealaltă. Părea foarte liniştită şi absorbită de ce se întâmplă pe scenă. Poate că e la şcoala de muzică! Sau poate că învaţă şi ea să cânte la vioară! Poate că părinţii ei au dus-o de mică la concerte, nu ca noi! Şi tocmai când începusem să-mi reproşez vrute şi nevrute, un poc a stricat pentru o secundă armonia din jur.

Fetiţa cea cuminte, cultă şi elegantă de lângă Ana îşi scăpase pantoful din picior. Acum încerca pe tăcute să-l nimerească pe sub scaun, mişcând frenetic din degetele de la picioare. Din păcate, sandalele Anei erau bine prinse şi deci nu-i puteam propune aceeaşi distracţie. În plus, am avut grijă să-i spunem că dacă se plictiseşte, nu e nicio problemă, putem pleca. Prin urmare, s-a plictisit şi, după juma de oră, am fugit la aplauze către ieşire. Mami, tati! A fost frumos, totuşi! Mi-a plăcut cum se agita dirijorul!

 Data viitoare, o încalţ cu pantofi!

Ieri seară, în parc, Ana se lăuda la toată lumea ce zi frumoasă o să aibă ea astăzi şi cum va merge ea cu mama şi cu tata să vadă un spectacol. De dimineaţă, lucrurile au început însă altfel decât mă aşteptam. În primul rând copilul din pat semăna cu al meu, dar vocea era a altcuiva- a cuiva bătrân, bolnav şi fumător care şi-a petrecut noaptea la bar. După nişte albastru de metil cu miere băgat pe gât, a reuşit în sfârşit să articuleze câteva cuvinte din care am aflat că o doare acolo jos, sub limbă şi pe lângă falcă şi că n-are chef de nimic.

Şi după cum declara copila ieri, astăzi aveam program. În trei. La Ateneu. La festival. La Saint Martin in the Fields. La 17h. Moca.
În disperare, am înşfăcat linguriţa cu albastru de metil şi i-am vârât-o iar în gură.
- Nu-i aşa că e un pic mai bine?
- Îhî.
- Păi de ce nu vorbeşti?
- Mă doare în gât.

OK, am lăsat-o moartă. Am hotărât să aştept răbdătoare după- amiaza şi să văd în ce ape se va scălda. Dacă se lasă cu febră, rămânem la domiciliu. Dacă e bine şi are tonus bun, cum spune doctorii, ne culturalizăm.

Revin cu veşti. În primul rând, Ana nu frige şi nu se mai plânge de gât. În al doilea rând, azi a luat prima ei lecţie de pian. La grădi. Cu profa de muzică. Ea a vrut, nu daţi cu parul. Eu când am aflat preţul am încercat într-un prim stadiu să o conving că e afonă. Apoi am aflat că vocea în sine nu contează atât de tare. Aşa că am hotărât să o las cât să vadă şi ea cu ce se mănâncă. Oricum, ca un Geamăn ce se află, cred că se va plictisi destul de repede.

Pentru început, profit de noua ei pasiune ca să-i vând mai bine concertul de azi. Sper să nu se fâţâie excesiv şi să reziste măcar o parte. Sau măcar să tacă, poate aşa îi va trece complet răguşeala. Tot ar fi ceva.

Cine cunoaşte metode pentru ţintuirea plodului în scaun, să arunce aici.

Este vineri, bine-mi pare
Eu sunt gata de plecare.

Aşadar, eu plec la ţară. Între timp, iată cu ce vă puteţi umple voi timpul, ăştia din Bucureşti, că ceilalţi nu aveţi nevoie de ideile mele cu miros de Dâmboviţa.

Revenim deci. Păi aveţi noroc că se anunţă un week-end super tare, cum zice mai nou fie-mea.
Se redeschide Muzeul Antipa, pe 17 septembrie. Aşa că nu mai staţi pe gânduri, merită din plin. Dacă nu, puteţi să încercaţi câte ceva organizat cu ocazia Zilelor Bucureştiului care sărbătoreşte 552 de ani. Prin urmare, trei zile se încinge treaba. Aveţi intrare gratuită la teatru, puteţi să vizitaţi moca şi Arcul de Triumf, dar doar sâmbătă şi duminică. Sau dacă nu vă sperie statul la coadă, încercaţi să vă daţi cu vaporaşul pe lacul Herăstrău. În sectorul 2 aveţi prin bunătatea lui dom' primar un târg de produse şi obiceiuri tradiţionale româneşti. Aveţi grijă la portofele, dacă tot e cu obiceiuri strămoşeşti.

O ultimă recomandare înainte să vă fac cu mână din maşină, duceţi-vă copiii la filmul cu Strumfi. Îl găsiţi la Hollywood Multiplex sub denumirea de The Smurfs. Eu am beneficiat de el acum vreo săptămână şi mi-a plăcut. Chiar mult. Chiar foarte mult. Şi Anei la fel. E haios, e dublat, e cu Strumfi mici şi coloraţi, cu actori simpatici, cu un Basset lung şi cu şapcă. Deci merită!

Bun, cam asta ar fi. Nu fiţi cârcotaşi, că aveţi din ce alege. Aveți chiar şi multe concerte care mai de care, că doar d-aia e ditamai festivalul international de muzică la noi în capitală.

Buuun, cam asta ar fi. Acuma pot şi eu să plec liniştită?